Sub aspectul asta, al ispitei de a iscodi, de regula ma abtin sa imi bag nasul pe undeva fara vreo imperioasa necesitate, stiut fiind ca omul e o fiinta ciripitoare si nu se stie cind ii mai scapa porumbelul fara sa vrea. La minie, la gelozie, cind i-ajunge cutitul la os sau il cuprinde panica, justificat sau nu.  

Privind insa lucrurile altfel, am observat si ca sunt si momente in care adevarul striga la noi, dar noua nu ne place deloc sa-l auzim. Suntem prea preocupati cu ceea ce vrem noi sa spunem sau doar cu ce vrem noi sa auzim ca sa mai deslusim altceva decit ce ne place sa auzim, altceva ce au de spus si altii. Pe urma cine vrea sa auda un adevar incomod, poate chiar dureros, in locul unei minciunele dragalase sau diplomate?! Si astfel ni se intampla des sa trecem pe linga adevar, ca peste un diamant pitit doar sub un strat subtire de praf in pulberea drumului si sa-l ignoram desi l-am maturat cu privirea de zeci de ori. Am fi putut oricind sa il ridicam si punem in visteria inimii noastre, daca am fi fost capabili sa platim pretul durerii de a-l recunoaste si accepta. Caci sunt adevaruri foarte pretioase care desi ne ranesc amarnic pentru o vreme, ne feresc sa punem temelia celor mai dragi vise ale noastre pe pulberea autoiluzionarii pe cit de placute, pe atit de ireale. Sunt adevaruri care ne cad greu in suflet, dar pe care daca le-am primi cu o buna umilitate ne-ar fundamenta interior mult mai mult decit ne-am putea imagina in acele clipe in care ne seaca acceptarea lor iar vanitatea noastra ranita rage turbata de ofensa care i-a fost adusa.

Si, schimband iar unghiul de observatie, am mai vazut ca ramane totusi un echilibru greu de tinut uneori intre a ignora lucurile care nu te privesc, a iti intoarce voluntar, cu inteleapta discretie si bun simt privirea de asupra lor, chiar si cind dai din intamplare peste ele, si a casca bine ochii asupra celor care vizeaza integritatea ta sau chiar a altora.

Una peste alta, cel mai mult din reflectiile astea m-a incitat descoperirea acestei conexiuni. Uite, mi-am zis, ca si informatia – mai ales cea care se confunda cu adevarul – isi are timpul ei potrivit de aflat. Un timp in care esti scutit de riscul sau ispita de a o folosi ofensiv. Si o poti folosi – slava Domnului – doar defensiv, curativ sau constructiv.

Ne-a venit pofta de joc

Ca asa se joaca fata

Si la stinga, si la dreapta.

Nu ca-i misto cind oamenii au aceeasi aceeasi “idea of fun”?! Hai mai, ca-i distractiv. Sa vedeti ce-o sa ne mai ridem.

Iarasi si iarasi.

Eu zic: cum poti sa te tii de shotii pe o vreme ca asta? Nu e mai sanatos si firesc  un plins eliberator in locul unei  imbaţosari comice in anumite momente?!

 Acum nu putem defula toti la fel, nu? Fiecare cu felul lui…

De acord cu tine, ii zic, dar unele feluri sunt toxice. Cum iti imaginezi ca poti defula ceva cu masca pe figura?!

Esti inconsecventa, ma acuza. Adineauri ziceai ca e rau daca omul plinge prea mult, prea tare. Acum iarasi rau, daca isi ia in ris suferinta.

Uite, ma explic. E rau daca ride de suferinta lui fara sa se amuze sincer de asta. Asa e toxic, nu mai e nici mecanism de obiectivare, nici de detasare prin minimalizarea problemei. Nu. E curat masochism. O timpenie pe care am invatat-o de prin reviste si de la specialistii lui peste de la TV, sau chiar de la parinti: Sa tii coada sus, orice ar fi! Iar daca nu te prinde sau nu iti place scenariu asta ti se livreaza spre consum altul la fel de timpit, la extrema cealalta: e bine sa urli, sa exhibi toata durerea, sa iti cureti otrava acumulata, sa nu te inchizi in tine cu ea! Fals iar. Un soi de sado-maso. Am vazut multi oameni care practicind exibarea asta exagerata, cu program pe puncte, as zice, se autoexcitau continuu pina ajungeau vraiste si de 10  ori mai rau decit le era initial… pentru ca incepea sa le placa sa fie vazuti ca victime si sfarseau prin a se si crede. Chiar prin a face urit daca nu sunt crezuti. Adica exhibarea e buna, nu zic, dar sa nu dai cu ea in exhibarea unor dureri pe care nu le ai sau le-ai epuizat deja, doar ca sa faci pe interesantul, ca asta e fandacsie curata! Autoironia, ca mijloc de obiectivare, detasare e buna, dar dupa ce te mai detasezi de durere. Cand e vreme de plins, nu faci pe smechera, plingi.

Auzi, si daca nu simt nici o durere?! ma ia.

O-ha. Esti martziana?! o intreb.

Vezi, ma silesti sa pretind ca sufar, desi nu….

Eu cred ca mai degraba te numeri printre cei carora le e frica sa fie vazuti suferind, desi nu ar vrea  sa fie crezuti nici nesimtiti, ba chiar ar vrea ca cei apropiati sa stie cit sufera. Si atunci iti pui niste masti ale indiferentei sau hazului de necaz – si cei multi si pro le iau de bune si admira ca sunt cool –, dar ai grija sa fie putin crapate – pentru cei putini, dar alesi –… bravez, dar ma intelegeti voi, numai de veselie sau stoicism nu mi-e… E si asta un fel de fel… un fel de masca… si, intinsa mai mult decit e firesc, poate masca la rindul ei nevoia de a le induce celor  apropiati preocuparea sa te menajeze mereu, sa fie gata sa iti sara in ajutor, sa nu aiba asteptari de la tine. O mica tiranie. Care poate ajunge si extrem de greu de suportat, uneori. De aia e important  ca si suferinta noastra sa fie onesta. Si mai ales sa nu pitim sub o suferinta inchipuita, o alta reala si, fiindca ne e frica sa nu profite cineva de suferinta noastra reala, sa ajungem sa profitam noi de slabiciunile lui. E greu, omul se macina pe sine insusi intre nevoi antagonice pe care incearca si el sa le impace saracu’ cum poate. Din pacate, cel mai adesea prevaleaza aceea de a salva aparentele Si am asa o viziune ca daca oamenii nu se vor lasa de sportul asta cu salvarea aparentelor pentru a se apuca de rezolvarea problemelor reale,  omenimea toata va ajunge tinindu-se de minutze, incet, incet, dar cu directie sigura, la Balaceanca.

Dar daca admiti ca se poate si sa nu suferi deloc si sa te prefaci doar, de ce nu admiti ca sunt si oameni care nu sufera si nu e nici o masca chipul detasarii? Nu icnesc si nici nu pling ca pur si simplu n-au de ce,  ma provoaca ea iar.

Se poate, dar mai rar… foarte rar. In situatiile astea se pot inscrie cei care refuza sa adere la spiritul isteriei generale din momente grave dar nu apocaliptice: de genul: ne-au luat inundatiile tot ce-am avut, casa, vitele, sopronul, dar suntem teferi toti, slava Domnului, si un zimbet sincer de incredere in viata. In puterea ei autoregeneratoare. Exista astfel de oameni si am toata admiratia pentru ei. Pentru puterea lor de a nu face bomba atomica din armasar (ca e o drama reala sa iti pierzi tot avutul, nu tintar, dar nici bomba atomica)! Insa de cele mai multe ori detasarile sunt acte de bravare cu scop, sa fiu vazut ca un om tare sau ca un sensibil. Interpretarea depinde de public… Mai sunt desigur blazatii si cinicii. Dar ei sunt cazuri speciale. Tu nu faci parte dintre ei.

De unde stii?

Stiu.

Si ma rog cu ce te deranjeaza masca mea?!

Nu ma deranjeaza. E ingenioasa si…  inteleg. Totusi e posibil sa folosim si limba materna.

Ma enervezi, pe bune. Chiar ca imi strici tot cheful…

Da, ii zic. Dar jocul cu mastile e unul periculos. Nici nu stii cind ti se lipeste una de figura de nu ti-o mai poate scoate nimeni. Nici macar tu insati. Ba risc si sa ma trezesc ca imi pui si mie vreo mutra de n-o sa ma mai vad nici pe mine insami. Si pe urma chiar acum imi pare tare rau ca suferi. Si nu imi pare doar pentru tine. Daca poti crede asta. Daca poti crede.

Presimt ca eterul imi va sopti curind ca trecutul este acea zona primejdioasa in care ne pierdem ades, inventindu-ne false puncte de reper si stergind altele adevarate ca sa ne facem viata mai suportabila sau ca sa ne gasim justificari ale unor comportamente nedrepte sau aiurite. Hai dom-le, mi-ai imprumutat mata mie 100 de euro? Ai chitanta?! Dovada?! Unde-i dovada?  Sau : Da ce ti-a casunat pe fata asta? Pai, ne-am intalnit de 100 de ori in tramvaiul 34! Dar nu lucrati la aceeasi fabrica? Da, dar precis ne-am intalnit cu un rost.

Teza predestinarii este insa straina crestinismului. Omul este liber sa faca alegerile lui. Pe de alta parte se vorbeste de prestiinta lui Dumnezeu si de cooperarea lui cu fiecare individ. De asta existenta unui model repetitiv, a unor coincidente tulburatoare poate fi vazuta nu ca o prescriere/ predestinare, ci ca o propunere, o sansa  pe care Dumnezeu i-o da omului pentru a invata din greselile trecutului. Daca accept aceasta teza ramine oricum greu de inteles pentru  mintea mea umana de ce ii da Dumnezeu sansa omului sa aleaga desi stie dinainte ce va alege, chiar pina la ultima clipa a vietii lui. Pare chiar sadic. Daca Dumnezeu stie ca eu voi alege gresit de ce nu alege El in locul meu? Si cum pot eu diferentia un model repetitiv cu rol pedagogic de coincidente banale, firesti, incit sa nu incep sa vad conspiratii cosmice peste tot si sa ajung in pas vioi la Balaceanca? Si cum sa nu ma tulbur intrebindu-ma ce libertate de alegere pot avea oamenii nascuti cu handicapuri grave? In privinta acestor probleme, vorba poetului, tu te intreaba si socoate.

De ce? Cum? Ce anume? – e un examen de constiinta care se da continuu – cred eu – pentru maturizarea, pentru cresterea noastra spirituala, pentru implinirea noastra. Cred de asemena ca abilitatea de baza antrenata este sinceritatea cu care privim in noi insine. Felul in care ne putem accepta propriile mizerii launtrice, vulnerabilitati, fricile, egoismele, vanitatile si lupta cu ele, necazind in depresie sau nepasare ca „asa sunt eu, n-am ce face”, nici repezindu-ne sa ne scoatem si inima din piept si creierii din cap ca sunt defecte si „ne smintesc”,  ci demontindu-ne si surmontindu-ne acei monstrii interiori cu rabdare si metoda, pas cu pas. Teritoriul launtric este cel pe care daca nu il ingrijesc ma destram si pe mine si pe cei din jur, de care altminteri pretind a avea grija si a fi profund atasat.

O foarte frumoasa rugaciune spune astfel: Doamne, da-mi puterea sa accept ceea ce nu pot schimba, curajul sa schimb ceea ce pot schimba si intelepciunea sa disting intre acestea doua. O adresez Cerului in fiecare zi. Si mai incerc, atit cit ma tin puterile, sa o pun si in practica.

M-am intors mai exact inspre ultima parte a anului 2002. Sfarsitul lui 2002 ma gasea singura, fara prea multe conexiuni – nu ca as fi un great-developer de asa ceva, dar, oricum – intr-o stare de tot rahatul fiindca, dupa ce izbutisem sa prind un loc de munca intr-un domeniu in care imi doream foarte mult sa activez, il si pierdusem in vreo doua luni si, desi mi-e rusine s-o spun, si din vina mea. Eram serios deprimata, nu exista vreun loc in care sa ma intorc, vreun „acasa”. „Acasa” se murea de foame, de scandal, de ura mocnita, de ratare, lent si sigur, si nu mai aveam ce cauta acolo sa fiu o povara in plus. Situatia nu era prea vesela, pe cont propriu, fara nimeni care sa imi asigure un suport financiar  si fara un sfantz in buzunar. Am inceput sa imi caut iar de lucru in domeniu, dar nimic! Cum trebuia sa imi platesc macar utilitatile si mancarea, mi-am zis ca e cazul  sa imi caut si locuri de munca sub calificarea mea, incercand sa ma conving ca n-o sa mor o vreme, orice ar fi. M-am angajat undeva unde ar fi trebuit sa se priceapa si un copil, dar, ca dezastrul moral si financiar sa fie si mai si, am fost data afara si de acolo dupa vreo 5 saptamani – de data asta, nu mi-e rusine s-o spun, nu din vina mea. Asta nu a contat insa prea mult atunci, cand ma simteam ca loser-ul loserilor.

In noaptea de revelion, ma gandeam sa raman in camarutza mea, in care eram gazduita, gratie unui prieten care imi pusese o vorba buna pe langa o ruda de-a lui, sa ma lase pana ce imi gasesc un loc potrivit pentru mine. Dar ce loc mai era potrivit pentru mine dupa doua concedieri succesive?! Singura parte buna era ca imi incasasem salariu si, pe langa job, imi gasisem si niste colaborari de cateva ore, ceea ce insemna ca n-o sa raman chiar pe zero, nici cand se va termina salariu. Macar de lumina, intretinere, telefon si un iaurt pe zi.  Ca o loseritza ce eram voiam sa raman singura acasa sa imi iau o sticla de vin si sa beau sa uit – la naiba! – de toata rusinea si disperarea care ma copleseau. Insa amicul meu, care ma ajutase cu cazarea, ghicindu-mi starea, m-a luat cu texte moralizatoare ca ce-i tampenia asta sa raman singura de revelion, sa vin cu el si nevasta-sa, ei se duc la niste prieteni in cartier, hai si eu, hai sa termin cu mutra aia dezolata, c-o sa fie bine. Nu aveam nici un chef sa le stric eu buna dispozitie cu mutra mea dezolata. Asa ca am dat inapoi cat am putut. Hai, mai fato, lasa tampeniile, hai ca vin niste prieteni haiosi, hai ca vin si vreo doi tipi necuplati si meseriasi, hai si hai. Prietenul meu avea si inclinatii d-astea, de agent matrimonial, cu care ma facea sa rid bine pe seama lui. Dar, dupa ce i-am tot ascultat morala, mi-am zis ca poate era intr-adevar o tampenie sa stau singura acasa de revelion si sa ma imbat. Si daca la petrecerea aia il puteam intalni pe viitorul meu consort?! Nu era o tampenie sa inchid usa in nas soartei bune care imi rupea manecile?! Ma rog, varianta ca as fi putut intalni un alt loser, un terchea-berchea, coate goale, neica-nimeni a disparut cu totul din gandurile mele pentru moment, pesemne electrizata de modelul de gandire optimista pe care mi-l oferea amicul meu.

Ajunsa la petrecere aveam sa constat in schimb ca nici unul dintre tipii necuplati nu venisera, fiecare cu scuze care mai de care mai dubioase, indispozitii, betie prelungita de Craciun, parinti etc. Trebuia sa fim peste 11-12 persoane si ne-am strans abia 6-7.  Nu venise nici unul dintre tipii cuplati care era asteptat cu tot cu perechea lui.  Din pacate, tocmai se despartisera  spusese cineva iar unul din invitati l-a intrebat de ce  nu l-a invitat totusi, sa nu fie singur in asemnea momente.  Cu gindurile la propriile mele necazuri, auzeam semi-absenta discutia lor: un cuplu de multi ani, cu un copil,  ce nasol, mai… chiar in preajma Craciunului… el fusese invitat, dar nu dorea sa strice cheful nimanui cu mutra lui dezolata. In asemenea cazuri, nu are cum sa iti arda de dans si glume, mai probabil este sa iti vina sa te inchizi in chilia ta cu un pahar de vodca, decit sa te expui compatimirii cunoscutilor tai, dar atunci deraiasem de la obisnuita mea cumpatare si empatie si,  probabil auzind inainte de scuzele celorlalti pe  motive  de betii,  mi-am zis in sine ceva de genul:  Ia uite si asta  cum reactioneaza in fata nefericirilor vietii! Ma gasisem sa il judec – pe supozitii, basca – taman eu care voisem sa raman singura acasa sa ma imbat si uit de o pierdere mai putin grava.  Sa imi zic revoltata:  Dar el e barbat! Da-l incolo! Sa stea inchis in casa! Si sub masa, daca asa are chef. El e acolo. Noi suntem aici. O sa ne distram si o sa uitam de greul si uratul vietii.  Straniu lucru, cum propria suferinta in loc sa te faca mai apt sa intelegi suferinta aproapelui tau uneori te poate inchide si mai tare in tine,  ca un fel de reflex de conservare.  

Petrecerea noastra insa a cam trenat vreme indelungata, ca si cand i-ar fi lipsit ceva. Am incercat sa ne mobilizam veselia cu un pahar de vin, cu o friptana. Am incercat chiar sa si dansam, dar nu s-a incins casa… A fost asa, caliu, pana spre dimineata, cand cineva a avut ideea sa jucam o mima. Ne-am impartit in doua tabere. Eu cu amicul si sotia lui versus restul lumii… Cel mai amuzant era amicul meu, care e un foarte bun mim. Bateam regulat echipa cealalta la puncte fiindca schita doua trei gesturi si imediat puteam ghici ce vrea sa spuna. La un moment dat am reusit sa ajung o sursa de ris pentru toata lumea: ceea ce in situatia respectiva, spre mirarea mea, nu m-a intristat deloc, ba din contra: primisem cuvantul „insurectie” si dupa doua minute de mimare amicul si sotia, ambii filologi de formatie, intelesesara pefect ce voiam sa spun, dar ziceau „resurectie”! Inca vreo 10 minute m-am chinuit sa ii conving cu tot felul de strambaturi sa schimbe putin cuvantul, dar nu am reusit nimic. Razboi. Lupti impotriva inamicului. Te intorci brusc. Aha! Adica te dai cu inamicul. Resurectie! Da?! Nu?! Pe acolo?! Puci?! Revolutie?! Rascoala?!Rebeliune?! Cealalta echipa era pe jos de ris. Din cand in cand coechipierii mei reveneau bulversati  la termenul „resurectie”, pricepand si ei ca de el se leaga solutia, in timp ce adversarii nostri adaugau, ca sa puna gaz pe foc: „I-hi, resurectie din morti.” Pana la urma m-am predat. Recunoscandu-mi inacapcitatea de lupta. Si amicii mei, afland cuvantul, s-au dezvinovatit ca in cartile de istorie de pe vremea noastra scria „Resurectia armata”. Era adevarat, si eu imi aduceam aminte, dar cum de mama lor nu putusera nimeri un sinonim, mult mai exact si atat de usor.

Am ajuns din urma echipa adversa, cu ajutorul prietenului meu, pana cand i s-a infundat si lui expresivitatea intr-un fel asemanator cu dandanaua mea. Adica a mimat excelent. Noi am inteles ce voia sa zica, ideea, conceptul, dar nu nimeream cuvantul. Joci carti. Ai o carte in maneca. Trisezi. Nu nu trisezi. N-ai nimic in maneca. Te porti de parca ai avea. Esti un prefacut! Bucurie mare pe prietenul meu. Mai ca nu da din coada. Dar apoi se instrista si indigna vazand cu ochii, pe masura ce noi ne departam. Pot! Vrei sa iei banii, fara sa ai cu ce! Prefacatorie! Inselaciune! Fatada! Mimare! Nu, nu, nu. A luat-o pe alta cale. Ne-a facut sa ne dam seama ca e vorba de ceva legat de o emisiune TV. Am ghicit televiziunea. Am ghicit si numele prezentatorului. Mai putin numele emisiunii…. Ajunsese bietu’rosu ca racul de atata stradanie si, in pragul crizarii, a cedat si el nervos si s-a descalificat singur incepand sa cante in pumnii strinsi dusi la gura cu o muzicutza invizibila jingle-lul de la „Cacialmaua”. Jocul s-a incheiat in hohotele de ris ale echipei adverse… Se facuse dimineata si cuplurile si-au amintit de copiii pasati pe la rude, asa ca am taiat-o fiecare pe la casele noastre. Ne-a dus cineva cu masina. Cand am iesit, pe strazi mai ramasese doar o pojghita subtire din zapada care viscolise bezmetic peste noapte. Am ajuns acasa zambind timp, oarecum multumita, oarecum incercata de sentimentul sacaitor ca parca lipsise ceva. Esential.

Strada lu' Nea Manole

Undeva, pe o straduta din centrul capitalei, unde locurile de parcare sunt greu de dibuit in aproape orice zi a saptamanii, dar mai ales in cele lucratoare, un intreprinzator a tras in citeva dintre spatiile libere din fata magazinelor cite o ladita, doua de plastic. Am tot cautat un loc in toate parcarile amenajate de primarie si cum n-am gasit am ajuns pe strada cu pricea. Mare imi e bucuria cind zaresc un spatiu liber intre doua masini, dar mi se face gri inaintea ochilor cind vad laditele. I-as zice ceva de bine aluia de le-a pus, dar e cu rosu in calendar si pe deasupra tocmai vreau, dupa ce imi termin treaba la librarie, sa intru in biserica din apropiere, deci imi iau seama sa ma abtin de la injuraturi. O fac cu greu. Mai ales ca il vad pe om apropiindu-se tantos, cu textul pregatit. Omul are chiar si ecuson, chipurile ar pazi firma a carei poarta  este 4 m mai incolo de locul unde am parcat eu. Ma dau jos cu umeri latiti artistic si cu privire de Gigi Duru, imping calm, fara graba cu piciorul cutiile pe trotuar si vad cum omului ii piere siguranta. Ma ia pe un glas politicos, desi nu lipsit de o anume autoritate.

 - Stati mult?! Stiti, aici e firma… Aici e santierul… Aici…

Parchez masina in timp ce el se agita sa imi dea niste indicatii, cobor, o inchid, ma uit urit la el si trec pe trotuarul celalalt, sfidind orice tentativa a lui de ii pricepe aluziile. Vezi Doamne, e spatiul firmei la care lucreaza. Hai sic… Doamne iarta-ma! Dar cum sa ii mai rabd si pe astia?! Da, nu sunt astia cei mai rai, dar citeodata parca sunt paiu’ care rupe cocoasa camilei! Ma duc intru ale mele, stringind din dinti, urmarita de privirile dusmanoase ale omului, care e indignat de parca i-as fi luat painea de la gura. Din fericire indispozitia imi trece repede, in librarie gasesc ce imi trebuie, ba chiar am parte si de o surpriza placuta, iar la biserica, unde ajung aproape de sfarsitul slujbei, dupa ce lumea se asaza la miruit aud o batrinica povestind ceva consemnat intr-o scriere bisericeasca despre viata unei cuvioase . Relatarea ei imi pare fascinanta. Ii cer detalii si pina la urma reusesc sa localizez cit de cit sursa. Imi promit sa verific. Povestirea ei pare desprinsa din 1001 de nopti. Din partea lor etica, nu erotica, cu toate ca are si ea erotismul ei. Atit de mult m-a bine dispus povestea batrinei, ba chiar mi-a dat niste idei scriitoricesti, incit atunci cind ma intorc la masina si il zaresc iar pe escrocul cu laditele omul nu mai imi pare asa monstruos. Ma incearca parca si o anume empatie. Simt ca mizeria in care el se complace nu e departe de mizeria in care ne complacem toti.  Omul ramane acum la distanta prudent, priveste urit spre mine, in continuare, de parca i-as fi luat painea de la gura. Mi-aduc aminte chiar ca in anumite dati obisnuieste sa si ameninte ca va cheama politia sa ridice masinile din locurile care sunt in „grija” lui. Unii naivi intimidati ii dau bani ca nu stiu daca nu cumva vorbeste serios. Omul intr-adevar lucreaza pe acolo, pe la o firma. Dar asta nu il impiedica sa faca si mici minarii. Acum insa nu mai indrazneste sa se apropie de mine, ros de o banuiala: daca nu m-a intimidat cu ecusonul si poza lui e posibil sa fiu de la…

Ma sui in masina, pornesc si cind ajung in dreptul lui, desi as putea sa il ignor, cobor geamul, privindu-l intre neutru si binevoitor. Miroase ceva de bine fiindca acum incearca alt text:

- Suntem si noi amariti, doamna. Noi doar lucram aici…  ca niste slugi.

- Si eu ce sa va fac?

- Noi cunoastem legea, nu cersim.

- Bun. Si ce pot eu sa va fac?

- Noi suntem slugi aici! Slugi! Insista omul cu un glas plin de obida…

- Si eu ce trebuie sa fac?! ma incapatinez sa nu-l inteleg.

- Sa imi iau si eu doua paini, doua franzele fara alcool, articuleaza omul peltic si deja simt un abur etilic venind dinspre el.

Meschinariei lui ii raspund cu alta.

In loc sa il invat sa pescuiasca ii dau nenorocitul de ban pe care il vrea, desi nu-l cere. Recunoscator ca a fost rasplatit in urma stradaniilor sale, omul imi cere permisiunea sa imi sarute miinile. Aburul etilic se accentueaza odata cu avintul lui. I-l tai scurt, cu un “nu!’ rastit, dur. Omul se posomoraste si ma incearca subit un val de rusine. La limita tragicomediei pe care o jucam amindoi, adaug reflex ceva mai blind: data viitoare!  Data viitoare ! intareste si el inviorat si incintat parca, se si prezinta, sa stiu si eu cu cine am avut placerea. Nea Manole ma numesc! imi urla militareste in urechi. Nea Manole! ii confirm si eu cu un racnet voinicesc ca am retinut si demarez. Slava Domnului ca s-au pus in miscare vehiculele din fata. Pina acasa am timp berechet sa ma intreb de ce nu am incercat macar sa fac ce trebuia. Pentru ca nu il credeam apt sau voitor sa invete ori pentru ca asa mi-am cumparat linistea morala cel mai ieftin. Varianta a doua e cea mai probabila.

Nu rideti, doamnelor, nu rideti, domnilor. In fiecare din noi e un „nea Manole” care nu cere nimic, dar stie sa ii faca pe ceilalti sa se simta datori sa ii dea. Cu o amenintare. Cu o insinuare. Si, la nevoie, chiar cu un suspin parsiv, strivit artistic in cosul pieptului.

Abia la 4 zile dupa ce am scris postul si pus filmuletzul de mai sus, realizez ca dupa clipul cu Jacques Derrida, l-am postat pe cel cu Jacques Pi-si-ca. Phiiiiii! Potriveala potrivelilor!

Acum sa nu se inteleaga de aici ca eu sugerez ca ar fi bine sa ne mai temperam sau inhibam preocuparea si impulsurile noastre de a face bine. Nu asa ceva vreau sa zic. Dar cred ca ar fi important totusi sa ne gandim putintel mai mult la ce credem noi ca ar fi bine pentru X sau Y.

In zilele oricaror sarbatori, oamenii se confrunta cu supliciul invitatiei la masa… „Va rog, serviti…” „Dar nu imi e foame , am mancat acum o ora…” nu indraznesc sa recunosc ca nu ma imbie de nici o culoare ce vad pe masa… „Nu ma  jigniti, va rog!”, insista gazda… De cativa ani am invatat opun o rezistenta eroica la orice mi se baga pe gat cu de-a sila. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar nici sa mi se faca rau mancand lucruri care nu imi plac. Ori de cate ori invit la masa mea pe altii ii indemn sa manance doar daca le place. Le spun clar sa ia doar ce le place si ca nu imi fac nici un necaz daca nu le place nimic, eu oricum ma bucur ca ii vad si ca stam de vorba. Normal ca m-as necaji putin in sine-mi daca nu as reusi sa prepar nimic imbietor, dar mi-ar parea mult mai rau sa stiu pe careva plecat cu vreo indigestie.

O alta varianta de bine iluzoriu este cea a cadorisirii obligatorii. Una pe cale institutionala: Stiti fara-numarul de agende, calendare si pixuri, de la sfarsit de an pe care trebuie apoi sa le pasezi pe la rude, prieteni, cunoscuti?! Ma intreb la ce fel de promovare or folosi calendarele personalizate ca oricum nu poti sa iti pui 10 calendare in birou sau acasa. Alta: este cea a cadourilor de la rude, prieteni, cunoscuti care se simt cumva datori sa iti ia ceva, chit ca ai tot ce iti trebuie ori ce iti trebuie nu pot sa iti ia, totusi vor si ei sa fie atenti cumva. Si atunci nu stiu ce ma deprima mai rau: sa vad ca oameni care au bani cumpara ceva de de trei lei sau de o kitschoshenie fara seaman doar ca sa isi demonstreze lor insisi ca sunt niste domni si stiu sa fie atenti cu mine sau ca unii care abia au pentru ei isi rup din putinul pe care il au si imi cumpara o prostioara pe care oricum n-o pot folosi dar care pe ei ii ajuta sa se simta bine ca au fost si ei cumva utili sau atenti cu mine. De cele mai multe ori cadourile astea ajung la gunoi, inducandu-mi si un complex de vinovatie pe deasupra.

Dar unul din cele mai stanjenitoare feluri de bine iluzoriu este acela legat de religios. La ocazii mari dar nu numai, unii oameni se simt datori sa dea o mana de ajutor si altora sa se conecteze cu Dumnezeu. In timp ce ma duceam la slujba de prima zi de Pasti, la stopul de la intersectia Dristor un batranel care abia se tinea pe picioare flutura prin fata soferilor niste hartii. Saracul om – m-am gandit eu, animata de bunatatea obligatorie de Pasti – ia sa-l miluiesc. Deschid geamul sa ii dau un banutz si ma trezesc ca batranelul imi vira in masina o copie xerox pe care sunt scrise artistic cele 10 porunci si cateva alte citate din Biblie. „Luati-le vvaaa rrroooog!” se tanguie frumos batranelul. Nici nu am cum sa nu le iau ca se pune verde, ii dau si eu banuztul, desi nu pare sa fi asteptat asta, mosneagul il ia si se tirie printre masini spre trotuar. Nu cred ca omul brevetase o noua metoda de cersit, fiindca pana ajung la biserica trag concluzia ca e un material adventist. Pur si simplu omul voia sa imi faca un bine.

La biserica, spre finalul slujbei, in timp ce corul bisericii are un mic program de frumoase cantari pascale, o buna crestina ortodoxa trece lin printre randuri si imparte ceva.  Bunul simt imi spune sa iau ce mi se intinde, dar vazind ca e un acatist  dau sa ii spun d-nei ca nu am nevoie, insa d-na nu concepe refuz. Mi s-a intamplat, nu o data, ca spunandu-i cuiva de vreun necaz, ajutand pe cineva,  ori vorbind pur si simplu de un subiect religios sa vad cum, cuprinsa de un elan subit, persoana scoate din portofel sau de prin vreun sertar vreo iconita sau vreun acatist simtind nevoia sa mi le daruiasca ca imi vor fi sigur de folos.  Eu una cred ca tot ceea ce tine de religos trebuie exprimat cu multa bunacuviinta, virtuozitate artistica si imi displac reprezentarile kitschoase. Si nu de putin ori, trezindu-ma exact cu asa ceva, raman cu strangerea de inima ca am primit totusi o reprezentare a unui concept religios si, indiferent de lipsa de virtuozitate artistica, ramane un obiect de cult. Poate nu e potrivit pentru mine, dar e pentru altul. Insa eu ce sa fac cu el?! Apoi intervine redundanta. Luati acest acatist. Multumesc, dar nu e cazul, eu… nu mai apuc sa ii explic d-nei nimic. Nu conteaza, luati-l si ziceti bogdaproste. Si eu ce sa fac cu el?! Il dati altcuiva. Deci omul s-a scos de doua ori. Nu doar ca mi-a daruit, dar m-a inzestrat si cu posibilitatea sa dau mai departe, vorba ceea: dar din dar se face Raiul. Ingustutza cum sunt la minte si suflet eu vad aici o problema totusi, mie nu imi foloseste ce mi-a dat, fiindca am deja sau nu imi spune nimic si, in cazul in care mi-au mai dat si altii vreo 3-10  asemenea daruri de dat in dar, ma trezesc in strania ipostaza de dealer de obiecte de cult. Ma trezesc de fapt cu obligatia morala de a da mai departe ceea ce nu imi este de folos. Mai mult decat atat, sunt printre cei care stiu ca nu dai asa ceva oricui, fiindca risti sa il stanjenesti cu darul. Poate omului, ca si mie, ii place sa aiba o singura icoana in camera, nu sa isi transforme peretii casei in catapetesme. Asa incat pun frumos obiectele respective prin niste sertare sau cutii de prin casa si ma simt apasata de lipsa mea de consideratie fata de ele. Deci, ce bine mi s-a facut?!   

Dupa astfel de experiente ma intreb de cate ori, exaltati, evenimential au ba, de nevoia de a fi buni, ne lasam vrajiti de iluzia binelui pe care il facem aproapelui nostru, in timp ce binele acestei iluzii nu foloseste, din pacate, decat propriei noastre vanitati.