Suntem scarbiti. Cumplit de scarbiti de optiunile dezgustatoare care ne stau la dispozitie cand vin alegerile. Intre doua sau trei slehte de banditi, e cumplit sa ne vedem in ipostaza de a alege la mana carui talhar-sef ne-am dori sa fim. Orice om cu capul pe umeri pricepe ca asta e tot ce poate sa aleaga. Dar, inca si mai ciudat, aud cum multi dintre acesti oameni echilibrati, cu judecata, care chiar doresc sincer binele patriei, refuza sa mai voteze. Spun dansii ca, orice ar alege, tot un drac va fi.

Acesti cetateni si-au pierdut orice speranta ca Romania ar mai putea avea vreodata un presedinte adevarat. Si oare cine e de vina pentru pierderea acestei sperante?! Evident, politicienii banditi care le-au destramat iluziile la care nicicand nu au vrut sa renunte de buna voie. Nu pricep deloc cum nu pricepe scarbitul si obiditul popor roman ca soarta pe care o are si-o merita cu prisosinta. Vrea clasa politica onesta?! De ce nu incearca sa o formeze el? Mai inainte de alegeri, aparuse pe facebook o fituica careia i se zicea “manifest”. Fituica urla din toti bojocii ca tara are nevoie de politicieni onesti, dintre cei neimplicati inca in politica, de oameni care sa vina cu initiative, sa se afirme ca lideri si, cine stie?! , din randurilor lor, sa se ridice, falnic si neinfricat, puternic ca Superman si imaculat ca Alba-ca-Zapada, Presedintele mesianic al Romaniei.

Uimitor, nici cand peste 6 mii de oameni entuziasti si gata sa jure ca s-au saturat de nesimtirea si jaful care domnesc in Romania si-au depus semnaturile in favoarea acestui manifest al bunului simt si initiativei pentru onestitate si normalitate Presedintele mesianic nu s-a aratat! 6000 de oameni nu-i de colea. Asteptandu-te cu sufletul la gura, gata sa iti presare drumul cu ramuri de finic.

Eu cred ca, dintre ei, cativa s-au si gandit ca ar putea indrazni sa se autopropuna, sa candideze pentru presedintie si sa convinga 6 milioane de romani sa ii voteze, dar, dupa o analiza mai riguroasa a misiunii care ii asteapta, si-au dat seama ca mai bine se abtin, fiindca, totusi, hmmm, mmm, nu prea se inscriu in standardele expectative ale poporului român.

Caci, na, care om decent din tarisoara asta n-a furat in viata lui ceva?! Care n-a facut evaziune fiscala sub o forma sau alta sau care nu si-a atras profit printr-o inginerie financiara nu tocmai ortodoxa?! Care om dintr-un post de decizie nu a luat in viata lui o mitishoara de bun simt sa inlesneasca cuiva ceva?! Care nu a avut vreo depresie, in urma careia sa existe 4 amici gata sa jure ca a ramas afectat pe viata?! Care nu a avut in viata lui un scandal familial sau care leader-in-devenire n-a divortat si nu a avut vreo amanta?! Care a facut doar sex normal, adica numai si doar in dulcele stil clasic si nu altminterea, clar?! Care nu s-a dus in viata lui la tarfe?! Care nu s-a imbatat si n-a urinat in public?! Care nu si-a iesit din fire si n-a injurat sau dat o palma ori un pumn?!

Chiar asa, am ajuns si eu sa imi pun intrebarile astea, ca tot romanul, dornic de binele tarishoarei mele. Care esti, mă, si nu faci pasul inainte?! Care ai, mă, suficienta cultura sa nu faci vreo gafa limbistica si care vorbesti fluent cel putin o limba straina de larga circulatie?! Care stii, mă, destul management administrativ si al resurselor umane ca sa iti alegi consilieri priceputi sa te ajute?! Care ai o viziune strategica asupra economiei Romaniei pe urmatorii 15 ani?! Care poti sa intri in troaca politica si sa faci curat intr-un mandat, da’ fara sa te imputesti si tu?! Care stii sa dai cu barda, mă, da’ diplomat, cu manusi chirugicale de fiecare data! Ca tu trebuie sa fii si sa ramai intelept ca sarpele si imaculat ca porumbelul pacii. Unde esti, mă?! De ce nu te arati?!

Te asteapta o intreaga românime, sa se uite la tine ca la Mesia, sa te aleaga si apoi sa iti puna in cârca toate crucile ei. De ce nu vrei sa te arati, mă?!

Hai ca nu o sa te plimbam de la Ana la Caiafa. Te judecam noi, ca toti ne pricem, si toti stim ce trebuie si ce nu trebuie sa faca un presedinte. Te asteptam cu peste 6 milioane de cruci, alte 6 milioane de bice si piroanele ascutite bine. De ce nu vrei sa te arati, mă?! De ce?!

Sophie a ales. Romania, la fel!

Ce ma ingrijoreaza nu este lipsa de interes a intelectualului roman pentru viata politica, cat, si mai grav, lipsa lui de interes pentru cine detine fraurile puterii in stat.  Nu am inteles si nu cred ca o sa inteleg vreodata absentarea ca solutie. Daca in 1990, votau peste 85% din romani, treptat procentul a scazut pana la 54%! Trista a fost ziua in care am votat si am facut-o cu toata scarba si durerea, constienta insa ca daca nu as fi votat , as fi fost ca o Sophie care intre a salva macar viata unui copil dintre  doi ar fi ales sa nu o salveze pe a nici unuia. 

Stiu ca, din pacate, clasa noastra politica e formata din niste slehte de talhari de cea mai joasa speta.  Mi-e de inteles  ca orice om decent si sanatos la cap nu vrea sa se amestece in nici un partid, pentru  ca orice structura este intens corupta si nu va avea nici o sansa sa supravietuiasaca si cu atat mai putin sa se afirme, daca nu se va da si el pe brazda. Cu toate ca de aici, de la tinerea de-o parte a oamenilor care ar putea schimba ceva pleaca intreaga mizerie a sortii pe care ne-o meritam cu prisosinta. Ca si de la felul nostru de a avea expectatii.

Insa, imi pare curata iresponsabilitate sa aud ca o serie de intelectuali refuza si sa mai gandeasca ce structura politica, odata ajunsa la putere, va aduce prejudicii mai mici natiei - inclusiv propriei persoane - decat ar face-o oponenta.

La 20 de ani de la “revolutie” se pare ca am ramas la fel de “stupid people” pe cat eram si atunci. N-am invatat nimic. Inainte de 89 ne plangeam cu obida inghitita ca nu avem dreptul sa alegem. Dupa 89 am invatat sa ne plangem ostentativ pentru placerea victimizarii. Sa ne plangem intai ca ne-au furat unii revolutia. Pai nu ne-au furat-o. A fost a lor. Si-au riscat pielea si au facut-o. Ne place sau nu, ei au instaurat democratia. Ilici si ai lui. Au manipulat masele populare?! Au sacrificat inocenti?! Da, crunt. Cu toate astea, credeti ca ”masele” ar fi fost vreodata capabile sa se organizeze?! Nu ati invatat ca acesta este mersul lucrurilor?!

Ce ne-au adus Ilici si poporul rus?! Pai libertate ne-au adus! Dreptul de a alege, dragi tovarasi si preteni. Va mai aduceti aminte cat de tare plangeati dupa el?! Sau mai bine zis cat de tare plangeau dupa el parintii vostri?!

Acum desigur si ei, si voi va veti fi inchipuit ca aceasta libertate electorala va va pune pe tava si optiunile cele mai grase si frumoase: ca vom avea de ales, dintre cei mai buni si onesti politicieni, pe cel mai frumos, destept si carismatic. Sau in cel mai rau caz: vom avea de optat intre cel bun si cel rau. Ca va fi simplu si frumos. Ne vom duce la urne si ne vom infige extaziati stampila de elector pre cel mai fain candidat.

Ca doar nu degeaba ani in sir poporul roman a tot asteptat presedintele mesianic: cel bun , cel drept, cel mare, cel viteaz. Cel care se va bate cu raii si va matura coruptia din tarisoara asta.

Cum sa ne inchipui noi ca de fapt democratia inseamna ceva mult mai pamantean?! Cum ar fi sa alegem la mana caror talhari vrem sa fim! Sa ne gandim bine, de doua, si chiar de noua ori, care talhar e mai milostiv decat ceilalti. Cui ii pun in brate dreptul de a ma jefui. Care dintre ei va avea mintea si hotararea sa ma fure mai cu bunsimt. Adica sa ma fure, dar sa faca si ceva sa traiesc si eu mai bine. Nu-i asa ca e pardoxal?! Cum sa insemne democratia asa ceva?!

Au fost multi intelectuali care au votat cu Geoana numai fiindca i-a dezamagit Basescu. Pur si simplu au omis din “the big picture” ce inseamna Geoana. Au juisat la bucuria de a-i  da un sictir lui Base’(badaranismelor, impulsivitatii, derapajelor paranoide ale insului). Altii au zis ca Basescu e la fel de naspa ca si Geoana, asa ca aleaga-se praful de tot si de tarisoara asta, in care s-au nascut ei din nefericire… ei nu mai aleg nimic, sa voteze prostimea. Nu exista asa ceva, domnilor-si-doamnelor-care-ganditi, nu exista doua optiuni la fel de proaste. Chiar si intre doua nenorociri, cea mai proasta optiune este sa nu faci efortul sa o alegi pe cea mai mica; atat cat poti distinge tu care este aceea.

Doamnelor-si-domnilor-care-ganditi, bagandu-va piciorul in soarta tarii, va bagati piciorul in propria voastra soarta, va distrugeti incet si sigur si cele mai firave sanse la demnitate si chiar la libertate. Ceea ce e si mai grav, pentru cei care au copii, va bagati piciorul in soarta copiilor vostri. Nu mai spun ca scuipati pe sangele celor care s-au dus ca mieii la taiere in 89, cu naivitatea ca ei sunt cei care va dau  libertatea de a alege.

Nu vrem sa ne maturizam deloc, ne-am facut iluzii mari despre democratie si ne-a dezamagit, asa ca tot ce ne mai ramane de facut e sa ii intoarcem fundul ca niste copii imbufnati…  Daca nu ne certam ca chiorii intre noi,  devenim apatici si pasivi electoral.

Este incredibil ca dupa 20 de ani de libertate electorala ne lipseste inca abilitatea  de a reflecta si lua decizii cu calm. Si ceea ce e mai grav, lipseste chiar la nivelul clasei intelectuale!

Cand aparent nimic nu se schimba, cand se inainteaza cu pasi de melc, e normal ca discutiile sa isi piarda miza, sa devina enervante. Ce naiba tot vorbim si ne gandim, de ani de zile?! Aceeasi si aceeasi batere a apei in piua pentru a ajunge la aceeasi si aceeasi concluzie: “Ce se schimba? Nimic esential! Si atunci ce rost mai are deranjul?! implicarea ?!”… 

Asta e. Nu vrem sa intelegem un lucru. Nu o sa se schimbe nimic esential de la o alegere la alta. Nu o sa avem transformari economice, administrative spectaculoase ale Romaniei, asa cum vrem. Nu. Imi zic doar sa deie Domnul sa nu trebuiasca sa trecem prin dezastrul vreunui regim absurd, ajuns la putere din propria noastra indolenta, ca sa invatam ca macar pentru micile schimbari in bine (care, privind cu onestitate, au avut loc in ultimii ani!)  trebuie sa ne urnim fundul sa ne ducem la vot si,  chiar atunci cand nu avem, din pacate,  de ales decat dintre doua nenorociri – sa incercam sa o alegem pe cea care ne va prejudicia cel mai putin.

Nu pledez  pentru entuziasm, ci pentru maturitate. Sa acceptam ca desi schimbarile in bine vor fi foarte mici de la o alegere la alta, e vital sa punem umarul la ele prin votul nostru… fiindca altminteri  o sa ne ducem in jos si chiar de rapa cu scepticismul si sictirul existential care au devenit filosofie si stil de viata pentru intelectualii romani.

(ma abat putin de la analiza trebsoarelor literare, ca sa ma bucur si eu de rolu’ de parelolog de serviciu putin. Iaca asa.)

Pe la inceputul campaniei electorale ziarul “Adevarul” isi anunta intentia nobila de a se se tine departe de jocurile politice, pentru a nu se manji de prestatiile execrabile ale mult iubitei noastre clase politice. Incepuse frumos cu un discurs impartial, asa cum ii sade bine jurnalismului care se respecta. Era sa ma emotionez de atata bun simt si sa scap o lacrima de sincera pretuire pe monitorul de pe care il citesc. Hai ca am trait s-o vad si pe asta: presa echidistanta in Romania, era sa zic. Uite ca jurnalistii astia au si ei coloana.

 http://adevarul.ro/actualitate/politica/Adevarul-_se_distanteaza_de_zona_politica_in_perioada_electorala_0_164384106.html

 Insa minunea n-avea sa tina prea mult. Ghici, ciuperca intr-un picior, cine publica cu spor in “Adevarul” de cate ori poate ca la ochi sa nu ne bate?!N-am gasit alta rima, ma scuzati!

18 nov: http://adevarul.ro/dinu_patriciu_-_opinii/Oameni_si_orase_7_155454460.html

20 nov: acelasi/ 26 nov: acelasi / 3 dec: acelasi . Ptiu, ptiu, ptiu, pupa-o-ar mama pe crestet de presa independenta! Cat de independent stie ea sa graiasca!

Si asta nu e tot. Parti din arhiva numerelor precedente, unde au semnat editoriale impartiale rau de tot, dom-le, unii dintre cei mai buni editorialisti pe care ii are ziarul, au disparut – cel putin pentru momentul inoportun pe care il traversam -, odata cu comentariile cititorilor in care oamenii le bateau prea tare obrazul: Mai d-lor ziaristi, prea ne luati de prosti. Pai parca ziceati ca nu vreti sa ne aratati cine e ala bunul si cine e ala raul.

Deci, cum ziceau, adevarat vorbeau, ca nu iubesc minciuna si, detestand pe lei, ei vor egalitate! Dar pentru cei mai cei!…

Ce n-ai inteles, mai draga cititorule?!

Vai steaua noastra de stea. Cand presa tiparita va inceta sa apara de tot, va fi intr-un mare fel. Cititorii vor fi manipulati din ce in ce mai lejer, fiindca retragerea afirmatiilor si a conexiunilor vadite se poate face cu in simplu click, prin coborarea articolelor incriminatoare in “private status” ori pur si simplu prin raderea lor/ “erase”. Daca blogging age-ul i-a invatat ceva pe jurnalisti , iaca, i-a invatat de bine. Iti dai seama ca ti-a scapat un porumbel prea mare, ca ti-ai lasat in spate o urma care te autodivulga si unii cititori s-au prins, ba chiar ii pot atentiona si pe altii, dar rezolvi simplu. Dai “not public” sau “private status” si ai scapat de o belea. Majoritatea oamenilor uita usor, nu remarca inadvertentele din conduita discursului care apar in timp, iar celor care stau mai bine cu memoria vizuala si stiu foarte bine ce ai scris in urma cu doua saptamani sau noua luni le poti spune ca li s-a parut.

Daca vreti sa aflati cat de mult se iubesc scriitori unii pe altii, cat de tare s-au iubit dintotdeauna asa si chiar si-au gasit si cuvintele potrivite sa si-o spuna, cititi eseul lui Salman Rushdie din Dilemateca noiembrie 2009. http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/eseusalman421109.pdf

Straniu acest eseu care incepe printr-un denunt al placerii sadice a scriitorilor de a se detracta intre ei ca sa se plaseze intr-o ierarhie post publicare si care(eseu)se incheie printr-o pledoarie pentru o ierarhizare ante-publicare, prin intermediul editorilor . Eu una nu pricep cum ar fi mai usor de facut cea de-a doua. Iar vanturarea apelului la judecata de valoare ma lasa rece. Ce judecata de valoare cand oameni de valoare s-au inselat atat de crunt asupra altor oameni de valoare?! Stau cu mana in falca si ma intreb: au putut oamenii vreodata defini, in consens total, valoarea?!

Partea cea mai frumoasa  mi-a parut cea in care ni se spune ca in America s-au publicat 5000 de romane in 1999. Cam cu copy si paste am scris aceleasi idei 3 articole mai  inainte. Nu despre America, ci despre Romania. Si pe cuvant ca nu citisem eseul lui Rushdie. Iata ce zice dansul:

“Pentru literatura, pentru literatura buna interesul a fost intotdeauna minor. Importanta sa culturala nu deriva din succesul ei intr-un fel de razboi al popularitatii, ci din succesul ei de a ne spune despre noi ceea ce nu auzim din alta directie. ( faina remarca – o voi relua in postul urmator)

Si aceasta minoritate – minoritatea care este pregatita sa citeasca si sa cumpere carti bune – n-a fost niciodata mai mare ca acum. Problema este sa ii captezi interesul. Ceea ce se intampla nu este atat moartea, cat instrainarea cititorului. In 1999, in America s-au publicat 5000 de romane. Cinci mii! Ar fi un miracol daca s-ar scrie intr-un an cinci sute de carti publicabile. Ar fi extraordinar daca cincizeci dintre ele ar fi bune. Ar fi un prilej de sarbatorare daca cinci dintre ele ar fi remarcabile. Ba nu, daca unul dintre ele ar fi remarcabil!” (Come on!)

“Se publica peste masura deoarece, editura dupa editura, redactorii buni au fost concediati si nu li s-au gasit inlocuitori ( ?!?!?!) , si o obsesie a schimbarii a inlocuit abilitatea de a distinge intre cartile bune si cele proaste. Lasati piata sa decida, par sa gandeasca directorii editurilor. Noi sa scoatem doar chestiile astea. Ceva trebuie sa mearga. Asa ca ies pe rafturi, se duc in umbra mortii cele cinci mii de carti, cu masinariile publicitatii care produc flacari fara combustibil adecvat. Acest gen de abordare este teribil de autodistructiv. [...] cititorii, incapabili sa isi taie drum prin jungla fictiunii de duzina, cinici din cauza limbajului depreciat si hiperbolizant cu care este incununata fiecare carte, se dau batuti. Cumpara cateva carti pe an distinse cu premii literare, poate una sau doua carti ale caror nume le recunosc, si dispar. Publicare fara masura si supralicitarea creeaza un prag scazut de lectura. Nu este vorba de prea multe romane care vaneaza prea putini cititori, ci de prea multe romane care alunga cititorii. Daca publicarea primului roman a devenit “un pariu impotriva realitatii” , faptul se datoreaza in mare parte tocmai acestei abordari non-discriminatorii, de tras la nimereala. Auzim multe, in aceste vremuri, despre un nou spirit comercial, pe baze financiare din domeniul publicarii de carti. Avem nevoie de o intoarcere la judecata de valoare.”

Deci e clar, de la americani ni se trage si noua! E greu. E greu de tot si pentru edituri. Presati dintr-o parte de principiul libertatii si al nediscriminarii, iar din cea opusa de apelul la judecata de valoare al unor nume sonore, scriitori consacrati (carora le este usor sa vorbeasca despre “selectarea valorilor” de pe piedestalul  unde au ajuns deja) ce sa aleaga si redactorii?! In aparenta, munca e simpla. Citesti un text si ii dai ok sau respins. In realitate, nu as vrea sa fiu in pielea unui redactor care citeste un text care ii si place, ii si displace. Ii vede si punctele bune, dar simte ca nu are suficienta forta. Ii simte valoarea, dar ii intuieste priza slaba la public. E un job nesuferit, fiindca optiunile nu sunt atat de simplu de facut. Nu vreau sa fiu nici in pielea redactorului care respinge o carte pe care o o editura concurenta o publica si sparge topurile de vanzari.  

Remarca cu redactorii buni care au fost concediati si au fost inlocuiti cu altii mai permisivi, deschisi noilor curente de exploatare a pietei, mi se pare pura speculatie. Si aia buni ce au facut?! S-au reconversat (brrr) reconvertit profesional?! Domnul Rushdie, haideti ca exagerarile nu pica bine.

Pe de alta parte, nu neg ca ceva distructiv  s-a intamplat: intr-o abundenta de scriitori care vor sa se afirme si care nu de putine ori au venit din media sau din mediul universitar, adica din randurile celor care au puterea de a influenta gusturile cititorilor cred ca, din pacate, uneori s-a publicat pe principiul sa nu stricam un contact la redactia X, la televiziunea Y.

Rog insistent redactorii de TV-ciuni, reviste si ziare care  ma  (mai) citesc sa nu arunce cu rosii in blogul meu. Nu, nu la dansii m-am referit, evident!

M-am intrebat insa de multe ori: Or fi scriitori, mai ales printre cei consacrati, care accepta sfatul unui editor de a nu publica o carte?! Ma gandesc ca e doborator sa scrii o carte si sa primesti verdictul ca e nepublicabila. Chinuitor este si sa ti se recomande sa scoti sau sa rescrii o parte in care tu crezi. Cred ca ai sentimentul ca tai din carnea ta. Stiu, nimic nu te impiedica sa te adresezi altor edituri, dar cand 3 redactori zic ca e o carte naspa si alti trei ca e una foarte buna, oare ce face scriitorul?! Slava Domnului ca s-a inventat si bloggingul. Isi publica fragmente si asteapta feedback de la cititori.

Dificil lucru aducerea pe lume a unei carti. V-ati gandit vreodata ca o carte nu vine pe lume singura, facuta doar de scriitor, in intimitatea camerei lui, cum tot Rushdie zice pe undeva?! Oricat ar parea de ciudat, eu simt ca o carte se naste abia in momentul primelor ei lecturi. Abia atunci cand poti “citi in ochii cititorilor” ce emotii produce. Scrisa de la prima la ultima pagina, cartea nu exista daca macar 5-10 cititori nu iti spun ce impresii le-a lasat. Spun 5-10 si nu 1 sau 3. Tocmai pentru ca e important sa culegi impresii nu doar de la oameni gata sa te mangaie pe crestet sau sa te perie pe umeri. Dimpotriva, pe cat posibil trebuie cautati niste cititori dispusi sa iti spuna franc ce ii dezamageste. Astfel, pana la publicare, daca rezonezi la argumentele lor, poti face niste schimbari super utile.

In fine, chinurile facerii, ce mai. Experimentate de mai multi , dar suportate cel mai tare de unul. Caci, asa cum am spus, mie uneia imi pare putin probabil ca cineva sa scrie genial o carte fara sprijinul unor lectori competenti. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu ii pot spune lectorii, oricat de competenti, cum sa scrie, ce sa scrie. Sa ii aleaga cuvintele, stilul, tonul, tezele. Dar ei ii  pot semnala ceea ce zgarie, scrasneste, suna fals, se lalaie, se subtiaza or dimpotriva se incarca exagerat, etc. Si ar fi absurd ca scriitorul sa faca schimbari dupa toate sugestiile pe care le primeste din feedbackurile de la toti cititori. Ati vazut cat de total pe langa sunt parerile unor oameni de valoare despre scrieri valoroase.  Dar, in acelasi timp, scriitorul trebuie, totusi, sa isi gaseasca 5-6-10 cititori pe mana carora sa simta ca poate merge, in a caror opinie sa aiba incredere si care sa il ajute sa isi acordeze propria carte. Inainte de publicare. Ba chiar inainte de trimiterea acesteia la editura.

Ce frumos e cand ma duc la o negociere si ma inteleg cu clientul din prima. Eu ii citesc draftul de contract si el ma aproba zambitor si plin de intelegere. Mai ca imi vine sa sar intr-un picior de bucurie dar imi dau repede seama ca nu e cazul sa ma manifest prea exuberant. Am si eu un statut si o demnitate.

Ma abtin cu greu sa nu tip de bucurie si sa nu-l pup pe domnul pe crestet. Minune de client, pe criza asta, cand toti te fac varza cu pretentiile. Nu tu cereri de discount, nu tu vaicareli ca la altii e mai ‘eftin, nu tu proteste “Cum adica in avans?!” Doar un modest, rezonabil, sa citeasca si avocatul draftul. Ok. No problem. Ce poate fi mai rezonabil decat sa vada si un om competent clauzele unui contract?! Noi convenim acum asupra detaliilor care implica acordul persoanelor de decizie. Transe de plata, termene, sume, etapizare. Si totul ok, ok, ok.  Numa’ conditii rezonabile am. Normal, doar sunt fata buna.

A doua zi ma suna avocatul. Vrea o clauza absolut stupida, legata de furnizarea unor materiale extra despre care deja se specifica in draft ca nu vor fi platite de catre client decat cu acordul lui. Cere o reformulare mai clara. Ok . Trebuie sa isi justifice si avocatul salariu. No problem. Bag clauza. Trimit draft nou. Il recuperez semnat si stampilat. Nice.

Intre timp incep derularea contractului. Vazandu-ma cu clientul, il anunt ca ii aduc factura la urmatorul meeting. E ok?! El: Cum asa devreme?! Pai eu credeam ca dupa ce lucrati o perioada… Eu: Stati putin. Am convenit in avans. Ma gandesc ca, cine stie, poate omul are dubii, asa ca il abordez deschis, direct: Va e teama ca suntem tepari?! Va punem in legatura cu alti 10 clienti, firme serioase care au lucrat cu noi, puteti primi referinte… El:  A, nu, nu e vorba de asta… Dar nu avem suma asta cash decat peste 2 saptamani. Eu, fata intelegatoare: Ok, no problem. Timpul trece, treaba merge, mai putin leafa. Dar eu sunt om de buna credinta, nu ma formalizez acolo de o intarziere de 2 saptamani. Ce conteaza 2 saptamani intarziere la plata, la un contract de 8 luni cu plati integrale la inceputul fiecarei etape de 4 luni!

Peste 2 saptamani apare o nuanta noua. Stiti, noi asteptam un credit care nu ni s-a aprobat si tot cashul nostru merge la alte plati urgente. Mi-e clar. Asta e o forma eleganta prin care clientul, desi a negociat cu mine de parca serviciile pe care eu i le furnizez sunt pentru el top priority, “Ma grabesc”/ “Vreau sa incep proiectul cat mai repede” , “E foarte important” si alte bla bla-uri, ma anunta ca de fapt nu sunt chiar top priority pentru el. Asta e, tre’ sa fac fatza si la asta.  Cand visezi mai putin nevoia te invata sa descoperi potentialul concesiv din tine! Atunci haideti sa facem plata in transe mai mici, lunar, 25% din valoarea primei transe convenita, ok? Ok, dar cash tot nu au, decat saptamana viitoare, pe vineri.

Saptamana urmatoare, vineri clientul ma anunta cu o fatza trista, ca tot nu are cash si ca se gandeste sa intrerupa colaborarea, ca sa nu imi cauzeze neplaceri. Nu ca nu mi-ar fi cauzat deja. Intre timp, a trebuit sa renunt la colaborarea cu alta firma pe spatiul orar rezervat de el. Totusi “in culmea generozitatii” imi acorda o sansa. Imi poate face plata, dar prin banca. Desigur platile se fac la sfarsitul saptamanii urmatoare.

Dupa 4 saptamani de la inceperea derularii contractului clientul plateste, in fine, prin virament bancar, 25% din ceea ce s-a angajat prin contract sa plateasca in avans, cash, integral pentru serviciile rezervate pe 4 luni. 25% reprezentand exact contravaloarea serviciilor prestate deja. Ce coincidenta!

Am uitat sa spun ca domnul e roman, roman de-al nostru. Totusi la urmatoarea negociere ar fi bine sa bag un serviciu extra gratis , traducerea din limba romana in limba romana. Mai ales la clauzele privind transele de bani si termenele de plata.

Incepe! 

“Toti cei interesati de literatura au ocazia sa participe, intre 28 si 30 octombrie, incepind cu ora 18.00, la Clubul Taranului Roman din capitala, la lecturi publice si dezbateri cu scriitori importanti din Portugalia, Rusia, Germania, Irlanda, Bulgaria si Albania, dar si cu scriitori de marca din literatura romana, precum Gabriela Adamesteanu, Radu Aldulescu, Vasile Ernu, Filip Florian, Florin Iaru, Matei Florian, Razvan Petrescu, Radu Pavel Gheo sau Cecilia Stefanescu. “ -  site-ul oficial al festivalului .

Eu cred ca voi rata cu brio prima seara, fiindca am de facut alte treburi.  Dar sper sa ajung la a doua si la a treia. Sper, nu pun mana in foc.  Drumuri multe.

O vizita pe blogul colegului-in-devenire, Florin Lazarescu, m-a facut sa realizez iar ce repede trece timpul. Parca a fost ieri… Octombrie nice, dar acum un an… Trei zile, care au fost mai mult seri, intre noi fie vorba,  in care am luat parte, pe pamant romanesc, in ograda Clubului Taranului Roman, la un razboi european al literaturii sau un razboi al literaturii europene, prea sigura nu sunt ca eram fffoarte emotionata de cate armade de condeieri se bateau pe acolo, unii mai fiorosi decat altii… si nu prea stiam cu cine sa ma aliez… aaa…  si da-i si lupta… si … aaa … nu mai stiu exact cine a castigat… aaa, dar cred ca a castigat Literatura, ca doar era festivalul ei, chiar daca razboaiele erau, cica, private, ale fiecarui scriitor cu sine insusi.

Abia recent, cred, echipa Polirom, care a organizat prima editie a  Festivalului international de literatura – Bucuresti, a pus pe youtube 10 filme cu dezbaterile scriitorilor si cateva lecturi publice.  Sper sa fi facut asta fiindca vor sa anunte un nou festival, fiindca ar fi fain daca s-ar intampla asa ceva din nou…

Postez si eu aici filmul cu eseul Simonei Popescu,  in lectura autoarei, eseu care mi-a placut mult de tot.  Una dintre ideile cu care eu rezonez 100%  fiind aceea ca acum (after ‘89) minciuna e din ce in ce mai greu de deosebit de adevar.  Dansa a particularizat ideea aceasta analizand ce se intampla inainte de 89 si ce se intampla dupa, in lumea scriitorilor.  Eu as putea sa spun ca am vazut, cu amaraciune, ca deopotriva, in toate sferele profesionale si in toate grupurile de influenta se intampla asta. Parca ar fi o implacabila lege a economiei de piata. Daca nu poti sa infrangi adevarul, deformeaza-l pana se va confunda cu minciuna. Si viceveresa, estetizeaza minciuna, fa-o sa para etica, progresista, chiar nobila! si nu se va mai deosebi de adevar.

In clip, de la stanga la dreapta: Gabriella Eftimie (traducatoarea lui Zeh), Juli Zeh, Simona Popescu, Elena Vladareanu si Cezar Paul-Badescu.  Puteti gasi si alte filme despre festival pe Youtube.  Si povestile mele despre acesta in arhiva blogului din noiembrie 2008.

Iar in articolul Alinei Purcaru  gasiti textul  citit de Simona Popescu.

Later edit!!! Chiar se va organiza  editia a doua a festivalului intre 28 si 30 octombrie, anul acesta!!! Tot la Clubul Ţaranului Român, la MŢR.  Octombrie nice again?!

Funny as hell…

But there are good sides too…

One in 10 people is affected by dys-lex-i-a to some degree. Rumors are that, among these mentally slow, stupid, lazy people,  there were some named:  Gustave Flaubert, Jane Austen, Edgar Allan Poe, Agatha Christie, Hans Christian Anderson, Ernest Hemingway, Jules Verne.  Com one! I c’ant believe taht!

Constient ori ba, scriitorul contemporan se confrunta de cativa ani cu o mare problema: divizarea publicului cititor.  Tare ma tem ca in urmatorii ani problema nu se va mai pune daca scriitorul mai poate trai din scris, ci pentru cati si ce fel de cititori mai are rost sa scrie?! Pe mine mitul scriitorului care scrie de amorul artei ma face sa ma prapadesc de ras. Nu ma intelegeti gresit. Nu sustin ca scriitorul ar trebui sa aiba in vedere atingerea unui procent de n zeci de mii sau sute mii, fiindca altfel e un ratat. Dar gandul ca va incepe sa para normal ca un scriitor sa aiba un public de doua –cinci sute de cititori imi da fiori! Si nu de placere.

Pana acum cativa ani nu era la indemana oricui sa multiplice o carte si sa o inscrie in cel mai umil circuit. Erau cateva probleme tehnice si financiare majore… daca scriitorul era un no-name, fara nici o intrare pe la vreo editura, multiplicarea, promovarea si distribuirea pe eforturi proprii a unei carti era destul de anevoiasa. Ea implica constituirea respectivei persoane ca editor, cheltuielile de pregatire de tipar a cartii, de inscriere in lanturile de distributie, confruntarea cu competitorii sprijniti de edituri puternice, cu contacte in mass-media pentru promovare. Hotarat lucru era descurajator sa incerci sa te afirmi pe fortze proprii. Nu oricine se hazarda intr-un asemenea demers, dat fiind atat costul material substantial si, nu in ultimul rand, consumul emotional, sansele foarte mici de reusita.

In epoca de trista amintire editurile nu au fost preocupate sa lanseze autori tineri. Abia la multi ani dupa revolutie, au inceput sa fie preocupate de autorii romani, mai intai, de cei consacrati, si, mult, mult mai tarziu, de cei mai tineri, practic, de no-name-uri, chiar daca, o parte dintre ei cu ceva background in presa sau radio. De ani buni de zile, publicul roman fusese dezobisnuit de ideea ca exista si autori tineri sau in-devenire.  Doar cativa curiosi, insatiabili mai scrutau zarea publicistica in asteptarea unor revelatii. Grosul publicului multa vreme a ramas, daca nu cumva inca este, intr-o frenetica admiratie fata de literaturile straine si autorii lor.

In momentul in care cateva edituri romanesti si-au dat seama ca exista totusi si o asteptare a unui val nou de literatura, stimulate probabil si de ceea ce au observat in tarile vecine, au inceput sa acorde o sansa si autorilor tineri si chiar foarte tineri. Eu una consider ca s-a publicat chiar prea mult si, mai ales, fara o selectie care ar fi trebuit sa fie mult mai riguroasa. Cu alte cuvinte s-au tiparit carti bune, slabe si mediocre intr-o devalmasie care a defavorizat imaginea literaturii tinere in ansamblu. Alti oameni, dimpotriva, sunt de parere ca asa si trebuia si trebuie sa fie. Tipariturile arata nivelul literaturii si treptat, treptat autorii se vor cerne, vor ramane doar cei buni sau foarte buni… Asa sa fie cum zic dansii. Ingrijorarea mea staruie: Fata in fata cu o oferta tot mai larga, in a carei masa ii este greu sa opereze selectii, cititorul – si eu ma refer la cititorul mediu -care citeste 10 – 15 carti pe an – face de regula o alegere mai sigura: un autor strain, recomandat de premii internationale sau un autor roman consacrat, de regula de peste 50 de ani, cu cate 5-10 carti la activ, din care va fi citit deja una, doua sau va fi auzit despre autor, despre cartile lui. Acesta este un comportament destul de tipic pentru cititorii nostri in ceea ce priveste literatura romana tanara care, iata, cade in maini sigure, trebuie doar sa mai astepte… sa imbatraneasca putin.

Desi multi oameni s-au bucurat ca editurile s-au deschis catre noua generatie de scriitori, ca au inceput sa se acorde burse de creatie, sa se gaseasca fonduri pentru promvarea unor scriitori in strainatate, destul de multi aspiranti au ramas pe din afara, respinsi de edituri sau dezamagiti ca nu s-au putut incadra in nici o forma de mass-media. Pentru acestia aparitia bloggingului a fost o binecuvantare! O multime de veleitari dar si cativa potentiali condeieri veritabili au strigat intr-un glas: Uraaa! In sfarsit, calea deschisa spre agora! In zorii liberalizarii adresarii publice prea putini – talentati , au ba –  si-au dat seama ca libertatea de adresare, oferita tuturor nu garanta sfarsitul razboiului cu editorii exigenti, pe buna dreptate sau doar rau intentionati, care le blocau drumul spre audienta, ci anunta o alta batalie si mai fioroasa pentru acest obiectiv! Aceea cu o colcaiala de competiori la fel de dornici sa se afirme in fata uneia si aceleiasi agore pline de masa nedivizata a publicului cititor.

Am putea fi tentati sa credem ca publicul cititor de carte tiparita e unul iar cel de blog, altul. Cu siguranta, deocamdata exista mult mai multi cititori de presa si carte decat de blogjurnalism sau blogliteratura. Inclin puternic sa cred ca multi dintre cei mai aprigi cititori de presa si carte tiparita sunt si citiori de blog, ba chiar scriitori de blog. Ei lectureaza blogurile ca surse de informare-delectare sau le infiinteaza ca mijloc de socializare sau de afirmare. Inutil de spus ca trei din cinci bloggeri, in adancul sufletelului lor, ar vrea sa devina si ei analisti sociali,   scriitori sau macar jurnalisti culturali.

Pe langa aceasta,  exista si un numar impresionant de oameni care, fara sa rupa usile librariilor sau ale bibliotecilor, sunt atrasi de aura de cititor, ganditor sau filozof si carora le place nespus sa simta ca pot si au cu cine medita despre lucrurile profunde ale vietii.  Ei sunt cititorii ocazionali sau cu inters mediu pentru lectura, nu mai putini importanti pentru scriitori sau editori, intrucat chiar acestia formeaza mare masa a consumatorilor de carte.

Pasionati mai mult sau mai putin de lectura, cititorii-scriitori de blog isi influenteaza reciproc interesul pentru un scriitor sau altul, prin postarile si dialogurile despre cartile pe care le citesc,  dar, ceea ce este mult mai important, o mare parte a lor inclina sa isi canalizeze  acest interes spre posibilitatea de a dezbate, in jurul propriilor experiente de viata, valorile personale, conceptiile, dilemele, starile angoasante, cautarile spirituale.  Este mult mai atractiv sa vada ce gandesc altii despre propria lor experienta de viata, redactata ca biografie sau sub titlu de autofictiune. Nu de putine ori se formeaza adevarate nuclee de cititori-scriitori care se citesc intre ei. Scriu pentru ei, se citesc intre ei, se comenteaza intre ei, ba chiar se si premiaza intre ei.

Astfel, multi editori si scriitori au realizat ca o mare parte din cititori renunta la lectura unei reviste sau a unei carti in favoarea lecturii blogurilor si participarii la dialog pe blog. Altminteri ar fi greu de explicat  de ce din ce in ce mai multi isi deschid blog. Ei si-au dat seama de potentialul deopotriva primejdios si benefic pe care il poate avea noul canal de comunicare.  Primejdios pentru ca o parte din potentialii lor cititori se pot indreptata spre surse de informare-formare-delectare ce le satisfac mai mult nevoia de interactivitate, care, din pacate, de cele mai multe ori o mascheaza pe cea de magulire. Benefic, pentru ca isi pot intretine printr-un dialog (de complezenta) un public cantitativ si, printr-un dialog cu substanta, un alt public calitativ. In alta ordine de idei, si-au dat seama ca piata trebuie si poate fi controlata chiar si in aparentul haos comunicational care s-a instalat odata cu liberalizarea adresarii publice.

Sunt convinsa ca si editorii, si jurnalistii cu experienta sunt uimiti de fascinantele coagulari comunitare care se produc in jurul unor personulitati blogosferice. Cu toate astea, din legile marketingului face parte si cultivarea unor melanjuri futile, dar uitle cu asemenea personaje.  Cele mai digerabile, desigur.  Cel mai cumplit lucru este insa ca de la no-name-uri gaunoase , devenite peste noapte big name-uri, s-a invatat reteta succesului in blogging: fii disponibil sa bagi in seama, fie si de complezenta, si vei avea audienta! Maguleste si vei fi magulit!  Si imbulzit, basca!

Dar oare, ar putea pufni cineva pe buna dreptate, nu sunt si bloguri super faine care au audienta?! Ba da, of course, there are!  Si folosesc in majoritatea cazurilor aceeasi metoda de polarizare a atentiei! Adica ce?!  Ar trebui acum ca amfitrionul sa-si alunge commenter-ii  ca sa nu fie suspectat de nesinceritate?!  Am zis eu asta, doamnelor?! Am zis eu asta, d-lor?! Am indemnat eu vreodata la vorbiri de sus sau maturari pe jos cu vreun vizitator care il dezaproba pe amfitrion, ii combate ideile?!  La atitudini de genul: ”asta-i blogul meu si daca nu-ti place hai-pa!” ?! Nuuuuu, nici vorba. Dar ceea ce nu vad este o evitare a diplomatiei siropoase, a complezentei lancede, sau chiar gretzos de parsive, a periajului oricarui paralelist sau autoritar frustrat. 

De dragul audientei, se cultiva o stricacioasa maniera de polarizare a atentiei, de intretinere si crestere a masei de lectori, o manierea  care consta in dialogarea de dragul de a ne auzi vorbind, de dragul de a-ti da cu parerea, oricat de pe langa. Mai rau, in fata cate unui tip autoritar, scriitorul-amfitrion evita afirmarea propriei opinii ca sa nu-l irite, ori, daca prin afirmarea acesteia risca sa para ca ar favoriza un alt commenter se abtine sa o formuleze explicit, il cuprinde diplomatia mieroasa sau se scoate cu o glumitza prin care incearca sa impace si capra si varza. Se incurajeaza astfel formarea unei audiente pamperuita. Pupa-o-ar mama pe crestet de audienta dragalasa!  Se ridica incet, incetisor un cititor dictatorial, obisnuit sa i se raspunda, indiferent ce partz ar trage, sa ii fie luata in seama opinia neaparat, asteptand, eventual batand din picior, ca scriitorul sa faca rectificarile de rigoare in scriitura si conduita sa ideologica, adicatelea sa interactioneze musai cu el, ca doar nu degeaba se oboseste dansul sa citeasca blogliteratori!

Scriitorul roman ce va sa vina nu prea va mai avea multe sanse sa se ridice  dintre acesti blogliteratori, daca se va mai ridica saracul vreodata din atata concurenta acerba si asurzitoare, care il inglodeste din toate partile, mai dihai decat ii impiedicau accesul la rampa si celebritate cusurgiii, exigentii editori si ceilalti aspiranti, lipsiti de talent, dar plini de pile si bani!

Cine se va pricepe si va fi dispus sa isi aprobe si linguseasca cititorii, indiferent cat de pe langa subiectul in discutie sunt, preocupati doar sa se auda pe ei insisi vorbind, sa se bage in seama ori sa converteasca la propriile rigori condeierul, va deveni din ce in ce mai popular. Cine va refuza sa intre in dialoguri de complezenta si maguliri reciproce va pierde detasat. Va castiga reputatie de ciufut, rigid, refractar si infatuat! Isi va pierde un numar mare de cititori si nu oameni lipsiti de inteligenta sau cultura, ci oameni carora amaratul cela de scriitor nu e in stare sa le satisfaca amorul propriu, nevoia de periaj complezent si bagare in seama. Sa nu-mi spuneti ca nici nu merita sa ai asemenea cititori. Nu cred deloc ca literatura trebuie scrisa in exclusivitate pentru oameni finuti, culti si echilibrati. Dimpotriva, mult mai mare nevoie de literatura au acei oameni in care zvanceste de la foarte puternic la cat de palid nevoia de cizelare, de cultivare. Ce te faci cand in 90% din cazuri e dublata de o nevoie de bagare in seama si de magulire de 10 ori mai mare decat orice alta nevoie de imbogatire spirituala print-o emotie estetica sau printr-o confruntare cu idei noi?!  Ce te faci ca sa ajungi cu arta ta la ei?! Pentru ce fel de si pentru cati cititori mai scrii??!  Habar n-am!

In schimb, vad cum la orizontul internautic se profileaza, tot mai puternic, noua stea a literaturii: Scriitorul Interactiv! Si eu eram ferm convinsa ca scriitorul de azi trebuie sa se priceapa si la PR, nu doar la literatura. Sa fie dispus sa mearga la conferinte, lecturi publice, sa isi faca blog, iaca, sa raspunda unor intrebari de bun simt ale unor cititori sau scriitori aspiranti, sa fie dispus sa polemizeze pe temele scriiturii sale, sa ofere celor mai pasionati cititori ai sai, chiar daca sporadic, bucuria insufletita a dialogului, a schimbului de idei, atentie! atata vreme cat impartasirea unei idei i se pare acceptabila si lui. Ceea ce nici prin cap nu mi-a trecut era ca scriitorul de maine va trebui sa invete sa faca cat mai mult PR si, din ce ii mai ramane resurse si loc, literatura!

Bagarea in seama si popularitatea. Dialog si pseudo-dialog in blogosfera (2)

M-am intrebat si eu de multe ori cum au reusit unii, cu atat de putin continut, sa isi atraga o atat de mare audienta…Si incet, incet m-am dumerit. Ei au observat ca, daca acorzi oamenilor atentie, cativa dintre ei se vor simti datori sa ti-o intoarca. Recunoasteti ca e destul de placut sa te simti bagat in seama. Multi dintre noi suferim de pe urma faptului ca nu ne simtim suficient de ascultati, apreciati. Daca cineva ne va aborda si ne va spune ca apreciaza ceea ce scriem, gandim, afirmam noi, ne vom simti indatorati sa cercetam daca nu cumva ii putem intoarce gestul. Si va asigur ca vom avea un spirit de analiza foarte indulgent daca ne-am simtit maguliti. Multi dintre bloggerii care isi maresc audienta si atrag in jurul lor o microcomunitate o fac pe aceasta cale: ei vaneaza alti bloggeri, dandu-se pe blogurile acestora nu ca sa comunice ceva, ci ca sa ii convinga, flatandu-i cu remarci magulitoare ori un interes mimat ca merita un loc in blogrollul lor si vizitele lor care sa le aduca mai multe puncte de audienta.

 Iata deci ce sta la baza popularitatii si nu de putine ori a micro-comunitatii: nu continutul, nu nevoia de dialog, de confruntare a ideilor, ci nevoia de bagare in seama.

Ar fi gresit si urat din partea mea sa nu remarc, de asemenea, ca pe cateva bloguri se poarta, dincolo de replicile de bagat in seama, si dialoguri pline de substanta… Dar ma uit cu un ranjet ranced cand vad lungi commenturi cu scremuta filosofie, in coada unui post care nu a spus nimic, in afara unor locuri comune, spuse intr-un fel atat de plat sau de miorlait bombastic, de nu ma mai pot abtine sa ma intreb: “Ce fel de comunicare e asta?!”

Sunt constienta ca bloggingul are o mare componenta de socializare, care presupune glumite si palavrageli, asa, ca sa ne mai relaxam dupa stresul cu munca (desi cei mai vorbareti bloggeri nu imi par deloc stresati cu munca…) dar, in fine, speram sa vad pe blog o socializare mai putin gaunoasa decat in viata reala.

Atat la nivelul posturilor cat si la cel al commenturilor… In fond poate ca e nomal asa.  Asa e si societatea reala. O multime de retele, de micro-comunitati/ bisericutze, unite de anumite interese, preocupari, grade culturale asemanatoare ale membrilor. Incet, incet aceste micro-comunitati dau nastere unor micro-lideri sau liderashi de opinie a caror existenta nu face nici un rau major, daca nu luam in considerare risipa de resurse pe care o produc.

Acesti liderashi capteaza atentia si potentialul de actiune a circa 50-100 de persoane si abat prin spiritul lor agitatoric, gaunos si haotizant, bazat in esenta pe disponibilitate de a curta, lingusi  si preface ca bine-primesc orice opinie a cititorilor-vizitatori, abat atentia acestora de la adevaratii lideri care pot informa si forma, care pot da de gandit, care pot provoca acei oameni dornici de comunicare, de confruntare a ideilor sa creasca intelectual si emotional.

Bloggingul a creat, odata cu binecuvantata democratizare a adresarii publice, a abordarii si intrarii in dialog cu oameni carora simti ca ai sa le transmiti ceva, doua alte fenomene:  divizarea auditoriului si faramitarea leadershipul-ui. Si daca o sa privim putin mai atent o sa intelegem ca nu inocenta si curativa comunicare – nevoia de a-si impartasi si confrunta ideile, preocuparile – a  fost miza pentru care bloggingul a luat si ia o amploare uluitoare, ci fascinanta posibilitate de a deveni lider de opinie. Nu exista aspiratia asta in inima celor mai multi dintre noi, dorinta de a ne ridica peste altii?!

Si cati oameni nu erau si nu sunt frustrati de faptul ca nu pot accede un mijloc de adresare publica: presa, TV, radio, fara sa studieze intr-o facultate de specialitate, sa concureze cu altii mai buni, mai cu pile ori mai cu bani?! Cati nu se simt niste etern ignorati, cand ei ar avea atatea idei valoroase de emanat, numai de s-ar gasi cineva sa le puna in practica in locul lor sau macar sa ii asculte si sa le spuna cat de marete sunt viziunile pe care le au!

Ei bine, bloggingul le-a vindecat frustrarile si le-a pus pe masa tuturor aceasta prajitura mult jinduita din care se pot servi cu totii.

Leadership-ul nu mai este o stare de gratie rezervata catorva initiati cu vocatie, cu maturitate, pilosilor sau avutilor care pot sa isi cumpere audienta si celebritatea cu bani…. nu, acum oricine poate deveni lider sau, in cel mai rau caz, sa aiba satisfactia de a fi apreciat de unul, bagandu-se sistematic in seama cu un liderash de opine. Este aproape imposibil sa ai satisfactia asta in preajma unui om urmarit cu viu interes de 2-3000-10000 de persoane. Este imposibil ca acel om sa acorde constant atentie tuturor urmaritorilor sai. Mai mult ca sigur va avea in preajma sa 50-100 de oameni cu care poate purta un dialog consistent, chiar daca –sporadic – va primi si va da feedback din partea altora, respectiv altor 1000… Dar feedbackul nu e tot una cu nevoia de bagare in seama… Caci acesta este  lucru de care se pare ca cei mai multi bloggeri au nevoie, nu confruntarea ideilor sau  preocuparea de a ajunge la un consens de idei, atitudini si actiuni prin care sa imbunatateasca calitatea societatii civile ai caror membrii de nadejde sunt si de a carei soarta amarata se dau deseori mahniti si preocupati… Nu ca ar face altceva decat sa se planga, sa critice, sa isi exprime scepticsmul, retragerea in pasivitate sau sictirul existential in toate gamele posibile ori sa indemne isteric, dezlanat si pompiersitic  la o actiune pe care habar nu au cum s-o organizeze…. Nu, interesul lor de baza este fie sa isi satisfaca setea de autoritate, profilandu-se ca mari liderasi de opinie, fie sa aiba satisfactia de a fi bagati in seama de un liderash curtenitor.

Adevarul, dureros au ba, este ca ne place mult mai mult sa fim bagati in seama decat sa meditam in tacere la ce am citit, la ce au discutat altii si sa vorbim doar atunci cand avem ceva de spus, daca avem ceva de spus…si eventual sa acceptam ca nu ne-am nascut sa fi leader-i, ci follower-i.

Adevarul, dureros au ba, este ca cei mai multi dintre noi vrem sa fim leaderi si formatori in pofida oricarei evidente ca ne lipsesc calitatile necesare. Si ce daca ne lipsesc?! Si ce daca nu avem substanta,  viziune?! Le inlocuim mintenas cu linguseala, cu diplomatia, cu spiritul agitatoric gaunos si haotic, cu copy si paste-ul pe viziunile altora si reproducerea lor cum ne taie capul … si imediat atragem in jurul nostru o ceata de discipoli pe masura.

Ba nu, ma insel… unii dintre acesti urmaritori ai liderashilor de opinie sunt niste victime nevinovate… In cautarea afinilor ei cad prada sigura pseuodo-liderilor si pseudo-formatorilor lingusitori.  Daca nu ar mai fi atat de preocupati sa ii bage si pe ei cineva in seama, ar putea distinge si singuri unde se pot forma… pur si simplu tacand si ascultand si vorbind cand au ceva de spus…

Dar poate ca, pledand pentru asta, ignor ca blogosfera acopera una din cele mai importante necesitati ale omului, aceea de a se exprima, de a incerca sa se descopere el pe sine insusi sau pe cei asemnea si cum altfel sa afle daca are sau nu potential de leader sau sa isi gaseasca posibilii afini, daca nu tipand cum se pricepe fiecare in parte in a-toate-permisiva si a-toti-si-toate-cuprinzatoarea agora blogosferica?!

Desigur, nu as vrea sa se inteleaga ca cer sa taca cuiva (mai ales cu scopul sa ma aud io mai bine), fiindca e normal ca toti sa avem dreptul de a ne adresa publicului in masa lui nedivizata  sau de a face demersurile noastre sa ne atragem, ascultator de ascultator, auditoriul nostru. Dar poate, timid, daca nu ne este cu suparare, ne-as indemna pe fiecare in parte sa fim ceva mai introspectivi, ceva mai autocritici, sa ne intrebam singuri: oare chiar am asa lucruri importante de emanat sau de fapt ce vreau e sa fiu bagat in seama, sa zic si eu in felul meu, dar fara nici o extra informatie ce a zis x sau y, ca si eu merit sa am popularitatea lui, ca ce?! doar nu sunt mai prejos!

Mie uneia imi trece des prin minte o idee de cosmar: daca toti devenim lideri ori formatori de opinie cine mai ramane sa si execute maretele noastre viziuni?! Si ma gandesc cu tristete ca intre setea de a ne afirma si intelepciunea de a ne sti lungul nasului nu sta decat common sens-ul fiecaruia care, fir-ar, trebuie sa ma repet, imi pare ca devine din ce in ce mai putin common. Ce-i de facut?!