Scriitor in devenire

site-ul Simonei Vlad_______________________dileme scriitoricesti, eseuri si texte literare

Horror introduction

Posted by Simona Vlad pe 10/06/2012

O prezentare pe care nu şi-ar dori-o nici un cadru didactic:

Bu-ha-ha!

Posted in Teatrul vesel si amar al vietii | Leave a Comment »

Cititorii de azi au obiceiuri bune, desigur

Posted by Simona Vlad pe 10/06/2012

Tot de la libraria Bastilia citire🙂

Posted in Common sense is no longer common | 1 Comment »

Miss Măgulită

Posted by Simona Vlad pe 10/05/2012

De la libraria Bastilia am aflat-o:

Iubi, cum ştii tu să mă mîngîi pe creier… Iubi, mă scoţi din minţi! Ioi!

Posted in Folclor | Leave a Comment »

Să mai deschidem şi noi o carte

Posted by Simona Vlad pe 09/27/2012

Posted in Cultura dialogului | 7 Comments »

Incidenţa lu’ dracu’

Posted by Simona Vlad pe 09/07/2012

Uneori mă simt subit răutăcioasă, deşi nu am vrut să fiu aşa. Mă apucă. Una, alta. Mă ia valul. Cînd îmi trece mă apucă mustrările de conştiinţă… Am eu dreptul să scriu asta?! Nu cumva mă erijez într-un fel de judecator?! Cine îmi da mie dreptul insinuez asta sau ailaltă?! Şi scriitorul, fir-ar, exact asta face: se pronunţă, fiecare idée a lui e o judecată dar şi o sentinţă… Cît s-ar vrea el de imparţial tot tine partea cuiva, condamnă pe cineva sau ceva. Degeaba zice că el doar povesteşte şi dă libertatea cititorului să traga propria concluzie, că vrea sa scrie detaşat fără înfierarea cuiva sau a ceva că tot îl ciupeşte părtinirea şi chiar dacă nu înfierează, cu o simplă aluzie, nunaţă poate creea o percepţie defavorabilă aspra cuiva sau a ceva sau poate creea o manieră de reacţie. Nu glumesc.

Chestia mai nasoală este că la mine de aici încep alte nelinişti şi procese de constiinta. Cum?! Şi eu mă fac vinovată de a turna în urechile cuiva o percepţie sau alta despre care nici măcar nu pot sa bag mîna în foc ca e bună?!

Am stat cîndva mai bine de o  juma de o oră în faţa unui text să mă hotărăsc dacă să ramînă “trage dracului pe dreapta!” sau “trage odata pe dreapta!”. Era vorba de maşină, nu vă închipuiţi altceva…

Ma rog nu cred ca am stat cu ochii ţintă pe sintagma , doar că mă tot gîndeam şi iar mă gindeam. Şi mă simţeam vinovată pentru cuvintele alea. Vedeţi?! Pare foarte normal să zici aşa ceva cînd eşti furios sau frustrat foarte.  Şi personajul era!

Problema este alta. De ce zicem noi oamenii chestiile astea cînd sîntem, fiecare, după gradul de educaţie si rezistenţă la stress, de la puţin la teribil de frustraţi?! Enervaţi?! Cum de ne ies porumbeii aştia din gură asa de usor?!  Fireşte cea mai la îndemînă explicaţie este ca ce am vazut acasă, la parinţi sau în mediul de lucru. Si totuşi. Există şi cîţiva părinţi scandalizaţi pe drept cînd spun odraslei: cum poţi vorbi aşa?! Cînd m-ai auzit tu pe mine vorbind aşa?! Este mediul atît de corupător sau mai este şi altceva?

De multe ori mi-am pus problema imapactului pe care îl au filmele şi cărţile. S-a spus ca arta imita viaţa. Teama mea e ca “imitind-o” multiplica un model de reactie, simţire. Urmărind un film bun sau citind captivati o carte cu un subiect bun, bine tratat, dar unde în focul acţiunii un personaj sau altul, simpatic şi cumsecade în general,  se detensionează cu “la naiba!”, “du-te-n…”, “futu-i” cu toate variantele fără numar, care mai de care mai greţoase, violente şi obscene, producatorul de artă, fie el scenarist sau scriitor, nu oferă minţilor consumatorilor artei lor un model?!  Şi asta chiar fară a face fiecare în parte vreun abuz în utilizarea limbajului violent?! Doar o picatura! Cit  sa dea “savoare”. Picanteria care da bine.  Altminteri textul suna cenzurat, pedant, nenatural. Şi totuşi.

Aceste picături absorbite de colo, de colo nu ne fac sa ne formăm şi noi reflexul de a ne “detensiona” în situaţiile conflictuale apelind la aceleaşi mijloace de defulare ca cele întilnite  în modele ficţionale cu care ne-am delectat?!

Nu cumva scriind o poveste în care oamenii se exprimă “natural” mă fac vinovata de re-însămînţarea sau nutrirea primitivismului lectorilor mei?! Scriu o poveste în care un personaj nerafinat, semi-educat spune “s-a dus de-a pulii”.  Patosul invectivei lui îmi pare normal, ba chiar redă bine pata de amăraciune şi furie neputincioasă care i s-a pus. Şi totuşi. Al cui patos e acolo? Al personajului sau al meu? Este absolut necesar să se exteriorizeze aşa?! Eu, autorele, ştiu bine ce ne determina să se manifestăm aşa, ştiu ca impulsul spre violenţa şi egocentrism e un lucru împotriva căruia omul trebuie să lupte mereu. Dar cititorului meu îi va ramîne în cap asta ca un exemplu negativ: uite cum amaraciunea te dez-umanizează sau i se va activa o manieră de reacţie in situatii tenisionante: uite, cînd omul pierde ceva înjură, pune mîna pe par, se îmbată etc., deci e firesc ca şi eu să mă manifest la fel?

Strîmbăm adesea din nas cînd auzim discursurile clericale care exagerează prezenţa şi abilitatea demonicului in vieţile noastre şi bagatelizam avertismentele de genul: ia seama, aceasta mica slăbiciune – fie si rar îngăduită- de a injura, bea un pahar in plus, minti, birfi, etc. te poate duce la o nenorocire de proportii. Stiţi discursurile de genul: Daca ochiul te sminteste, scoate-l. Hai Doamne, ca nu se poate chiar aşa, am fi o lume de chiori, ciungi si mutilaţi daca ne-am apuca să punem în practica asta. Oameni sîntem şi noi. Doar Tu ne-ai făcut, ne ştii slăbiciunea şi nu vrei să ne mutilăm singuri. Doar tot Tu ai spus ca neghina trebuie lasată în acelasi lan cu grîul pînă se maturizeaza grîul şi poate fi despărţit de ea fara primejidia de a fi distrus. Ei bine, adesea alăturarea unor asemenea recomandări de soluţionare a unor provocari complicate ale vieţii ne duce la raţionamente falacioase.

Nu pot sa smulg tot răul din rădăcini fără sa risc sa distrug si ce e bun. Trebuie sa tolerez si răul. Adică să îl ignor. Nuuuuuuuuuuu! Una este sa tolerezi fiind constient că e un rău acolo şi că trebuie cumva sa îl scoţi din viaţa ta şi alta este să începi să îl vezi ca pe ceva firesc si inofensiv, fără potenţial degenerativ.

Văd mulţi oameni care din doi in doi metri zic: ce dracu’? Fir-ar al dracu’, Prostu’ dracului, du-te-… şi tot asa… Ei cred ca se eliberează de tensiunile negative astfel. Însă e cam ca în situaţia în care aprinzi o ţigare ca să te relaxezi. În realitate se petrece exact opusul: oxigenul din sînge e ucis, corpul se încarca de toxine, dar creierul are iluzia de “bine”. Omul se “relaxeaza” deci.😦

Si nu cred ca e cineva care să nu admită că de ce tragi o gură, parcă ai mai trage una şi încă una, că n-o fi foc. Acuma una în plus, una în minus. N-o fi moarte de om.😦

Oameni sîntem şi trebuie sa ne simtem şi noi bine cît de cît, deh… şi acum ca veniI vorba de cum ne simtem. Dacă personajul mai scapa un agramatism ce sa fac eu, autorele, ca să nu creadă cititorul ca aia e forma corectă sa-l scriu cu italice sau pun sic în paranteze dupa fiecare vorba graită aiurea dar din naturelul simtitor al personajului?!  Păi nu stric tot şarmul povestirii?! E drept ca mai scapă şi de la autore cite unele cînd nici nu se asteapta, că dacă i se învîrt atîtea vîrtejuri în cap, deh.

Ca să nu mai spun ce dileme mă sfîşie cînd vine vorba de cum pun miza în scenă şi cum prăbuşesc în abis cîte un personaj. Stau cîteodată pe marginea prăpastiei şi mă uit extrem de culpabilă în jos. Bine recunosc că nu doream să fi apărut personajul ăsta şi să îmi încurce iţele dar chiar trebuia să îl desfiinţez cu aşa lipsă de delicateţe?! E şi el un suflet şi are calităţile lui, de ce am fost atît de rea să nu i le recunosc si să îl tratez cu mai mult respect?! Şi chiar: drept cine mă cred să îi hotărasc eu soarta?!

Nu stiu dacă îţi dai seama, dragă cititorule, cît de grea e viaţa unui scriitor între personajele lui. Cum tremură de frică să nu tragi vreo concluzie greşită despre poveste sau despre el, cît de responsabil se simte faţă de viaţa fiecărui personaj şi, nu în ultimul rînd, pentru propria conduită.

Posted in Common sense is no longer common, Cultura dialogului | Leave a Comment »

Magazinul de măşti (2)

Posted by Simona Vlad pe 09/04/2012

Totul pîna într-o zi cînd fetiţa a vazut prin geamul magazinului  un adult înalt şi solid intrînd şi luînd masca moşului. A ieşit cu ea la subraţ şi fetiţa s-a uitat lung după amîndoi fiindcă nu i se parea că se potrivesc deloc unul cu altul. S-a botoşit si s-a gîndit că poate nenea o luase să necăjească altă fetiţa ca ea.

N-a trecut mult şi în locul moşului a apărut o alta mască. A-haaaaaaa!

Era aceea a unui baieţel taaaaaare speriat ca a facut o boacănă mare si o să-l bată mama. Fiind mînjit de dulceaţă pe obraji, fetiţa a presupus că mîncase mai multă decît avea voie. Însă nu înţelegea cum de putea fi speriat că va primi o pedeapsă aşa de mare pentru asta. Ori se prefăcea ca să îşi dea si el importanţă, ori făcuse cu totul altă năzdravănie şi voia s-o ascundă sub asta.  Mai făcea si ea năzdrăvenii de genul, aşa ca încercă să-l facă să-i spună ce îl îngrijora cu adevărat şi să îl ajute să iasa din belea dar băieţelu’ o ţinea una şi bună: că nu s-a putut abţine şi că o s-o încaseze rău, rău de tooooot.  Aproape da să plîngă încît fetiţei îi veni să scoată serveţele ei şi să-i steargă obrajii şi nasul însă nici nu apucă să treacă cu batistuţa ei de hîrtie de două-trei ori peste geamul vitrinei ca masca băieţelului dispăru şi în locul ei vînzătorul o agăţă pe aceea a unui adult serios, dar cam insipid, sau cel putin aşa i se păru  fetiţei.

Rămase cu batistuţa în aer si se bîlbîi puţin intimidată , apoi îl întrebă daca era cumva tatăl băieţelului. Daca era ar fi vrut să-l roage să nu-l pedepsească prea rău, că şi ea mai făcea greşeli, dar adultul se uită indignat la ea, cu o privire d-aia, ce-o-vrea-şi-asta?! Şi se răţoi că el era un om important, n-avea timp de copilării, conducea un departament mare al unei corporaţii imense şi trebuia să scrie rapoarte, să traseze sarcini subalternilor lui, să rezolve probleme economice complicate, să şi să… Şi ea se făcu mică de tot şi ar fi vrut să dispară cumva din faţa vitrinei… fiindcă adultul ăla era cea mai nesuferită mască pe care o întîlnise pînă atunci. Repeta întruna: articole, legi, sarcini, obligaţii , era clar ca habar nu avea să îi spuna vreo poveste frumoasa şi ea nu mai putea de necaz că nu ştia încotro o luase băieţelu’ fiindca ar fi vrut să-l cunoască mai bine, să se împrietenească cu el şi poate, cine ştie?…  să îl convingă pe tati al ei să îl aduca acasă?! Dar de ce se temea băiatul aşa de tare că o să mănînce bataie? Oare mămica lui nu era la fel de bună ca a ei?!

Cind adultul trecu la explicarea termenelor limită fetiţa ofta din toti rarunchii îşi ceru scuze vinovată şi plecă acasă mîţîind tot drumul cu capul în jos.

Abia  peste doua zile, pe strada magazinului, un alt chip îi atrase atentia. A-haaaaaaa!

De data asta era o domnişoară! Una din acelea care se uită la filme siropoase şi are o grămadă de muţunei de pluş acasă pe care neapărat  îî cheama Lulu sau Toto sau Bubu. O găsea întotdeauna prinsă într-o drama romantica aproape fă-ră ie-şi-re, dar, cu ajutorul unei bune prietene sau al unui complice, dibuind de fiecare dată o soluţie pentru un happy-end.  Fetiţa stătu de vorba cel mai mult cu aceasta şi o ascultă cu mare atenţie fiindca îi povesti despre încurcatele căi ale dragostei, care mîine, poimîine – o asigură duduia – o sa bată şi la uşa ei, daca avea să fie cuminte, să îşi ia vitaminele şi să îşi spuna rugăciunea de seară.

Mai ales precizăriile despre iminenta întîlnire o pusera pe gînduri. Nu de putine ori, după ce făcea tot ce face un copil cuminte, fetiţa se întreba: cine oare va  mai apare în vitrina dupa ce va pleca şi domşoara?!

Posted in Cultura dialogului | Leave a Comment »

Îmi pierd răbdările

Posted by Simona Vlad pe 04/22/2012

Nu ştiu de ce. Nu mai suport corupţia, impostura, invaziunea, abuzul care te asaltează la toate colturile existenţiale si pe care culmea! ti se spune ca trebuie să le accepţi în numele toleranţei, omeniei sau pentru păstrarea unei minime funcţionalităţi a unui sistem esential (alimentar, educativ, de sănătate etc.) Am sentimentul sufocant ca sînt luată de fraieră. Că sîntem îndemnaţi/ dirijaţi/ dresaţi cu toţii sa avem o toleranţă păgubitoare prin lipsa ei de discernamînt şi prin faptul ca maschează de minune înclinatia spre comoditate şi evitarea responsabilităţii. M-am săturat să tot am înţelegere pentru toţi şi toate. Pentru unele chiar mai am. Îmi e în continuare milă cînd cineva suferă. Din cauza sănătăţii, a nedreptaţilor sociale sau a sentimentelor. Bine, din cauza sentimentelor oamenii suferă de multe ori şi din propria lor vină. Din cauza unor ataşamente posesive, fixiste care deraiază de la ideea de dragoste şi devin patimă. Chiar şi oamenii aceia sînt de compatimit dar şi de temut. În fine, nu de asta e vorba acum.

Am de ceva vreme o ispită continuă aproape să îi judec pe toţi şi pe toate… să nu mai rabd nimic, dom-le! Să nu mai tolerez! Să urlu! Să mîrîi! Ba chiar să şi muşc fără avertisment! Am devenit constientă de asta puţin înainte de Săptămîna patimilor pe măsură ce mă gîndeam că ar fi cazul să fac un bilanţ cu ce am pe suflet şi să-l descarc pe undeva. Mi-am dat seama că în ultima vreme m-a iritat din ce in ce mai mult duplicitatea oamenilor, refuzul lor îndirjit de a recunoaşte cînd greşesc, felul silnic în care îşi impun punctul de vedere asupra celui cu care se află în dezacord.  Cum vorbesc mult, tare, repede sau închid brutal discuţia să te uşuiasca de lîngă un subiect pe care ţin fie să-l vezi exact ca ei, fie să nu-l atingi deloc!

Bine, lucrurile astea nu au cum sa nu te indigneze dar problema este amplitudinea iritarii care a devenit deja o adevărată ispita a mea de a judeca pe toţi şi pe toate. Frustrarea acumulată… ce frustrare?! Asta e deja orgoliu turbat care îmi afectează capacitatea de compasiune. Si cînd lipseşte compasiunea păleşte şi discernămîntul fin, şi comprehensiunea lucrurilor subtile, iar simţirea cea bună se duce pe apa Sîmbetei.

Mă irită din ce în ce mai tare neglijenţele, neregulile, abuzurile de orice fel dar mai ales cele de încredere. Ieri mă duc să plătesc lumina şi în fata complexului din apropiere un bătrîn mă abordează cu un „Nu vă supăraţi…” care ştiu bine ce va să zică. Îl privesc mat şi îi raspund la fel, deloc bine prevestitor pentru el: „Nu mă supăr” si mă opresc făcînd efortul minim posibil să îmi ascund agasarea. Omul ţine în mîna cîteva bancnote de un leu. Ezită puţin. „Nu îmi ajunge şi mie de un paracetamol… un leu, va rog…”  Mă uit la el ca un ofiţer SS şi îi zic sec: „Nu vă ajunge de un paracetamol!” „Da…” bîguie sarmanul derutat de tonul meu. Sîntem lînga o farmacie aşa ca îi zic în continuoare sec şi privindu-l pironitor: “Sigur vreţi un leu pentru un paracetamol?!” “Da…” zice din ce in ce mai nesigur. Ochii mei se îngustează şi mai mult. “Poftiţi în farmacie cu mine şi puneţi restul banilor sa luam un paracetamol!” îi zic apăsat. I se scurge tot elanul cînd vede ca vreau să îl duc în farmacie. “Mergeţi dvs…” zice pierdut si se trage înapoi.  Mai am puţin şi îl muşc. “Nu vreti pentru paracetamol, asa-i?! Vreti pentru altceva?! Asa-i?!” Nu ţip la el dar tonul meu e clar inchizitor. L-am pus pe cruce si i-am infipt şi cuiele, n-are rost sa-l mai muşc. Desi parca as avea chef să fac şi asta. “Aşa-i…pentru altceva…” se dă el bătut… “Şi-atunci de ce mintiti?! De ce mintiti?!” ma stropşesc la el printre dintii strînşi. “De ce?! De ce?!” Însa el se departeaza aruncîndu-mi nişte priviri, niste priviri…  jenate? înfricosate? îndurerate?

Mă pun şi eu în mişcare automat, fiindcă deja mi se face rău lăuntric, mă simt sfîşiata de sentimente contradictorii de dezgust faţă de el şi faţă  de… de… de… nu mai vreau! Nu mai vreau!

Nu mai vreau să stau, nu mai vreau să îl privesc, nu mai vreau sa fac efortul sa înţeleg dacă în spatele minciunilor lui se ascunde totusi un mobil bun. Car cu mine vinovaţiile astea o vreme, indiferent că nu le voiam în cîrca mea. De ce? De ce? Idioato! De ruşine poate! Poate voia pentru un kil de carne. Sau pentru factura de lumina! Sau pentru întreţinerea care a explodat în februarie! Sau pentru mămăica lui care îl aştepta la policlinică! Ce îţi trebuia ţie să ştii pentru ce vrea?! Să i-o spui lu’ mutu ca era pentru lumina! Era pentru vreun mafiot care îl exploatează sau pentru vreun trîntor de fiu!  Era pentru băutura sau tutun! Da-mi un ban duduie să mă nenorocesc cu mîna mea pe munca ta! Ce îti trebuia ţie fato să stii pentru ce vrea el?! M-ai prins prost, bătrîne, prost de tot. Altădată aş fi avut rabdare să te invit pe o bancă să te fac sa îmi spui povestea ta şi foarte probabil aş fi dibuit daca e falsă sau adevarată, dar indiferent de asta ti-aş fi dat… altădată… dar nu azi… nu azi…

Dau din mînă ca şi cînd aş vrea sa-l izgonesc din mintea mea dar degeaba. Batrînul s-a înfaşurat în gîndurile mele cu tot cu crucea pe care însămi l-am pironit şi presimt ca o sa-l trag aşa dupa mine zile şi nopţi în şir.

Am fost o idioată şi un jeg! Voia un leu amărîtul. Un leu. Ce mi-o fi fost aşa de greu sa-l înţeleg?…Un leu…

Posted in Iluzia intelegerii si intelegerea iluziei, The skeleton in the cupboard | 2 Comments »

V-am spus eu?

Posted by Simona Vlad pe 04/05/2012

Că o să vină si-gur?!

Nu doar ca a venit dar a adus şi lucruri extra-terestre pe după blocurile gri.  Azi dimineaţa cînd m-am dus să cumpăr ziarul am dat peste el.  M-am frecat bine la ochi, crezînd că încă nu m-am trezit.

Mulţumim frumos! Domnule, unele lucruri te lasa aşa, pur si simplu!

Posted in Rezistenta urbana | 1 Comment »

Vorbe de duh

Posted by Simona Vlad pe 03/31/2012

Despre Avva Sisoe – din Patericul Ed. Polirom, 2007

 47. Spuneau despre avva Sisoe ca odată, stînd în chilie, a strigat cu glas mare: „O, nenorocire!”. Ucenicul sau îl întreabă: „Ce-i cu tine, parinte?”. Batrînul îi zice: „Caut un om cu care sa vorbesc şi nu-l gasesc”.

Citiînd vorbele astea mi-a venit sa zic: O ciudaţenie, cît de bine înţeleg exasperarea avvei! Mi s-a parut şi mie că am trăit-o deseori. Dar şi mai bine parcă rezonez cu bietul ucenic. Cum s-o fi simţit săracul cînd l-a auzit pe avva zicînd astea? Şi tot eu îmi răspund. Trist, dar nelipsit de speranţa că într-o zi va deveni.

Şi tot de la Sisoe:

54. Avva Sisoe l-a întrebat pe un frate: „Ce faci?” El a răspuns: „Îmi pierd timpul, părinte”. Bătrînul îi zice: „Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu chiar şi cînd îmi pierd timpul”.

Posted in Common sense is no longer common, Cultura dialogului | 1 Comment »

Dar o sa vina si primavara

Posted by Simona Vlad pe 02/06/2012

Incet, incet, dar o sa vina. Stiu ca e greu, dar trebuie sa mai avem putintica rabdare. De venit, vine. Si-gur. Un minut jumate de primavara pina atunci ca sa nu ne pierdem speranta. Avanpremiera.

Posted in Cultura dialogului | Leave a Comment »