Incepe! 

“Toti cei interesati de literatura au ocazia sa participe, intre 28 si 30 octombrie, incepind cu ora 18.00, la Clubul Taranului Roman din capitala, la lecturi publice si dezbateri cu scriitori importanti din Portugalia, Rusia, Germania, Irlanda, Bulgaria si Albania, dar si cu scriitori de marca din literatura romana, precum Gabriela Adamesteanu, Radu Aldulescu, Vasile Ernu, Filip Florian, Florin Iaru, Matei Florian, Razvan Petrescu, Radu Pavel Gheo sau Cecilia Stefanescu. “ -  site-ul oficial al festivalului .

Eu cred ca voi rata cu brio prima seara, fiindca am de facut alte treburi.  Dar sper sa ajung la a doua si la a treia. Sper, nu pun mana in foc.  Drumuri multe.

O vizita pe blogul colegului-in-devenire, Florin Lazarescu, m-a facut sa realizez iar ce repede trece timpul. Parca a fost ieri… Octombrie nice, dar acum un an… Trei zile, care au fost mai mult seri, intre noi fie vorba,  in care am luat parte, pe pamant romanesc, in ograda Clubului Taranului Roman, la un razboi european al literaturii sau un razboi al literaturii europene, prea sigura nu sunt ca eram fffoarte emotionata de cate armade de condeieri se bateau pe acolo, unii mai fiorosi decat altii… si nu prea stiam cu cine sa ma aliez… aaa…  si da-i si lupta… si … aaa … nu mai stiu exact cine a castigat… aaa, dar cred ca a castigat Literatura, ca doar era festivalul ei, chiar daca razboaiele erau, cica, private, ale fiecarui scriitor cu sine insusi.

Abia recent, cred, echipa Polirom, care a organizat prima editie a  Festivalului international de literatura – Bucuresti, a pus pe youtube 10 filme cu dezbaterile scriitorilor si cateva lecturi publice.  Sper sa fi facut asta fiindca vor sa anunte un nou festival, fiindca ar fi fain daca s-ar intampla asa ceva din nou…

Postez si eu aici filmul cu eseul Simonei Popescu,  in lectura autoarei, eseu care mi-a placut mult de tot.  Una dintre ideile cu care eu rezonez 100%  fiind aceea ca acum (after ‘89) minciuna e din ce in ce mai greu de deosebit de adevar.  Dansa a particularizat ideea aceasta analizand ce se intampla inainte de 89 si ce se intampla dupa, in lumea scriitorilor.  Eu as putea sa spun ca am vazut, cu amaraciune, ca deopotriva, in toate sferele profesionale si in toate grupurile de influenta se intampla asta. Parca ar fi o implacabila lege a economiei de piata. Daca nu poti sa infrangi adevarul, deformeaza-l pana se va confunda cu minciuna. Si viceveresa, estetizeaza minciuna, fa-o sa para etica, progresista, chiar nobila! si nu se va mai deosebi de adevar.

In clip, de la stanga la dreapta: Gabriella Eftimie (traducatoarea lui Zeh), Juli Zeh, Simona Popescu, Elena Vladareanu si Cezar Paul-Badescu.  Puteti gasi si alte filme despre festival pe Youtube.  Si povestile mele despre acesta in arhiva blogului din noiembrie 2008.

Iar in articolul Alinei Purcaru  gasiti textul  citit de Simona Popescu.

Later edit!!! Chiar se va organiza  editia a doua a festivalului intre 28 si 30 octombrie, anul acesta!!! Tot la Clubul Ţaranului Român, la MŢR.  Octombrie nice again?!

Funny as hell…

But there are good sides too…

One in 10 people is affected by dys-lex-i-a to some degree. Rumors are that, among these mentally slow, stupid, lazy people,  there were some named:  Gustave Flaubert, Jane Austen, Edgar Allan Poe, Agatha Christie, Hans Christian Anderson, Ernest Hemingway, Jules Verne.  Com one! I c’ant believe taht!

Constient ori ba, scriitorul contemporan se confrunta de cativa ani cu o mare problema: divizarea publicului cititor.  Tare ma tem ca in urmatorii ani problema nu se va mai pune daca scriitorul mai poate trai din scris, ci pentru cati si ce fel de cititori mai are rost sa scrie?! Pe mine mitul scriitorului care scrie de amorul artei ma face sa ma prapadesc de ras. Nu ma intelegeti gresit. Nu sustin ca scriitorul ar trebui sa aiba in vedere atingerea unui procent de n zeci de mii sau sute mii, fiindca altfel e un ratat. Dar gandul ca va incepe sa para normal ca un scriitor sa aiba un public de doua –cinci sute de cititori imi da fiori! Si nu de placere.

Pana acum cativa ani nu era la indemana oricui sa multiplice o carte si sa o inscrie in cel mai umil circuit. Erau cateva probleme tehnice si financiare majore… daca scriitorul era un no-name, fara nici o intrare pe la vreo editura, multiplicarea, promovarea si distribuirea pe eforturi proprii a unei carti era destul de anevoiasa. Ea implica constituirea respectivei persoane ca editor, cheltuielile de pregatire de tipar a cartii, de inscriere in lanturile de distributie, confruntarea cu competitorii sprijniti de edituri puternice, cu contacte in mass-media pentru promovare. Hotarat lucru era descurajator sa incerci sa te afirmi pe fortze proprii. Nu oricine se hazarda intr-un asemenea demers, dat fiind atat costul material substantial si, nu in ultimul rand, consumul emotional, sansele foarte mici de reusita.

In epoca de trista amintire editurile nu au fost preocupate sa lanseze autori tineri. Abia la multi ani dupa revolutie, au inceput sa fie preocupate de autorii romani, mai intai, de cei consacrati, si, mult, mult mai tarziu, de cei mai tineri, practic, de no-name-uri, chiar daca, o parte dintre ei cu ceva background in presa sau radio. De ani buni de zile, publicul roman fusese dezobisnuit de ideea ca exista si autori tineri sau in-devenire.  Doar cativa curiosi, insatiabili mai scrutau zarea publicistica in asteptarea unor revelatii. Grosul publicului multa vreme a ramas, daca nu cumva inca este, intr-o frenetica admiratie fata de literaturile straine si autorii lor.

In momentul in care cateva edituri romanesti si-au dat seama ca exista totusi si o asteptare a unui val nou de literatura, stimulate probabil si de ceea ce au observat in tarile vecine, au inceput sa acorde o sansa si autorilor tineri si chiar foarte tineri. Eu una consider ca s-a publicat chiar prea mult si, mai ales, fara o selectie care ar fi trebuit sa fie mult mai riguroasa. Cu alte cuvinte s-au tiparit carti bune, slabe si mediocre intr-o devalmasie care a defavorizat imaginea literaturii tinere in ansamblu. Alti oameni, dimpotriva, sunt de parere ca asa si trebuia si trebuie sa fie. Tipariturile arata nivelul literaturii si treptat, treptat autorii se vor cerne, vor ramane doar cei buni sau foarte buni… Asa sa fie cum zic dansii. Ingrijorarea mea staruie: Fata in fata cu o oferta tot mai larga, in a carei masa ii este greu sa opereze selectii, cititorul – si eu ma refer la cititorul mediu -care citeste 10 – 15 carti pe an – face de regula o alegere mai sigura: un autor strain, recomandat de premii internationale sau un autor roman consacrat, de regula de peste 50 de ani, cu cate 5-10 carti la activ, din care va fi citit deja una, doua sau va fi auzit despre autor, despre cartile lui. Acesta este un comportament destul de tipic pentru cititorii nostri in ceea ce priveste literatura romana tanara care, iata, cade in maini sigure, trebuie doar sa mai astepte… sa imbatraneasca putin.

Desi multi oameni s-au bucurat ca editurile s-au deschis catre noua generatie de scriitori, ca au inceput sa se acorde burse de creatie, sa se gaseasca fonduri pentru promvarea unor scriitori in strainatate, destul de multi aspiranti au ramas pe din afara, respinsi de edituri sau dezamagiti ca nu s-au putut incadra in nici o forma de mass-media. Pentru acestia aparitia bloggingului a fost o binecuvantare! O multime de veleitari dar si cativa potentiali condeieri veritabili au strigat intr-un glas: Uraaa! In sfarsit, calea deschisa spre agora! In zorii liberalizarii adresarii publice prea putini – talentati , au ba –  si-au dat seama ca libertatea de adresare, oferita tuturor nu garanta sfarsitul razboiului cu editorii exigenti, pe buna dreptate sau doar rau intentionati, care le blocau drumul spre audienta, ci anunta o alta batalie si mai fioroasa pentru acest obiectiv! Aceea cu o colcaiala de competiori la fel de dornici sa se afirme in fata uneia si aceleiasi agore pline de masa nedivizata a publicului cititor.

Am putea fi tentati sa credem ca publicul cititor de carte tiparita e unul iar cel de blog, altul. Cu siguranta, deocamdata exista mult mai multi cititori de presa si carte decat de blogjurnalism sau blogliteratura. Inclin puternic sa cred ca multi dintre cei mai aprigi cititori de presa si carte tiparita sunt si citiori de blog, ba chiar scriitori de blog. Ei lectureaza blogurile ca surse de informare-delectare sau le infiinteaza ca mijloc de socializare sau de afirmare. Inutil de spus ca trei din cinci bloggeri, in adancul sufletelului lor, ar vrea sa devina si ei analisti sociali,   scriitori sau macar jurnalisti culturali.

Pe langa aceasta,  exista si un numar impresionant de oameni care, fara sa rupa usile librariilor sau ale bibliotecilor, sunt atrasi de aura de cititor, ganditor sau filozof si carora le place nespus sa simta ca pot si au cu cine medita despre lucrurile profunde ale vietii.  Ei sunt cititorii ocazionali sau cu inters mediu pentru lectura, nu mai putini importanti pentru scriitori sau editori, intrucat chiar acestia formeaza mare masa a consumatorilor de carte.

Pasionati mai mult sau mai putin de lectura, cititorii-scriitori de blog isi influenteaza reciproc interesul pentru un scriitor sau altul, prin postarile si dialogurile despre cartile pe care le citesc,  dar, ceea ce este mult mai important, o mare parte a lor inclina sa isi canalizeze  acest interes spre posibilitatea de a dezbate, in jurul propriilor experiente de viata, valorile personale, conceptiile, dilemele, starile angoasante, cautarile spirituale.  Este mult mai atractiv sa vada ce gandesc altii despre propria lor experienta de viata, redactata ca biografie sau sub titlu de autofictiune. Nu de putine ori se formeaza adevarate nuclee de cititori-scriitori care se citesc intre ei. Scriu pentru ei, se citesc intre ei, se comenteaza intre ei, ba chiar se si premiaza intre ei.

Astfel, multi editori si scriitori au realizat ca o mare parte din cititori renunta la lectura unei reviste sau a unei carti in favoarea lecturii blogurilor si participarii la dialog pe blog. Altminteri ar fi greu de explicat  de ce din ce in ce mai multi isi deschid blog. Ei si-au dat seama de potentialul deopotriva primejdios si benefic pe care il poate avea noul canal de comunicare.  Primejdios pentru ca o parte din potentialii lor cititori se pot indreptata spre surse de informare-formare-delectare ce le satisfac mai mult nevoia de interactivitate, care, din pacate, de cele mai multe ori o mascheaza pe cea de magulire. Benefic, pentru ca isi pot intretine printr-un dialog (de complezenta) un public cantitativ si, printr-un dialog cu substanta, un alt public calitativ. In alta ordine de idei, si-au dat seama ca piata trebuie si poate fi controlata chiar si in aparentul haos comunicational care s-a instalat odata cu liberalizarea adresarii publice.

Sunt convinsa ca si editorii, si jurnalistii cu experienta sunt uimiti de fascinantele coagulari comunitare care se produc in jurul unor personulitati blogosferice. Cu toate astea, din legile marketingului face parte si cultivarea unor melanjuri futile, dar uitle cu asemenea personaje.  Cele mai digerabile, desigur.  Cel mai cumplit lucru este insa ca de la no-name-uri gaunoase , devenite peste noapte big name-uri, s-a invatat reteta succesului in blogging: fii disponibil sa bagi in seama, fie si de complezenta, si vei avea audienta! Maguleste si vei fi magulit!  Si imbulzit, basca!

Dar oare, ar putea pufni cineva pe buna dreptate, nu sunt si bloguri super faine care au audienta?! Ba da, of course, there are!  Si folosesc in majoritatea cazurilor aceeasi metoda de polarizare a atentiei! Adica ce?!  Ar trebui acum ca amfitrionul sa-si alunge commenter-ii  ca sa nu fie suspectat de nesinceritate?!  Am zis eu asta, doamnelor?! Am zis eu asta, d-lor?! Am indemnat eu vreodata la vorbiri de sus sau maturari pe jos cu vreun vizitator care il dezaproba pe amfitrion, ii combate ideile?!  La atitudini de genul: ”asta-i blogul meu si daca nu-ti place hai-pa!” ?! Nuuuuu, nici vorba. Dar ceea ce nu vad este o evitare a diplomatiei siropoase, a complezentei lancede, sau chiar gretzos de parsive, a periajului oricarui paralelist sau autoritar frustrat. 

De dragul audientei, se cultiva o stricacioasa maniera de polarizare a atentiei, de intretinere si crestere a masei de lectori, o manierea  care consta in dialogarea de dragul de a ne auzi vorbind, de dragul de a-ti da cu parerea, oricat de pe langa. Mai rau, in fata cate unui tip autoritar, scriitorul-amfitrion evita afirmarea propriei opinii ca sa nu-l irite, ori, daca prin afirmarea acesteia risca sa para ca ar favoriza un alt commenter se abtine sa o formuleze explicit, il cuprinde diplomatia mieroasa sau se scoate cu o glumitza prin care incearca sa impace si capra si varza. Se incurajeaza astfel formarea unei audiente pamperuita. Pupa-o-ar mama pe crestet de audienta dragalasa!  Se ridica incet, incetisor un cititor dictatorial, obisnuit sa i se raspunda, indiferent ce partz ar trage, sa ii fie luata in seama opinia neaparat, asteptand, eventual batand din picior, ca scriitorul sa faca rectificarile de rigoare in scriitura si conduita sa ideologica, adicatelea sa interactioneze musai cu el, ca doar nu degeaba se oboseste dansul sa citeasca blogliteratori!

Scriitorul roman ce va sa vina nu prea va mai avea multe sanse sa se ridice  dintre acesti blogliteratori, daca se va mai ridica saracul vreodata din atata concurenta acerba si asurzitoare, care il inglodeste din toate partile, mai dihai decat ii impiedicau accesul la rampa si celebritate cusurgiii, exigentii editori si ceilalti aspiranti, lipsiti de talent, dar plini de pile si bani!

Cine se va pricepe si va fi dispus sa isi aprobe si linguseasca cititorii, indiferent cat de pe langa subiectul in discutie sunt, preocupati doar sa se auda pe ei insisi vorbind, sa se bage in seama ori sa converteasca la propriile rigori condeierul, va deveni din ce in ce mai popular. Cine va refuza sa intre in dialoguri de complezenta si maguliri reciproce va pierde detasat. Va castiga reputatie de ciufut, rigid, refractar si infatuat! Isi va pierde un numar mare de cititori si nu oameni lipsiti de inteligenta sau cultura, ci oameni carora amaratul cela de scriitor nu e in stare sa le satisfaca amorul propriu, nevoia de periaj complezent si bagare in seama. Sa nu-mi spuneti ca nici nu merita sa ai asemenea cititori. Nu cred deloc ca literatura trebuie scrisa in exclusivitate pentru oameni finuti, culti si echilibrati. Dimpotriva, mult mai mare nevoie de literatura au acei oameni in care zvanceste de la foarte puternic la cat de palid nevoia de cizelare, de cultivare. Ce te faci cand in 90% din cazuri e dublata de o nevoie de bagare in seama si de magulire de 10 ori mai mare decat orice alta nevoie de imbogatire spirituala print-o emotie estetica sau printr-o confruntare cu idei noi?!  Ce te faci ca sa ajungi cu arta ta la ei?! Pentru ce fel de si pentru cati cititori mai scrii??!  Habar n-am!

In schimb, vad cum la orizontul internautic se profileaza, tot mai puternic, noua stea a literaturii: Scriitorul Interactiv! Si eu eram ferm convinsa ca scriitorul de azi trebuie sa se priceapa si la PR, nu doar la literatura. Sa fie dispus sa mearga la conferinte, lecturi publice, sa isi faca blog, iaca, sa raspunda unor intrebari de bun simt ale unor cititori sau scriitori aspiranti, sa fie dispus sa polemizeze pe temele scriiturii sale, sa ofere celor mai pasionati cititori ai sai, chiar daca sporadic, bucuria insufletita a dialogului, a schimbului de idei, atentie! atata vreme cat impartasirea unei idei i se pare acceptabila si lui. Ceea ce nici prin cap nu mi-a trecut era ca scriitorul de maine va trebui sa invete sa faca cat mai mult PR si, din ce ii mai ramane resurse si loc, literatura!

Bagarea in seama si popularitatea. Dialog si pseudo-dialog in blogosfera (2)

M-am intrebat si eu de multe ori cum au reusit unii, cu atat de putin continut, sa isi atraga o atat de mare audienta…Si incet, incet m-am dumerit. Ei au observat ca, daca acorzi oamenilor atentie, cativa dintre ei se vor simti datori sa ti-o intoarca. Recunoasteti ca e destul de placut sa te simti bagat in seama. Multi dintre noi suferim de pe urma faptului ca nu ne simtim suficient de ascultati, apreciati. Daca cineva ne va aborda si ne va spune ca apreciaza ceea ce scriem, gandim, afirmam noi, ne vom simti indatorati sa cercetam daca nu cumva ii putem intoarce gestul. Si va asigur ca vom avea un spirit de analiza foarte indulgent daca ne-am simtit maguliti. Multi dintre bloggerii care isi maresc audienta si atrag in jurul lor o microcomunitate o fac pe aceasta cale: ei vaneaza alti bloggeri, dandu-se pe blogurile acestora nu ca sa comunice ceva, ci ca sa ii convinga, flatandu-i cu remarci magulitoare ori un interes mimat ca merita un loc in blogrollul lor si vizitele lor care sa le aduca mai multe puncte de audienta.

 Iata deci ce sta la baza popularitatii si nu de putine ori a micro-comunitatii: nu continutul, nu nevoia de dialog, de confruntare a ideilor, ci nevoia de bagare in seama.

Ar fi gresit si urat din partea mea sa nu remarc, de asemenea, ca pe cateva bloguri se poarta, dincolo de replicile de bagat in seama, si dialoguri pline de substanta… Dar ma uit cu un ranjet ranced cand vad lungi commenturi cu scremuta filosofie, in coada unui post care nu a spus nimic, in afara unor locuri comune, spuse intr-un fel atat de plat sau de miorlait bombastic, de nu ma mai pot abtine sa ma intreb: “Ce fel de comunicare e asta?!”

Sunt constienta ca bloggingul are o mare componenta de socializare, care presupune glumite si palavrageli, asa, ca sa ne mai relaxam dupa stresul cu munca (desi cei mai vorbareti bloggeri nu imi par deloc stresati cu munca…) dar, in fine, speram sa vad pe blog o socializare mai putin gaunoasa decat in viata reala.

Atat la nivelul posturilor cat si la cel al commenturilor… In fond poate ca e nomal asa.  Asa e si societatea reala. O multime de retele, de micro-comunitati/ bisericutze, unite de anumite interese, preocupari, grade culturale asemanatoare ale membrilor. Incet, incet aceste micro-comunitati dau nastere unor micro-lideri sau liderashi de opinie a caror existenta nu face nici un rau major, daca nu luam in considerare risipa de resurse pe care o produc.

Acesti liderashi capteaza atentia si potentialul de actiune a circa 50-100 de persoane si abat prin spiritul lor agitatoric, gaunos si haotizant, bazat in esenta pe disponibilitate de a curta, lingusi  si preface ca bine-primesc orice opinie a cititorilor-vizitatori, abat atentia acestora de la adevaratii lideri care pot informa si forma, care pot da de gandit, care pot provoca acei oameni dornici de comunicare, de confruntare a ideilor sa creasca intelectual si emotional.

Bloggingul a creat, odata cu binecuvantata democratizare a adresarii publice, a abordarii si intrarii in dialog cu oameni carora simti ca ai sa le transmiti ceva, doua alte fenomene:  divizarea auditoriului si faramitarea leadershipul-ui. Si daca o sa privim putin mai atent o sa intelegem ca nu inocenta si curativa comunicare – nevoia de a-si impartasi si confrunta ideile, preocuparile – a  fost miza pentru care bloggingul a luat si ia o amploare uluitoare, ci fascinanta posibilitate de a deveni lider de opinie. Nu exista aspiratia asta in inima celor mai multi dintre noi, dorinta de a ne ridica peste altii?!

Si cati oameni nu erau si nu sunt frustrati de faptul ca nu pot accede un mijloc de adresare publica: presa, TV, radio, fara sa studieze intr-o facultate de specialitate, sa concureze cu altii mai buni, mai cu pile ori mai cu bani?! Cati nu se simt niste etern ignorati, cand ei ar avea atatea idei valoroase de emanat, numai de s-ar gasi cineva sa le puna in practica in locul lor sau macar sa ii asculte si sa le spuna cat de marete sunt viziunile pe care le au!

Ei bine, bloggingul le-a vindecat frustrarile si le-a pus pe masa tuturor aceasta prajitura mult jinduita din care se pot servi cu totii.

Leadership-ul nu mai este o stare de gratie rezervata catorva initiati cu vocatie, cu maturitate, pilosilor sau avutilor care pot sa isi cumpere audienta si celebritatea cu bani…. nu, acum oricine poate deveni lider sau, in cel mai rau caz, sa aiba satisfactia de a fi apreciat de unul, bagandu-se sistematic in seama cu un liderash de opine. Este aproape imposibil sa ai satisfactia asta in preajma unui om urmarit cu viu interes de 2-3000-10000 de persoane. Este imposibil ca acel om sa acorde constant atentie tuturor urmaritorilor sai. Mai mult ca sigur va avea in preajma sa 50-100 de oameni cu care poate purta un dialog consistent, chiar daca –sporadic – va primi si va da feedback din partea altora, respectiv altor 1000… Dar feedbackul nu e tot una cu nevoia de bagare in seama… Caci acesta este  lucru de care se pare ca cei mai multi bloggeri au nevoie, nu confruntarea ideilor sau  preocuparea de a ajunge la un consens de idei, atitudini si actiuni prin care sa imbunatateasca calitatea societatii civile ai caror membrii de nadejde sunt si de a carei soarta amarata se dau deseori mahniti si preocupati… Nu ca ar face altceva decat sa se planga, sa critice, sa isi exprime scepticsmul, retragerea in pasivitate sau sictirul existential in toate gamele posibile ori sa indemne isteric, dezlanat si pompiersitic  la o actiune pe care habar nu au cum s-o organizeze…. Nu, interesul lor de baza este fie sa isi satisfaca setea de autoritate, profilandu-se ca mari liderasi de opinie, fie sa aiba satisfactia de a fi bagati in seama de un liderash curtenitor.

Adevarul, dureros au ba, este ca ne place mult mai mult sa fim bagati in seama decat sa meditam in tacere la ce am citit, la ce au discutat altii si sa vorbim doar atunci cand avem ceva de spus, daca avem ceva de spus…si eventual sa acceptam ca nu ne-am nascut sa fi leader-i, ci follower-i.

Adevarul, dureros au ba, este ca cei mai multi dintre noi vrem sa fim leaderi si formatori in pofida oricarei evidente ca ne lipsesc calitatile necesare. Si ce daca ne lipsesc?! Si ce daca nu avem substanta,  viziune?! Le inlocuim mintenas cu linguseala, cu diplomatia, cu spiritul agitatoric gaunos si haotic, cu copy si paste-ul pe viziunile altora si reproducerea lor cum ne taie capul … si imediat atragem in jurul nostru o ceata de discipoli pe masura.

Ba nu, ma insel… unii dintre acesti urmaritori ai liderashilor de opinie sunt niste victime nevinovate… In cautarea afinilor ei cad prada sigura pseuodo-liderilor si pseudo-formatorilor lingusitori.  Daca nu ar mai fi atat de preocupati sa ii bage si pe ei cineva in seama, ar putea distinge si singuri unde se pot forma… pur si simplu tacand si ascultand si vorbind cand au ceva de spus…

Dar poate ca, pledand pentru asta, ignor ca blogosfera acopera una din cele mai importante necesitati ale omului, aceea de a se exprima, de a incerca sa se descopere el pe sine insusi sau pe cei asemnea si cum altfel sa afle daca are sau nu potential de leader sau sa isi gaseasca posibilii afini, daca nu tipand cum se pricepe fiecare in parte in a-toate-permisiva si a-toti-si-toate-cuprinzatoarea agora blogosferica?!

Desigur, nu as vrea sa se inteleaga ca cer sa taca cuiva (mai ales cu scopul sa ma aud io mai bine), fiindca e normal ca toti sa avem dreptul de a ne adresa publicului in masa lui nedivizata  sau de a face demersurile noastre sa ne atragem, ascultator de ascultator, auditoriul nostru. Dar poate, timid, daca nu ne este cu suparare, ne-as indemna pe fiecare in parte sa fim ceva mai introspectivi, ceva mai autocritici, sa ne intrebam singuri: oare chiar am asa lucruri importante de emanat sau de fapt ce vreau e sa fiu bagat in seama, sa zic si eu in felul meu, dar fara nici o extra informatie ce a zis x sau y, ca si eu merit sa am popularitatea lui, ca ce?! doar nu sunt mai prejos!

Mie uneia imi trece des prin minte o idee de cosmar: daca toti devenim lideri ori formatori de opinie cine mai ramane sa si execute maretele noastre viziuni?! Si ma gandesc cu tristete ca intre setea de a ne afirma si intelepciunea de a ne sti lungul nasului nu sta decat common sens-ul fiecaruia care, fir-ar, trebuie sa ma repet, imi pare ca devine din ce in ce mai putin common. Ce-i de facut?!

Prin clasa a XI-a, cred, prin manualele celea de limba engleza ale caror coperti aratau la fel din clasa a IX-a pana intr-a XII-a (erau acelea, dinainte de revolutie, pentru cunoscatori), singura diferenta fiind cromatica, am gasit zicerile astea care tare, tare mult mi-au placut  si mi s-a parut ca taaaaaare adanc graiesc :

Cine nu stie si nu stie ca nu stie e prost, ocoleste-l.

Cine nu stie si stie ca nu stie e nestiutor, invata-l.

Cine stie si nu stie ca stie e adormit, trezeste-l.

Cine stie si stie ca stie e intelept, asculta-l.

Insa astazi, peste ani, mi-a aparut o nelamurire care ma macina mult si nu ma lasa sa dorm:

- cine stie dar nu stie ca stie fiindca eu l-am lasat sa stie cum este?! Si ce sa-i (mai) ffffac, fffffrate?!

Mania de a avea dreptate si expectatia reciprocitatii- belele mari!

 Cand scrii si publici, fie si pe blog doar, te bucura mult sa afli ca oamenii apreciaza ceea ce scrii. Chiar si faptul ca te citesc, fara sa zica nimic te bucura. Pe mine una ma bucura si cand cineva ma critica, daca acea critica are argumente pe care sa le pot asimila. Desi asta se intampla rar, o fi de vina amorul meu propriu supra-dimensionat (: .

De ceva vreme m-am gandit ca ar fi bine sa vorbesc oamenilor despre o mahnire pe care am experimentat-o in cateva dati bune de cand am deschis acest blog. Cand unii oameni vin si isi exprima o judecata critica – asupra stilului meu de a scrie sau ideilor exprimate intr-un post – o judecata cu care nu pot fi de acord si le si explic – calm si civilizat – de ce, urmatoarea lor reactie este sa nu mai calce in viata lor pe blogul meu. Nu prea imi pare foarte rau ca pierd asemenea cititori suparati nevoie mare pe lipsa mea de receptivitate si refractarismul de care dau eu dovada. Daca totusi scriu despre asta azi este pentru ca acest tip de comportament  e si una dintre metehnele firii omenesti dintotdeauna. Mania de a avea mereu dreptate.

Poate nu inteleg eu bine comunicarea, dar ceea ce pentru mine inseamana confruntare a ideilor, argumentare, meditare asupra contra-argumentelor primite, urmata de schimbarea totala, partiala sau mentinerea viziunii proprii, pentru destul de multi oameni inseamna musai ajungerea la aceeasi concluzie , care nu poate fi decat cea pe care au tras-o ei. Nu e nici un pic de loc pentru “Hm, sa ne mai gandim… si tu… si eu…” Sau de “Ok. Chiar daca avem pe aceasta chestiune puncte de vedere divergente, ma bucura ca avem pe alte chestiuni puncte de vedere comune”. Sau “Ok, e clar. Avem puncte de vedere diferite dar putem coabita sub acelasi soare sferic fara sa ne strivim cu dispret sau stanjenim cu aere de superioritate”. Nu, bag de seama ca pentru multi cititori-interlocutori, “dialogul”, “confruntarea ideilor” sunt vazute ca niste misiuni de evanghelizare. Daca un cititor se deranjeaza sa te critice, trebuie neaparat sa ii dai dreptate, altminteri isi ia jucariile si pleaca! Trist, tacut si immmbufffnat ca eforturile lui nu au fost intelese sau tipand in gura mare ori zvarlind discret, chipurile, chiar in fata ta sau in spatele tau, in urechile celor care te apreciaza cate o persiflare ce ingustutz esti tu. Ha! Sa iti fie invatare de minte! Sa imi fie! Ce altceva mai pot zice?!

 Expectatia reciprocitatii este o alta mare belea.

Ma bucura mult cand vad ca oamenii citesc acest blog, ma bucura de asemena cand descopar link-uri catre blogul meu in blogroll-ul cuiva, am probabil aceeasi tresarire de  bucurie pe care o are un autor cand isi descopera cartea in biblioteca unor prieteni, cunoscuti sau oameni prin a caror casa  a trecut pur si simplu accidental. Trecand prin casele unora dintre cititorii blogului meu mi-a placut ce am gasit pe acolo si am revenit – mai rar sau mai des – dupa posibilitati si dupa cum,  in viata reala, unii oameni ma cheama mai mult sau mai putin. Unora le-am pus si un link in blogroll cu gandul sa mai aflu ce mai citesc, ce mai scriu, ce ii mai preocupa, cum gandesc in privinta unor probleme cu care mai toti ne confruntam.

Insa, am simtit si tras concluzia ca unii oameni s-au suparat ca nu le-am aratat acelasi interes pe care mi l-au aratat ei. Cu dezamagire am constatat ca unii oameni au venit, au comentat pe acest blog si m-au pus in blogroll-ul lor doar pentru ca asteptau sa am si eu aceleasi reactii. Cum in cazul celor mai multor cititori ai blogului meu, lucru asta nu s-a petrecut, unora dintre ei pe aci le-a fost calea… adica spre comentarea unor bloggeri care sa raspunda expectatiilor lor…

Acum, poate de vina o fi fost scriitura mea care intre timp s-o fi depreciat ( (: )… dar – ceva – si nu e vorba de amorul meu propriu supradimensionat   – ma face sa ma indoiesc de asta. In cateva randuri am avut de-a face cu un tip de comportament cititoresc care m-a lamurit ca trebuie sa ma inarmez cu rabdare in asteptarea publicului meu cititor si a partenerilor de dialog, fiindca ma vor calca destul de multi pentru care nici stilul meu scriitoricesc, nici ideile pe care le supun dezbaterii, nici confruntarea ideilor nu conteaza, ceea ce conteaza e sa se bage in seama, sa isi satisfaca placerea de a fi ascultati cu sfintenie sau sa isi atraga trafic pe blogul lor. De cateva ori am vazut si nu doar pe blogul meu, cate un bloger care da navala lasand in aceeasi zi cate 6 comentarii, la cate 6 posturi diferite, doar, doar oi cadea (sau o cadea bloggerul vizat) pe spate de atata apreciere… si oi (o) incepe sa il frecventez(e). Neobtinand aceeasi reactie, interesul ii pierea subit. Trist, da’ adevarat.

Ca sa inchei as vrea sa mai spun un cuvant celor care m-au citit/ ma mai citesc sau ma descopera chiar acum. Sper sa aveti intelegerea ca daca nu am reciprocitatea pe care o asteptati nu este o dovoda de lipsa de respect fata cititorii mei, ci o optiune normala de a ma implica in dialog atunci cand pot si cu acele persoane ale caror idei, maniere de expunere a lor ma intereseaza (spre regretul meu, nici macar cu acesti oameni nu am timp  sa intru in dialog ori de cate ori as vrea sa dezbat si eu o tema adusa in discutie de ei).  Va astept, in schimb, pe toti,  cu toata bucuria,  sa cititi, sa comentati cand aveti voi timp si chef  (dar sa nu va suparati daca nu sunt intotdeauna de acord cu voi, pleaaaaaase!) si sa polemizam cu cordialitate, fara naduf, fara aere de superioritate si fara mania de a avea intotdeauna dreptate.

“Hotarasem sa facem totusi concediul impreuna, in ciuda celor petrecute intre noi in ultima vreme. Chiar asa ne spusesem o sa facem concediul impreuna dar o sa fim cumva separati. Stiam cum, deja experimentasem o forma de separare dupa ce ma intorsesesm acasa. Fusesem plecat o saptamana, am stat la un hotel in perioada aia, o saptamana in care m-am gandit ca o sa gasesc pana la urma o metoda sa indrept lucrurile, iar ea s-a gandit ca o sa gaseasca naibii o metoda sa ma uite si sa ne despartim formal si in fata unui judecator. Apoi dupa toate gandurile astea alea noastre, fara sa gasim vreo metoda, ni s-a facut prea dor unuia de celalalt si ne-am intalnit sa luam masa. Si-atunci ea mi-a zis ca se vede cu altcineva, atunci eu i-am zis ca am terminat relatia care fusese cauza despartirii noastre, ca am incheiat-o chiar din prima seara. Iar dupa ce ne-am spus astea nu am mai mancat, ci ne-am certat. Si-apoi dupa ce ne-am certat, am plecat amandoi acasa, pentru ca ea ii spusese baiatului ca sunt intr-o delegatie, iar o delegatie de mai mult de o saptamana ii poate parea suspecta si unui copil de zece ani. Si nu numai pentru asta, ci si pentru ca am concluzionat amandoi asa: eu am facut ce-am facut, tu ai facut ce ai facut, hai sa vorbim despre asta. Si n-aveam cum sa vorbim despre asta, mi-a spus ea, iar eu am fost de acord, decat stand impreuna dar cumva separati. Si asa am stat, dormind in acelasi pat, dar fara sa ne sarutam macar de noapte buna, mancand la aceeasi masa dar fara sa ne aruncam priviri tandre peste ea. Si vorbind fiecare cand programul baiatului nostru ne permitea sa vorbim.

[...] Intr-o noapte am facut si dragoste. Bauseram amandoi niste raki si eu am combinat raki-ul care mi se paruse foarte dulce cu trei pahare de J&B si mi-a fost bine. Dupa aceea am urcat, iar baiatul nostru adormise deja in cealalta camera de la hotel, asa ca ne-a venit chef sa facem dragoste si am facut. A doua zi am fost foarte rusinati amandoi, ba chiar am ras la inceput, desi pe mine ma durea capul din cauza combinatiei de raki si J&B , spunandu-ne ca ne-am comportat ca in adolescenta. Iar dupa ce am ras, eu am oftat si i-am spus sotiei mele sa nu se supere, dar faptul ca am facut dragoste nu inseamna ca ne-am impacat. Si nu i-am spus asta intamplator, observasem ca in ultimele zile ea incepuse sa treaca peste supararea ei, insa mie supararea nu imi trecea defel, poate pentru ca era de data mai recenta. Iar ea a zis ca da, bine, suntem in continuare separati, asa e mai corect deocamdata – numai ca si cuvintele astea le-a spus asa, intr-un fel incat m-a facut sa cred ca nu e deloc convinsa de ceea ce spune. Vedem ce facem pe urma, a mai adaugat ea, poate ca asta e un semn totusi. Eu m-am enervat si i-am zis destul de rastit ca n-are cum sa fie un semn, pur si simplu ne-am imbatat.

[...] Apoi tipul carliontat mi-a zis sa imi iau in spate butelia de scufundare, iar eu am facut-o, dupa care mi-a zis sa ma aplec, iar eu m-am aplecat . Si-atunci mi-a pus in jurul braului centura cu lest dupa care mi-a facut semn sa cobor in apa. Si, in timp ce imi aranjam in apa labele de inot si masca, i-am privit pe ceilalti cum ii pun pe baiatul si pe sotia mea sa isi ia in spate butelia de scufundare si cum ii apleaca si le leaga centurile cu lest, apoi cum le spun sa coboare in apa. Iar cand am fost toti trei pregatiti, instructorul si-a luat in spate propria butelie de scufundare, a sarit langa noi si s-a dus exact langa sotia mea. Ceilalti doi s-au apropiat de mine si de baiatul nostru, iar insotitorul meu era un tip grasut cu un cap mai mic de statura, asa ca m-am intrebat de ce nu s-a dus el langa sotia mea , caci ar fi putut, cu siguranta, sa ii fie mai de ajutor ei decat mie. Dar n-am avut prea mult timp sa ma gandesc la asta, pentru ca insotitorul meu m-a pus sa imi dau jos masca, sa scuip in ea si sa intind saliva cu degetul pentru vizibilitate. Apoi mi-a facut semn sa clatesc masca si s-o reasez pe ochi. Acelasi lucru l-au facut si sotia mea, si copilul meu, dupa care am vazut ca tipul carliontat ii face semn sotiei mele sa se bage sub apa. Ea s-a bagat, tinandu-l strans de mana, si atunci instructorul a tipat usor si a inceput sa rida. Sotia mea s-a ridicat si i-a dat drumul la mana, iar tipul enervant a inceput sa rada in hohote, si-a scuturat mana, ca si cum mi-ar fi aratat-o, spunandu-mi: – She did it! Oh, my friend, your wife is wild! Apoi mi-a facut cu ochiul dincolo de geamul de vizibilitate razand, iar eu am vazut ca pe mana avea urme de unghii in piele. – No, i-am raspuns, I think she’s jus afraid… Si am incercat sa zambesc la randul meu, asa, de forma, dar el a dat din cap si a spus: – Maybe you don’t know, my friend! But I’m sure she’s wild. Lucru care m-a enervat teribil…

[...] La vreo trei metri adâncime, cam atat am gandit eu ca sunt, urechile au inceput să ma doara. Dar n-am dat prea multa atentie acestui fapt, pentru că instructorul sotiei mele o tinea de talie şi o ajuta să coboare. Apoi sotia mea s-a indoit cumva, si-a pierdut echilibrul si apa o tragea la suprafata, iar instructorul i-a pus mana pe centura cu lest şi a impins-o usor spre fundul marii, dar asta n-a fost suficient. Si atunci el i-a pus mana pe fund si a impins-o din nou, apasand in acelaşi timp greutatile de la mijloc, iar sotia mea s-a dus spre adanc. Si eu am dat din maini si m-am grabit spre ei, insa insotitorul meu m-a prins usor din spate şi mi-a facut semn sa ma linistesc, apoi a intrebat din maini: OK? Şi eu mi-am indoit degetele a OK. “Everything is fine”, i-am raspuns in gand, dar imediat dupa aceea mi-am dat seama ca nu trebuia să gandesc in engleza, pentru că nu-i vorbeam lui, puteam sa gandesc si in romana. Totul e în regula, am repetat, apoi ne-am prins de o bucata de metal de pe fundul marii. Si langa mine s-a prins si sotia mea, si langa ea s-a prins şi copilul nostru. Si cei trei ne-au făcut semne sa ne uitam spre ei şi au inceput să ne filmeze si sa ne pozeze.” – (Scufundari p. 45 – 58)

“- N-auzi, a continuat ea, ca vreau sa-ti ascult povestea?

- Nu stiu, am spus. De la bun inceput ma faci sa nu pot vorbi. Vad ca stii mai bine decat mine ce s-a intamplat. Ce mai pot eu sa spun?

- Sa-mi spui, naibii, c-ai vrut sa mi-o tragi si-atat! a ridicat ea vocea. Sa-mi spui ca sunt o idioata! Sau sa-mi zici cum ti-am distrus eu casnicia! Sau sa-mi zici… Sa-mi zici ca te-a luat valul, ca te-ai indragostit de mine, dar ca-ti iubesti nevasta, iar eu te-am facut sa-ti dai seama de asta. Ce naiba!? Sunt atatea minciuni de zis! Tu esti acum in pozitia in care poti sa mi le spui. Sunt astea pe care ti le-am spus, dar mai sunt si altele. Unele chiar frumoase, stii? Vrei sa te-nvat eu ce sa-mi spui!?

 - Nu, am dat eu din cap.

[...] – Nu vrei sa vorbim? a intrebat. Am venit pana aici si nu vrei macar sa-mi vorbesti?

- Ba da. Sigur ca vreau. Dar nu mai stiu ce sa-ti spun.

- Uite, iti dau eu o idee. Zi-mi ca ai crezut toate tampeniile alea pe care mi le-ai spus.

- Nu ti-am spus nici o tampenie.

 - Nu? a pufnit ea.

- Ti-am spus intotdeauna atat: ca mi-am dorit sa simt din nou cum e sa fii indragostit. Atat, nimic altceva. Ca-mi lipsea asta si ca…

- Si ca eu sunt exact ce ti-ai dorit, ca te fac sa simti… Ha, a ras ea fortat, ca te fac sa simti fluturi in stomac. Asa ai spus o data, stii?

 - Eram bauti amandoi, m-am aparat eu. Nu-mi placea deloc expresia asta, o consideram aproape idioata, mi-ar fi fost rusine s-o folosesc. Dar uneori, cand esti beat, nu vorbesti doar ceea ce-ti doresti sa vorbesti.

- Deci nu te-am facut nici o clipa sa simti asta?

 - E-o tampenie, da, asta-i o tampenie. N-as folosi niciodata, treaz fiind, expresia asta cu fluturii.

 - Si ca m-ai asteptat, asta ai zis. Ca ai asteptat sa apar. Asta nu-i tot o tampenie?

- Asa suna acum, am dat eu din cap. Dar n-a fost o tampenie. Exact despre asta era vorba, despre-o asteptare.

- Aha, a facut ea. Si despre mai ce? Despre dragoste a fost candva vorba?

Iarasi n-am raspuns. N-aveam cum sa raspund la intrebarea asta.

- Despre dragoste a fost vorba intotdeauna, mi-a zis ea. Dar abia acum imi dau seama: intr-adevar, n-ai mintit. N-ai vorbit nicicand despre dragostea fata de mine, ci despre dragoste in general. Despre cum nu crezi tu in ea. Despre intamplarile din copilaria ta. Mda, si eu, ca proasta, am fost atat de impresionata. Ce frumos vorbeai, cu cata tristete… Imi spuneam ca esti asa de… de profund. Si de trist. Si de altfel. Ti-am inteles tristetea, asa-mi spuneam, eu iti inteleg tristetea, pe cand sotia ta nu-i in stare de asa ceva. Si am crezut continuu ca vezi si tu asta, ca eu iti inteleg tristetea. Prin asta am crezut ca te-am cucerit, ca-ti inteleg tristetea.

[...] – Nu, i-am zis. N-ai dreptate. Numai ca, intr-un fel, avea dreptate. Adica nu, nu ma banuiam pe mine de nici o ipocrizie, dar ceea ce spunea ea parea ca se leaga, ca devine o idee. Una la care as fi putut sa ma gandesc. La care voiam sa ma gandesc. Numai ca ea a facut asa:

- Eh! Si-apoi a dat din mana, ca si cum ar fi vrut sa inlature toate alea spuse si nespuse intre noi. Si-atunci, mi-am dat seama ca nu e timpul sa ma gandesc la nimic, ca exista o vreme pentru meditatie, la fel cum exista o vreme pentru plans sau pentru ras. Iar in momentul ala nu era o asemenea vreme. S-a ridicat. A venit langa pat si m-a privit fix. Apoi si-a scos bluza. Am privit-o, fara sa pot sa reactionez in vreun fel, in timp ce si-a descheiat, apoi si-a dat jos blugii. M-am uitat dincolo de ea, in oglinda. Ii vedeam spatele, perfect curbat, incheietoarea de la sutien. Si-a dus mana dreapta la spate, si-a descheiat sutienul. Am privit in continuare in oglinda. As fi vrut sa nu privesc deloc, sa ma uit pe fereastra, s-o vad, poate, din nou pe fata aceea care aranjase sticlele de Coca-Cola, de Fanta si de Sprite in frigider, dar n-am reusit sa-mi mut privirea in alta parte. I-am privit fesele dezgolite, acolo, in oglinda. Era frumoasa. Si-apoi, si-a dus o mana spre fata mea, mi-a prins obrajii intre degete si barbia in palma si m-a facut s-o privesc din fata.

- Asta ai vrut de la mine, mi-a zis. Asta vrei si-acum, nu?” – (O noapte la hotel – p. 111)

 *

Gata, baieti! Nu mai salivati. Sesiunea de citate s-a incheiat. Continuarea o gasiti in carte! Sîc! Sunt rea, nu? Bine, hai sa ma mai indulcesc, sa va spun si eu povestea mea despre povesti. Marturisesc ca eram cam tensionata cand am luat cartea, Celelalte povesti de dragoste – editura Polirom 2009, … aveam asa o frica ca o sa ma dezamageasca, ca am strans prea mari asteptari, fiindca titlul ma atrasese teribil de tare de cum il auzisem, ca si tema pe care Lucian Dan Teodorovici  o anuntase: ratarea dragostei… subiectul asta ma ravasea, fiindca, na, cum zgandare mintile multor scriitori, si pe a mea, la fel. Si mai era ceva, un fel de teama, ca nu o sa imi placa… ritmul… citisem inainte vreme “Circul nostru va prezinta:” si, drept sa spun, desi nu ma deranjase tema impulsului suicidal, ba chiar imi placuse cheia lucid-ironica (mai putin devierile in gama melodramatica) in care era tratata, ma scosese insa din minti ritmul: prea lent! Mie asa mi s-a parut… Ma gandeam ca asta e tempoul lui Teodorovici si eram cam suspicioasa cand am inceput povestile. Ei bine, dupa primele trei nu mi-a mai venit sa las cartea din maini…

Toate povestile au ceva fain in ele si nu treneaza deloc! Sunt 11 povestiri care pot fi privite ca independente desi au elemente conectabile, evident… La prima dintre povestiri, Sobolanul e mai viu decat testoasa, le-am tinut si eu hangul, cu un pahar de Daniels in fata filelor, celor doi prieteni care filozofeaza, ca omul beat, despre iubire in fata unor sute consecutive de J&B, ranjind in sine-mi la incercarile lor de a defini dragostea si indragostirea si mai ales  la elanul acela care se naste in noaptea marilor betii si care tine pana la primul urinat care nu se mai poate tine….ah, da, facandu-ma ca nu il recunosc pe amicul cu care se converseaza povestitorul, nu de alta dar nu-i frumos sa recunosti oamenii care urineaza pe stalpii  electrici, e mai bine sa crezi ca sunt fictionali…

M-am intors cu drag in lumea copilariei la tara, in cele doua povestiri, Pe catalige si Dupa gaste, in care am gasit ceea ce eu numesc “ultima generatie de nepoti cu bunici la tara”… mie imi pare foarte trist ca de vreo 20 de ani s-a tot dus pe apa sambetei obiceiul de a-ti creste copiii la tara sau macar trimite acolo in vacante, la bunici, la unchi… am avut dintotdeauna impresia ca tinerii care nu au ocazia, copii fiind, sa petreaca substantial in spatiul rural, intra in viata mai saraci sufleteste si mai ales mult mai putin robusti emotional decat cei care au copilarit sau au prins cateva vacante bune la tara. Acolo, in spatiu rural, experientele capata o alta densitate si sufletul o alta adancime … Mie frumusetea ambelor povesti mi-a parut ca vine din stranietatea vecinatatilor… prietenia, dragostea, moartea, sacrificiul asumat, trec una dupa alta, ba chiar una langa alta pe aceeasi ulita a copilariei, in aceeasi eterna poveste a iubirii mereu insotite, ba tulburata, ba impacata, de alte si alte povesti …

Scufundari e o poveste superfaina, despre un moment de criza conjugala in care cea mai provocatoare chestie mi-a parut trecerea barbatului de la imboldul orgolios de a fi el cel care decide soarta unei casnicii – gestionand conflictul, in care fiecare cauta sa dea vina pe celalalt pentru “cealalta poveste” descoperita – pana la dorinta lui tot mai mare de a nu isi pierde sotia, de a o pastra, mai ales cand se confrunta cu evidenta hiperiritanta si naucitoare ca un barbat foarte atractiv o ravneste si o vede salbatica si frumoasa. M-am scufundat si eu la Kuşadasi in apele geloziei cu cei doi si cu fiul lor (care trece in mod inocent pe langa drama parintilor, protejat de discretia inteleapta a amandurora). Am ranjint cu satisfactie rautacioasa la chinurile barbatului… Da, da, d-lor, sa mai simtiti si dvs cum doare cand va vedeti aleasa, pe care mai ca ati vrea s-o parasiti, in bratele vanjoase ale unui atractiv instructor de diving, sorbita de privirea lui devoratoare si sa va mai vina mintea la cap! Ca in toate povestile si in aceasta exista o linie de tensiune frumoasa, pe cat de mocnita, pe atat de acut resimtita, care se detensioneaza aici intr-un acord final armonios, odata cu impacarea celor doi…pe care barbatul, de-acum ceva mai inteleptit, isi da toata silinta sa o grabeasca. Hi, hi, mi-a placuuuut. Taaare de tot. Hi, hi.

In revers, in Copilul-lup, intalnirea accidentala a cuplului cu un fost iubit al sotiei, taman in luna de miere, duce la un alt moment de criza. Fostul iubit, artagos, beat bine si dispus la dezvaluiri total deplasate despre trecutul femeii abia devenite legitime, vine sa ne racneasca ca, atunci cand ne asteptam mai putin, trecutul ne poate ajunge din urma si zdruncina temeinic tihna abia asezata in viata noastra… Imi plac dialogurile… imi dau seama ce greu e sa condensezi in cateva pagini cele mai importante lucruri pe care le vorbesti pe parcursul unor ceasuri sau zile de tensiuni… si sa faci in asa fel incat sa se lege… si imi place cum se leaga… curg natural si contureaza bine personajele… firea introverta, pasiva a barbatului, veridic conjugata in dinamica cuplului cu cea mai expansiva si bataioasa a femeii, mai ales cand isi vede amenintata linistea abia infiripata… Foarte faina si naturala pledoaria pentru comunicare care urmeaza plecand de la povestea lui Ramu , un copil crescut pana la 9 ani in padure, de o lupoaica….

Dupa povestirea Dupa gaste s-a facut un scurt metraj… Am vazut trailerul scurt metrajului si, din pacate, nu cred ca textul a fost valorificat ca in cazul lui Lazarescu… Parerea mea e ca textul ales e greu de ecranizat. Cadrul de desfasurare a actiunii- satra - si chiar subiectul – pedepsirea unui ibovnic care a incalcat legea tiganeasca-  foarte pretentios pentru o ecranizare… nu as vrea eu sa dau asa, de sus si in pripa, un vot de blam cineastilor romani, dar pentru mine, pe ecran, imaginea comunitatii rrome e greu de echivalat cu susele telenovelistice pe care le-am vazut la noi in ultimii ani… in mintea mea, imaginea asta are, daca nu o suprapunere, cel putin o continuitate, pe care nu am mai gasit-o in productiile autohtone, din imaginea re-creata de Loteanu. Citind povestea asta, mi-am amintit ca exista in filmul Lautarii o scena a biciuirii… dupa regulile tignesti… doi iubiti, iliciti si fugari, sunt prinsi si legati de ramurile unui copac prabusit, fata in fata, si, cu hainele sfasiate, abia atingandu-si piepturile unuia celuilat, sunt biciuiti simultan, la sange, sa le treaca cheful de amor interetnic pe viata… Nu vorbesc de Kusturica, ci de ce-am vazut la noi. Nici cand, nici unde, nu am mai intalnit nici portul, nici gestica, nici macar ceva ce sa aiba o continuitate din ce insemana felul de a fi al tiganilor, patimas si boem dar in acelasi timp neteatral, robust,  asa cum s-a lipit el pe retina mea dupa ce am dat cu ochii de Loteanu – nu atat Satra, cat Lautarii – (o sa ziceti ca era o imagine poetizata si aceea, dar eu, copil fiind, am vazut, pasager, ce-i drept, dar am vazut cu ochii mei, satre in trecere, nunti tiganesti si incidente intre ai lor, iar astea aveau mult mai mult de-a face cu imaginea pe care o crease Loteanu sau Kustrica, mai spre zilele noastre, decat cu susele ultrakitschoase care s-au facut la noi dupa revolutie)… admit ca insasi comunitate rroma si-a degradat mult identitatea traditionala pe care o avea candva… dar nici asa cum e (stiu, nu exista cuvantul asta in DEX, l-am inventat io, n-apoi… miss guilty, asta-i!) pictorizata de cineastii romani ai anilor 2000 nu cred ca a ajuns… in sfarsit, voi astepta sa vad scurt metrajul in intregime, sa nu il judec pripit, dupa trailer doar. Oricum filmul e film, literatura e literatura, dar ar fi bine sa iasa si un scurtmetraj reusit, fiindca ar fi o parghie de promovare buna a unei carti care merita din plin.  In povestea asta, singura de altfel in care se vorbeste, tot legat de iubire, de o comunitate rroma, stabilita la o margine a satului, autorul izbuteste sa creeze prin ochii unui copil, martor la judecarea si hacuirea unui tigan, conform regulilor propriei comunitati, a carei lege a incalcat-o, imaginea acelei satre, pe care o stiam si eu… nu, obiectivul cartii si nici macar cel al povestii nu este sa promoveze imaginea sau valorile etniei rrome, ci pur si simplu sa ne mai spuna o alta poveste cu miez despre dragoste, iar  tusele naturale in care curg imaginile fac sa fie  misto povestea in sine si,  la randul lor,  sporesc  vibratia emotionala  a intregului sir de povesti…

In toate cele trei povestiri in care moartea urmeaza iubirii, nimic nu pare teatral, melodramatic sau morbid… moartea face parte din firescul sortii… nu pare sa doara enorm, nu da loc la mari jeluiri. Nu. S-a mai intamplat si o sa se mai intample ca iubitii sa moara in accidente, sa se sinucida, nesuportand ideea pierderii partenerului sau sa isi dea viata ca sa isi salveze iubitul/ iubita. Moartea se integreaza firescului vietii si devine, in extremis, o alta poveste de dragoste posibila… M-a facut sa ma duc cu gandul la vorba unui cantec: “ma mai poate imbata dintre toate numai ea, din femei, din femei, din femei”. Dau un ban (de salba) sau o rachie celui care recunoaste cantecul .

In sfarsit, repet, toate povestile au ceva fain in ele, parca nu as vrea sa le deconspir pe toate, te captiveaza, te antreneaza in dinamica lor, pentru ca, in ciuda eului narativ, care suna cum am zis, retras, pasiv, dar stoic in fata loviturilor aspre, umilitoare, dureroase ale vietii, au in ele acea tensiune a framantarilor, a luptelor interioare care se duc mocnit, tacut, intr-o acalmie de suprafata, ca si cand totul ar fi ok… Everything is fine – vorba ceea. Fine, pe naiba.

Iubirea e greu sau putin probabil de trait la modul pasnic, feeric, tihnit, netulburata de conflicte mari, alte evenimente tragice sau chiar de alte povesti de dragoste, care ne ajung din trecut ori de altele noi, care se infiripa, volens-nolens, in paralel cu cea curenta, asa cum, desi nu vrem sa recunoastem, se intampla cel mai adesea… si de aici conflictul, sfasierea eterna a iubirilor ratate, netraite sau neindeajuns traite, dorul dupa “fluturii din stomac”, nebuniile pe care incepi sa fii gata sa le faci: sa sfasii o prietenie sau iubire pentru o alta, sa te bati, sa te lasi batut, umilit, sa mori.

Cu toate astea, unul dintre lucrurile care  i-au iesit foarte bine lui Lucian Dan Teodorovici in aceasta carte, si ca mesaj,  si ca modalitate de transmitere a acestuia, e tocmai fapul de a re-dimenisiona tragismul  - pe care literatura la hiperbolizat, in genere, pana la cliseizare,  ca o marfa de mare cautare, deh – tragismul, cum ziceam, care deriva din iubire, tragismul umilintei, sfasierii, derutei, suferintei, mortii  si de a il inscrie, persuasiv,  in coordonatele firescului suportabil, ale datului sortii, fara melodramatism, fara tipete eroice si fara a refuza, oricat de umilitoare, conflictuala sau dureroasa poate sa devina in orice clipa, bucuria plina de vitalitate a prieteniei, a indragostirii, a iubirii.

La urma urmei, nu doare chiar atat de tare sa te indragostesti, sa iubesti. Trebuie doar sa ai putin curaj. In caz de lipsa majora, poti sa ti-l faci si cu un pahar de raki, Russkaya, J&B, sau Daniels… Ma rog, whatever you like, şşşşamane…

Voi incepe asa: Am prieteni si cunostinte homosexuali, oameni de toata isprava pe care ii stimez si care imi sunt de la simpatici la dragi, dar asta nu inseamna ca voi percepe vreodata homosexualitatea ca pe o valoare, asa cum se incearca sistematic de ani de zile sa ni se inoculeze de organizatiile care, sub aparenta luptei pentru nediscriminarea gay-ilor  si dreptul lor la demnitate, promoveaza in fel si chip homosexualitatea ca valoare!

De ani de zile simt cum homofilia cuprinde Romania. Mai ales in cercurile artistilor(cantareti, actori, pictori, scriitori)  si ale profesorilor, de-acum mult plecati peste hotare, avand contact  cu beneficiile civilizatiilor liberale, din ce in ce mai multi oameni se declara siderati de frumusetea neconventionala a homosexualitatii, de solidaritatea,  spiritul civic si efervescenta care exista intre gay-i! .  Asa au vazut ei  in comunitatile de artisti, profesori sau alte categorii de intelectuali personalitatile  gay: cu sarm , verva si foarte afabile cu toata lumea, incat au tras concluzia ca acestea sunt cu precadere atributele membrilor comunitatii homosexuale si au ramas foarte placut impresionati. Nici prin cap nu le trece ca in aceleasi comunitati gay sunt si gelozii, crime, violente, violuri,  traiuri duse in comun doar pentru obtinerea unor avantaje materiale, adica tot ce exista rau si in comunitatile heterosexuale! Nu, ei au vazut numai casutele viu colarate, esarfele roz, gesturile de tandrete efeminata ale barbatilor si induiosatoarele posturi masculin protectoare ale femeilor care se simt barbate.

Alooooo, oameni buni, wake up!

 1. Prima mobilizare a sunat chiar in randurile homosexualilor care au fost somati in fel si chip sa isi manifeste cat mai fatis orientarea sexuala.  Mesajul a fost cat se poate de constrangator: Daca esti homosexual si te rezumi sa iti traiesti orientarea sexuala in intimitatea celor  4 pereti ai casei, esti un las! Iti nenorocesti colegii de comunitate, esti lipsit de solidaritate, esti un cabotin, ce mai! Nu Gigele, nu Maricico, trebuie sa iti iei partenerul/ partenera de gat si sa te afisezi cat mai ostentativ, sa inteleaga tot poporul ce orientare ai tu, ca doar nu ti-e rusine cu ea, ai?! Deseori m-am intrebat daca nu cumva, intregul stil si temperament, de la vestimentatie multicolora, pana la manifestarile cu chiote, ochi clipind des ori dati peste cap, afectivitatea exhibata ostentativ in voce si gesturi cu care sunt asociati – in general – homosexualii, nu au fost rodul unui  comportament care le-a fost inoculat prin filme si videoclipuri ca “trebuie avut” daca simti ca devii homosexual.

Adicatelea, daca esti barbat homo si nu iti subtiezi vocea ori nu vorbesti pe nas,  nu iti dai ochii peste cap si nu iti pui esarfe roz sau flamboiante  ori daca esti o doamna barbat si nu iti ingrosi automat vocea si “latesti” umerii masculin si protector in preajma iubitei protejate, inseamna ca esti un homo cabotin… inseamna ca ti-e rusine sa iti dai pe fata una din laturile esentiale ale personalitatii tale, daca nu chiar cea mai de baza. Nu ti-ar fi tie rusine! Incet , incet, tinerii au invatat “cum trebuie” sa isi afirme sexualitatea…

Nu ca nu inteleg homosexualitatea, o inteleg foarte bine. Dar de la  a intelege nevoia de apropiere si intimitate cu parteneri de acelasi sex,  pana la a ajunge sa cred in necesitatea exhibarii in mod ostentativ a orientarii homosexuale sau a reprezentarii acesteia ca valoare pentru a promova normalitatea diversitatii  si a impiedica discriminarile absurde e o distanta de la cer la pamant.  

Intram prin aceste manipulari ordinare in epoca in care intimitatea devine o anti-valoare. Nu mai ai voie sa te lamuresti “in tine” ce simti . Nu. Trebuie sa te lamuresti public. Sa dai socoteala tuturor ce esti sau ce vrei sa devii… inclusiv sexual. Si odata lamurit trebuie sa iti expui homosexualitatea in toate formele posibile, fiindca altminteri esti cabotin si nesolidar!

Ca subiectivitatea noastra este o marfa de mare pret a producatorilor de bunuri si servicii nu mai este nici un secret. Ne imbracam cu hainele x, ne spalam cu gelul y, ne cremuim cu z  si conducem masini beta, in functie de cat de convingatori sunt creatorii de branduri, in slujba unor producatori… Asa incat de ce nu ar deveni si orientarea noastra sexuala o piata speculativa buna?! La urma umei, este vorba tot de specularea nevoii omului de a se defini ca identitate… si, daca anii de PR, marketing si advertising au reusit,  inducandu-le false nevoi de autodefinire,  sa dreseze consumatorii sa aleaga si ramana fideli unor branduri, de ce nu ar reusi un marketing si PR adecvat al ONG-urilor pentru apararea drepturilor minoritatilor sa influenteze inclusiv optiunile noastre sexuale?! Mai ales cu o asa politica de promovare a homosexualitatii ca valoare…. De ce nu ar deveni si orientarea sexuala  un “must have” pe care sa il have-i  in functie de cum vrea muschiul speculatorului?!

2. Si pe mine m-a socat de fiecare data, cand am auzit de tratamentele nedrepte care li s-au aplicat unor oameni pentru simplu fapt ca sunt homosexuali. Mi-a venit sa le sparg teasta dobitocilor aia heterosexuali care s-au crezut sau se cred superiori gay-ilor pentru simplu fapt ca ei se imbusoneaza cu parteneri de sex opus. Dar de aici, pana la adera la agenda politica de sustinere a homosexualitatii ca valoare nici prin cap nu mi-a trecut sa ajung. S-au gandit in schimb altii si au aparut curente ideologice foarte interesante….

In primul rand, o multime de cantareti si artisti au inceput sa produca videoclipuri si filme care vorbeau explicit despre homosexualitate si de-a lungul a cateva decade s-a trecut de la mesajul “ce conteaza genul cand doi oameni se iubesc?” la “e mai interesant cand doi oameni de acelasi gen se iubesc!” Credeti ca fabulez ?! Nu. La inceput au aparut filmele in care homosexualii erau nedreptatiti, batjocoriti, batuti… Erai impresionat de nedreptatea care li se facea….daca aveai cat de cat o samanta de echitate in tine, era imposibil sa nu te solidarizezi cu soarta homosexualului proscris de mentalitatile stramte ale vremii…. apoi au aparut tematici noi: femeile abuzate de barbati ghertoi sau singure care isi gaseau subit alinarea in bratele partenerelor de acelasi gen,  tandre, intelegatoare si protectoare sau barbatii prinsi in capcana unor mariaje fade sau care alergau din floare in floare, ca o albinutza, insa etern nefericiti –of, of, of- dar care zbang! se cutremurau cand intalneau barbatul vietii lor si dadea fidelitatea peste ei!

Cum sa nu devii more and more open-minded si homofil cand vezi cu ce valori se asociaza homosexualitatea?! Cu toate astea, am ramas perplexa cand o persoana culta, pe care o respect mult, a afirmat ca “noi ar trebui sa invatam de la homosexuali”. CE? am intrebat si eu ca vitzica.  “Pai, sunt solidari, veseli, au casute multicolore”… Aloooo! Am sa fiu intotdeauna gata sa invat de la orice om care are de transmis o valoare, dar e o plecare pe campii sa tragi concluzia ca solidaritatea, veselia, trairea intensa, non-conformismul  si talentul  sunt valori specifice homosexualilor numai pentru ca dupa o sedere de cateva saptamani in afara ai ramas siderat de stralucirile multicolore ale unui cartier rezidential gay, de afisarea nonsalanta a gesturilor de tandrete intre parteneri de acelasi gen, de verva unor artisti sau te-au impresionat pana la lacrimi productii cinematografice, arar oneste, cel mai adesea gandite cu dibacie sa promoveze cu succes agenda politica de homofilizare a opiniei publice.

Am vazut si eu filme care m-au infiorat, cu povesti despre fidelitatea si devotamentul dintre doi homosexuali, dar si mai tare m-a determinat sa inteleg ca si homosexualii pot fi devotati , fideli, seriosi cand am vazut in realitate cateva cupluri care rezista de cativa ani, Tot in realitate, printre homosexuali, am intalnit buni profesionisti, oameni saritori si modesti, dar si lichele arogante, care se plangeau non stop ca sunt discriminati pe motivul orientarii sexuale, cand de fapt erau de o lene incurabila si incompetenta cronicizata. Da, am vazut si printre homosexuali oameni solidari, cu caracter. Dar am vazut si nu am uitat ca si in lumea lor se petrec aceleasi drame si aceleasi ticalosii ca si in cea a heterosexualilor. Ma repet: gelozii, crime, violente, violuri, traiuri duse in comun doar pentru obtinerea unor avantaje materiale, adica tot ce exista rau si in comunitatile heterosexuale! Homofililor siderati de valorile homosexualitatii le reamintesc ca in duioasa lume a homosexualilor a fost ucis cu bestialitate Ioan Luchian Mihalea.

Dragostea-i o boală,

Nu mă las contaminat,

Am prezervativ pe creier,

Sufletul imunizat! *

*De pe placheta de psiho-versuri, “Dragostea-i o boală”

Cand unii dintre cunoscutii mei au citit aceste versuri, scrise la pers I-a masculin singular, s-au aplecat confidential spre mine si mi-au soptit ca apreciaza increderea pe care le-am acordat-o. Ioi. Sa stiti ca m-am simtit putin cam ciudat(a), fiindca nu am inteles. Care incredere?! Incet, incet m-am prins. Ioi, mi-am zis si am rosit… Deci, onorat public(homo-fob, homo-fil ori homo-indiferent), in ciuda aparentelor, aceste poezii nu sunt scrise din perspectiva homoerotica, chiar daca sunt scrise la pers I masculin, singular, de o lady. Nu, nu consider homosexualitatea ceva rusinos… si nu as nega un lucru adevarat din pudoare. Cu toate astea, m-am simtit cumva stanjenita de privirile acelea incarcate de o gravitate caraghioasa: “Te intelegem si iti ramanem alaturi”. “Pai, sunteti para, amicilor!”, as fi vrut sa le spun. Dar m-am jenat din nou… Deci cum sa stea treaba oare?! De ce or fi fost scrise poeziile astea din perspectiva masculina de o tanti? Daca nu din cauza ca…, din ce cauza altminteri?! Ia sa vedem, ghiceste cineva?!*

În Ioanid

Aseară am fost în parcul Ioanid,

Eram cam frămîntat si plictisit

De urît, de atîta drum

ce-am facut

în zadaaaar

pîn’ la tineee…

Venisem pe o vreme ploioasă, ploioasă

De destul de departe, departe de casă.

Mi-era si foame si mi-era si frig,

dar şi mai tare si mai tare sufletul livid

Cînd mi-a deschis un tip şi m-a privit de sus,

Spunîndu-mi ca eşti ocupata, faci un duş…

Dacă ştiam ca eşti atît de ocupată,

m-aş fi gîndit,

m-aş fi gîndit,

înca o data,

înainte sa plec, departe de casă

pe o vreme atat, atat de ploioasă.

Aveam un aer trist, provincial

Cînd m-a strigat o fată dintr-un gang,

mi-a spus ca viaţa merită trăită

iar ea îmi face bonus într-o clipită;

Şi-ntr-atata de viaţă de însetat

M-am făcut ca accept şi-un surogat.

Între timp s-a făcut frumos în Ioanid

Fiindcă ploaia încet s-a liniştit…

Tot pămîntul şi-aleile dau sa se zvînte,

Doar copacii işi mai scutură crengile ude

Peste creştetul meu,

Peste umerii mei plecaţi,

Peste gîndurile pe care

Cu tine nu le mai împart…

Si visez… cum stăteam noi

în Ioanid

şi te priveam cumplit de cupid.

Îti mîngîiam sînii rotunzi,

mă respingeai şi-mi spuneai că ma uzi

cu puţină apă din fîntîna arteziană

să mă trezesc la realitate,

fiindcă  mă placi mult,

dar am luat-o razna de tot,

sa mă calmez ca să n-o iau în bot.

Şi nu te credeam,

Şi mai tare rîdeam…

Dar acum, cand e-atîta de cald în salon,

mă gîndesc ca aveai multă dreptate,

Un duş rece-i mai bun, mult mai bun decît toate…

Mai ales cînd e atîta, atîta de cald

Şi in mine şi îngerii, şi demonii ard.

… şi visez…

cum mai fusesem noi in Ioanid

Şi ne şoptisem lucruri de nimic,

Doar ca sa-ţi simt rasuflarea gîdilîndu-mi urechea

Şi in pîntece cum ma cuprinde strechea…

Psihoterapie

Eram ca un cîine,

Un cîine bătut

Pe nedrept de toţi si de toate

…

Abuzat!

Făr-un tovaraş, fără iubire,

Bolnnnnaaaaav de atîta nefericire!

Noroc că-n revista de psihologie

Am aflat ce bine iţi face

Puţină psihoterapie.

Aşa că m-am dus la un cabinet

Şi-am găsit, şi-am găsit

Răspunsul perfect.

La angoasele mele,

la frustrările mele,

şi la inima frînta de gînduri rele.

I-am vorbit timorat şi i-am explicat

cum şi de ce cred ca sunt bolnav

“Sunt dependent de iubire – i-am zis -

simt ca-nnebunesc,

dacă nu sunt iubit,

mîngîiat de-o iubită, cu-afecţiune profunda,

în relaţii armonioase cu colegii şi cu şefii la munca.

Dar în viaţa mea nimic nu-i aşa:

femei’le ma ignoră, colegii mă sapă,

iar şeful nu-mi mai scoate obiectul din coastă.

Deşi am fost lîngă mulţi la nevoie,

Nici amicilor nu le mai intru in voie,

Nu găsesc nici un umăr,

nici un sprijin moral…

Cred c-am devenit…  respingător de banal….”

Psihoterapeutul m-a învăţat

ce inseamnă-un prieten adevărat,

că nu-i bine, nu-i bine

să cerseşti iubirea,

că nu-i bine, nu-i bine

să ţinteşti nemurirea,

să ţin fruntea sus, dezinhibat

şi să nu uit să vin la cabinet regulat.

Şi în prietenie sa fiu mult mai atent

Să vad o investiţie în orice sentiment.

Cînd dau foarte mult si primesc mai nimic

Să mă opresc căci echilibru e‘mo’ţio’nal mi-l stric.

Să cultiv relaţii sociale subtile,

Amiciţii futile, dar foarte utile,

Cu siguranţa va apare şi-un prieten dezinteresat

Dar pîn-atuncea să rămîn lucid şi detaşat.

Psihoterapeutul m-a-nvăţat

să-mi exersez gîndirea pozitivă şi în pat;

Să fiu convins ca toate fetele ma vor

si a mai faină va rămîne… cu mine-n viitor,

dar pîn-atunci,  să nu-mi mai fie frică,

să-mi exersez continuu gîndirea pozitivă.

Psihoterapeutul m-a-nvăţat

cum să-mi rezolv conflictul cu şefu’ nevropat.

Să zic cum zice el,

să fac cum ştiu mai bine

şi să pretind că ce-a ieşit

i-aşa cum el atît de me’se’riaş

m-a îndrumat.

Să nu fiu obsedat de perfecţiune,

Mai ales cînd nu-s bine înfipt

pe poziţiune!…

Să fiu gata sa fac cîte-un mic compromis

Pînă-mi găsesc jobul de vis

Unde sunt respectat,

Unde-s bine plătit,

Unde şeful m-apreciază,

Chiar cînd il contrazic/

Chiar cînd din coadă pe langă el nu dau.

…dar pîn-atunci, să nu-mi mai fie frică,

să-mi exersez continuu gîndirea pozitivă,

… să ţin fruntea sus, dezinhibat

şi să nu uit să vin la cabinet regulat…

Vreau deştept

Ce să-ţi fac, prietene, dacă ma calci pe nervi?!

Ce să-ţi fac dacă tot calci in strachini?!

Cum să te laud

Dacă nu eşti pe frecvenţa?!

Cum să te aaaaa-ud?!

Amice, te apreciez ca eşti corect,

Dar vezi că prea exagerezi.

Azi trebuie să ştii s-o iei şi si-nu-os,

Daca nu vrei s-o iei mereu… în dos.

De atîţia împiedicaţi,

De atîţia morali,

De atîţia rigizi plaţi,

Sunt sătul…

Nu vreau să mi-o mai fur.

Vreau un prieten de-vo-tat

Dar mai presus de toate su-per versat, 

Vreau o amantă cu craci de pici,

Dar, mai presus de toate, cu o minte brici,

La masa mea sa tragă numa’ ex-ce-pţi-o-nali,

M-am săturat de loser-i şi de pa-pa-gali!!!

Daca nu faci faţa la “challenge”

Te trezeşti c-un preaviz de plîngi!

Asa că-n preajma mea păstrez

decît

oameni care nu mă-ncurc…ăăă.

Amico, ai un suflet minunat,

Dar cum să-ţi spun

Să nu zici că sunt de ra-hat?!

Cu sufletul de foame astăzi mori

Şi te contaminezi de multe boli…

Te umlpli de proşti şi de lipitori,

De melancolici nefolositori,

De ipohondrii care stau in cîrca ta,

De sinceri care n-au ce face altceva.

De atîta o-menie,

De atîta emmm-patie,

De atîta arrrr-monie,

Sunt sătul,

Nu vreau să mi-o mai fur.

Gagico, nu te supara că te resping,

dar mi-e cam frică mai mult să mă-n-tind.

Tu nu ai sînge rece si mă alterezi,

Eu nu fac dragoste

Ci doar mă-m -pe-re-chez!

E mai bine-aşa,

Fă şi tu aşa,

E mai bine aşa,

O vreeemeee!

Amice, nu veni sa-mi plîngi pe umăr

Ca n-am timp de consolat…

Sunt super ocupat pe unde mita s-o mai bag,

Fitilul cum sa il strecor mai de-li-cat

În coasta ălora de mă tot sapă…

De atîta de-di-ca-re,

De atîta an-ga-ja-re

De atîta în-tra-ju-to-ra-re,

Sunt sătul…

Nu vreau sa mi-o mai fur!

Vreau deştept să trăiesc din plin si fără griji,

Aşa că mă educ să siiiimt productiv,

Să nu-mi irosesc impulsuri vitale

Pe sentimente de doua parale,

Mai bine la rece si liniştit,

Confortu-i la maxim si nu mă mai frig.