Îmi pierd răbdările

Nu ştiu de ce. Nu mai suport corupţia, impostura, invaziunea, abuzul care te asaltează la toate colturile existenţiale si pe care culmea! ti se spune ca trebuie să le accepţi în numele toleranţei, omeniei sau pentru păstrarea unei minime funcţionalităţi a unui sistem esential (alimentar, educativ, de sănătate etc.) Am sentimentul sufocant ca sînt luată de fraieră. Că sîntem îndemnaţi/ dirijaţi/ dresaţi cu toţii sa avem o toleranţă păgubitoare prin lipsa ei de discernamînt şi prin faptul ca maschează de minune înclinatia spre comoditate şi evitarea responsabilităţii. M-am săturat să tot am înţelegere pentru toţi şi toate. Pentru unele chiar mai am. Îmi e în continuare milă cînd cineva suferă. Din cauza sănătăţii, a nedreptaţilor sociale sau a sentimentelor. Bine, din cauza sentimentelor oamenii suferă de multe ori şi din propria lor vină. Din cauza unor ataşamente posesive, fixiste care deraiază de la ideea de dragoste şi devin patimă. Chiar şi oamenii aceia sînt de compatimit dar şi de temut. În fine, nu de asta e vorba acum.

Am de ceva vreme o ispită continuă aproape să îi judec pe toţi şi pe toate… să nu mai rabd nimic, dom-le! Să nu mai tolerez! Să urlu! Să mîrîi! Ba chiar să şi muşc fără avertisment! Am devenit constientă de asta puţin înainte de Săptămîna patimilor pe măsură ce mă gîndeam că ar fi cazul să fac un bilanţ cu ce am pe suflet şi să-l descarc pe undeva. Mi-am dat seama că în ultima vreme m-a iritat din ce in ce mai mult duplicitatea oamenilor, refuzul lor îndirjit de a recunoaşte cînd greşesc, felul silnic în care îşi impun punctul de vedere asupra celui cu care se află în dezacord.  Cum vorbesc mult, tare, repede sau închid brutal discuţia să te uşuiasca de lîngă un subiect pe care ţin fie să-l vezi exact ca ei, fie să nu-l atingi deloc!

Bine, lucrurile astea nu au cum sa nu te indigneze dar problema este amplitudinea iritarii care a devenit deja o adevărată ispita a mea de a judeca pe toţi şi pe toate. Frustrarea acumulată… ce frustrare?! Asta e deja orgoliu turbat care îmi afectează capacitatea de compasiune. Si cînd lipseşte compasiunea păleşte şi discernămîntul fin, şi comprehensiunea lucrurilor subtile, iar simţirea cea bună se duce pe apa Sîmbetei.

Mă irită din ce în ce mai tare neglijenţele, neregulile, abuzurile de orice fel dar mai ales cele de încredere. Ieri mă duc să plătesc lumina şi în fata complexului din apropiere un bătrîn mă abordează cu un „Nu vă supăraţi…” care ştiu bine ce va să zică. Îl privesc mat şi îi raspund la fel, deloc bine prevestitor pentru el: „Nu mă supăr” si mă opresc făcînd efortul minim posibil să îmi ascund agasarea. Omul ţine în mîna cîteva bancnote de un leu. Ezită puţin. „Nu îmi ajunge şi mie de un paracetamol… un leu, va rog…”  Mă uit la el ca un ofiţer SS şi îi zic sec: „Nu vă ajunge de un paracetamol!” „Da…” bîguie sarmanul derutat de tonul meu. Sîntem lînga o farmacie aşa ca îi zic în continuoare sec şi privindu-l pironitor: “Sigur vreţi un leu pentru un paracetamol?!” “Da…” zice din ce in ce mai nesigur. Ochii mei se îngustează şi mai mult. “Poftiţi în farmacie cu mine şi puneţi restul banilor sa luam un paracetamol!” îi zic apăsat. I se scurge tot elanul cînd vede ca vreau să îl duc în farmacie. “Mergeţi dvs…” zice pierdut si se trage înapoi.  Mai am puţin şi îl muşc. “Nu vreti pentru paracetamol, asa-i?! Vreti pentru altceva?! Asa-i?!” Nu ţip la el dar tonul meu e clar inchizitor. L-am pus pe cruce si i-am infipt şi cuiele, n-are rost sa-l mai muşc. Desi parca as avea chef să fac şi asta. “Aşa-i…pentru altceva…” se dă el bătut… “Şi-atunci de ce mintiti?! De ce mintiti?!” ma stropşesc la el printre dintii strînşi. “De ce?! De ce?!” Însa el se departeaza aruncîndu-mi nişte priviri, niste priviri…  jenate? înfricosate? îndurerate?

Mă pun şi eu în mişcare automat, fiindcă deja mi se face rău lăuntric, mă simt sfîşiata de sentimente contradictorii de dezgust faţă de el şi faţă  de… de… de… nu mai vreau! Nu mai vreau!

Nu mai vreau să stau, nu mai vreau să îl privesc, nu mai vreau sa fac efortul sa înţeleg dacă în spatele minciunilor lui se ascunde totusi un mobil bun. Car cu mine vinovaţiile astea o vreme, indiferent că nu le voiam în cîrca mea. De ce? De ce? Idioato! De ruşine poate! Poate voia pentru un kil de carne. Sau pentru factura de lumina! Sau pentru întreţinerea care a explodat în februarie! Sau pentru mămăica lui care îl aştepta la policlinică! Ce îţi trebuia ţie să ştii pentru ce vrea?! Să i-o spui lu’ mutu ca era pentru lumina! Era pentru vreun mafiot care îl exploatează sau pentru vreun trîntor de fiu!  Era pentru băutura sau tutun! Da-mi un ban duduie să mă nenorocesc cu mîna mea pe munca ta! Ce îti trebuia ţie fato să stii pentru ce vrea el?! M-ai prins prost, bătrîne, prost de tot. Altădată aş fi avut rabdare să te invit pe o bancă să te fac sa îmi spui povestea ta şi foarte probabil aş fi dibuit daca e falsă sau adevarată, dar indiferent de asta ti-aş fi dat… altădată… dar nu azi… nu azi…

Dau din mînă ca şi cînd aş vrea sa-l izgonesc din mintea mea dar degeaba. Batrînul s-a înfaşurat în gîndurile mele cu tot cu crucea pe care însămi l-am pironit şi presimt ca o sa-l trag aşa dupa mine zile şi nopţi în şir.

Am fost o idioată şi un jeg! Voia un leu amărîtul. Un leu. Ce mi-o fi fost aşa de greu sa-l înţeleg?…Un leu…

Adevarul la timpul potrivit

Desi  de obicei imi place sa aflu lucrurile care ma preocupa cit mai repede, uneori am realizat cat de bine a fost sa imi satisfac anumite curiozitati mai tirziu. Cat de bine e sa nu descoperi unele informatii atunci cind risti ca detinindu-le sa le folosesti gresit. Imi trece prin cap chiar sa ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a ferit sa aflu ce nu se cuvenea sa aflu intr-un moment nepotrivit. Alteori m-a luat cu frig sa vad cum am nimerit multe adevaruri in gluma, fara sa am nici cel mai mic habar ce zic, aflindu-ma la modul concret in afara oricarei idei cit de vagi. M-am speriat si pentru ca am mai zis fara intentie si timpenii care nu vreau se advereasca vreodata. Dar poate si scaparea timpeniilor alora si-a avut rostul ei in iconomia lui Dumnezeu sa ma cuminteasca, sa ma intelepteasca si sa ma invete insemnatatea rabdarii. Si poate nu doar pe mine.

Sub aspectul asta, al ispitei de a iscodi, de regula ma abtin sa imi bag nasul pe undeva fara vreo imperioasa necesitate, stiut fiind ca omul e o fiinta ciripitoare si nu se stie cind ii mai scapa porumbelul fara sa vrea. La minie, la gelozie, cind i-ajunge cutitul la os sau il cuprinde panica, justificat sau nu.  

Privind insa lucrurile altfel, am observat si ca sunt si momente in care adevarul striga la noi, dar noua nu ne place deloc sa-l auzim. Suntem prea ocupati cu ceea ce vrem noi sa spunem sau doar cu ce vrem noi sa auzim ca sa mai deslusim altceva decit ce ne place sa auzim, altceva ce au de spus si altii. Pe urma cine vrea sa auda un adevar incomod, poate chiar dureros, in locul unei minciunele dragalase sau diplomate?! Si astfel ni s-a intamplat des sa trecem pe linga adevar, ca pe linga  un diamant pitit sub un strat subtire de praf in pulberea drumului si sa-l ignoram desi l-am maturat cu privirea de zeci de ori. Am fi putut oricind sa il ridicam si punem in visteria inimii noastre, daca am fi fost capabili sa platim pretul durerii de a-l recunoaste si accepta. Caci sunt adevaruri foarte pretioase care, desi ne ranesc amarnic pentru o vreme, ne feresc sa punem temelia celor mai dragi vise ale noastre pe pulberea autoiluzionarii pe cit de placute, pe atit de ireale. Sunt adevaruri care ne cad greu in suflet, dar pe care daca le-am primi cu o buna umilitate ne-ar fundamenta interior mult mai mult decit ne-am putea imagina in acele clipe in care ne seaca acceptarea lor ( sau nici macar n-o putem concepe)  iar vanitatea noastra ranita rage turbata de ofensa care i-a fost adusa (sau i-ar putea fi adusa).

Si, schimband iar unghiul de observatie, am mai vazut ca ramane totusi un echilibru greu de tinut uneori intre a ignora lucurile care nu te privesc, a iti intoarce voluntar, cu inteleapta discretie si bun simt privirea de asupra lor, chiar si cind dai din intamplare peste ele, si a casca bine ochii asupra celor care vizeaza integritatea ta sau chiar a altora.

Una peste alta, cel mai mult din reflectiile astea m-a incintat descoperirea acestei conexiuni. Uite, mi-am zis, ca si informatia – mai ales cea care se confunda cu adevarul – isi are timpul ei potrivit de aflat. Un timp in care esti scutit de riscul sau ispita de a o folosi ofensiv. Si o poti folosi – slava Domnului – doar defensiv, curativ sau constructiv.

O paine fara alcool

Strada lu' Nea Manole

Undeva, pe o straduta din centrul capitalei, unde locurile de parcare sunt greu de dibuit in aproape orice zi a saptamanii, dar mai ales in cele lucratoare, un intreprinzator a tras in citeva dintre spatiile libere din fata magazinelor cite o ladita, doua de plastic. Am tot cautat un loc in toate parcarile amenajate de primarie si cum n-am gasit am ajuns pe strada cu pricea. Mare imi e bucuria cind zaresc un spatiu liber intre doua masini, dar mi se face gri inaintea ochilor cind vad laditele. I-as zice ceva de bine aluia de le-a pus, dar e cu rosu in calendar si pe deasupra tocmai vreau, dupa ce imi termin treaba la librarie, sa intru in biserica din apropiere, deci imi iau seama sa ma abtin de la injuraturi. O fac cu greu. Mai ales ca il vad pe om apropiindu-se tantos, cu textul pregatit. Omul are chiar si ecuson, chipurile ar pazi firma a carei poarta  este 4 m mai incolo de locul unde am parcat eu. Ma dau jos cu umeri latiti artistic si cu privire de Gigi Duru, imping calm, fara graba cu piciorul cutiile pe trotuar si vad cum omului ii piere siguranta. Ma ia pe un glas politicos, desi nu lipsit de o anume autoritate.

 - Stati mult?! Stiti, aici e firma… Aici e santierul… Aici…

Parchez masina in timp ce el se agita sa imi dea niste indicatii, cobor, o inchid, ma uit urit la el si trec pe trotuarul celalalt, sfidind orice tentativa a lui de ii pricepe aluziile. Vezi Doamne, e spatiul firmei la care lucreaza. Hai sic… Doamne iarta-ma! Dar cum sa ii mai rabd si pe astia?! Da, nu sunt astia cei mai rai, dar citeodata parca sunt paiu’ care rupe cocoasa camilei! Ma duc intru ale mele, stringind din dinti, urmarita de privirile dusmanoase ale omului, care e indignat de parca i-as fi luat painea de la gura. Din fericire indispozitia imi trece repede, in librarie gasesc ce imi trebuie, ba chiar am parte si de o surpriza placuta, iar la biserica, unde ajung aproape de sfarsitul slujbei, dupa ce lumea se asaza la miruit aud o batrinica povestind ceva consemnat intr-o scriere bisericeasca despre viata unei cuvioase . Relatarea ei imi pare fascinanta. Ii cer detalii si pina la urma reusesc sa localizez cit de cit sursa. Imi promit sa verific. Povestirea ei pare desprinsa din 1001 de nopti. Din partea lor etica, nu erotica, cu toate ca are si ea erotismul ei. Atit de mult m-a bine dispus povestea batrinei, ba chiar mi-a dat niste idei scriitoricesti, incit atunci cind ma intorc la masina si il zaresc iar pe escrocul cu laditele omul nu mai imi pare asa monstruos. Ma incearca parca si o anume empatie. Simt ca mizeria in care el se complace nu e departe de mizeria in care ne complacem toti.  Omul ramane acum la distanta prudent, priveste urit spre mine, in continuare, de parca i-as fi luat painea de la gura. Mi-aduc aminte chiar ca in anumite dati obisnuieste sa si ameninte ca va cheama politia sa ridice masinile din locurile care sunt in „grija” lui. Unii naivi intimidati ii dau bani ca nu stiu daca nu cumva vorbeste serios. Omul intr-adevar lucreaza pe acolo, pe la o firma. Dar asta nu il impiedica sa faca si mici minarii. Acum insa nu mai indrazneste sa se apropie de mine, ros de o banuiala: daca nu m-a intimidat cu ecusonul si poza lui e posibil sa fiu de la…

Ma sui in masina, pornesc si cind ajung in dreptul lui, desi as putea sa il ignor, cobor geamul, privindu-l intre neutru si binevoitor. Miroase ceva de bine fiindca acum incearca alt text:

- Suntem si noi amariti, doamna. Noi doar lucram aici…  ca niste slugi.

- Si eu ce sa va fac?

- Noi cunoastem legea, nu cersim.

- Bun. Si ce pot eu sa va fac?

- Noi suntem slugi aici! Slugi! Insista omul cu un glas plin de obida…

- Si eu ce trebuie sa fac?! ma incapatinez sa nu-l inteleg.

- Sa imi iau si eu doua paini, doua franzele fara alcool, articuleaza omul peltic si deja simt un abur etilic venind dinspre el.

Meschinariei lui ii raspund cu alta.

In loc sa il invat sa pescuiasca ii dau nenorocitul de ban pe care il vrea, desi nu-l cere. Recunoscator ca a fost rasplatit in urma stradaniilor sale, omul imi cere permisiunea sa imi sarute miinile. Aburul etilic se accentueaza odata cu avintul lui. I-l tai scurt, cu un “nu!’ rastit, dur. Omul se posomoraste si ma incearca subit un val de rusine. La limita tragicomediei pe care o jucam amindoi, adaug reflex ceva mai blind: data viitoare!  Data viitoare ! intareste si el inviorat si incintat parca, se si prezinta, sa stiu si eu cu cine am avut placerea. Nea Manole ma numesc! imi urla militareste in urechi. Nea Manole! ii confirm si eu cu un racnet voinicesc ca am retinut si demarez. Slava Domnului ca s-au pus in miscare vehiculele din fata. Pina acasa am timp berechet sa ma intreb de ce nu am incercat macar sa fac ce trebuia. Pentru ca nu il credeam apt sau voitor sa invete ori pentru ca asa mi-am cumparat linistea morala cel mai ieftin. Varianta a doua e cea mai probabila.

Nu rideti, doamnelor, nu rideti, domnilor. In fiecare din noi e un „nea Manole” care nu cere nimic, dar stie sa ii faca pe ceilalti sa se simta datori sa ii dea. Cu o amenintare. Cu o insinuare. Si, la nevoie, chiar cu un suspin parsiv, strivit artistic in cosul pieptului.

Stealing from Peter

Poor Peter.  And why is Paul always getting his money?!

Intre nevoia de a te darui si frica de a te risipi sau a agresa

Am trait si eu furiile de a nu putea face prea mult sau nimic concret pentru oameni dragi mie, insa mi-am zis ca daca nu acum, mai tarziu, daca nu o fapta, macar un gand bun, o rugaciune. Bine, asta presupune sa ai sinceritatea de a te cerceta cu adevarat daca ai incercat sa faci tot ce se putea face. Caci de multe ori acest sentiment de neputina de a fi de ajutor cuiva imi poate ascunde refuzul de a-mi folosi capacitatea de a-i fi de ajutor, dintr-o comoditate si dintr-un egoism personal. Imi pare teribil de rau ca batranul meu parinte nu are bani sa isi puna o proteza dentara, dar nu pot sa imi sacrific putin confortul material sa il ajut sa isi rezolve o problema serioasa. Ii minimalizez durerea, lasa ca nu se simte chiar atat de rau. Mi le amintesc pe ale mele si imi vad de treaba, consolat de perspectiva ca sunt un om bun, mi-am facut griji, dar, daca nu pot sa ajut, trebuie sa ma resemnez. La cealalta extrema am vazut si copii care s-au grevat de datorii sa satisfaca niste mofturi ale unor parinti egoisti. Si viceversa, parinti care s-au inglodit in datorii ca sa isi protejeze odrasle iresponsabile. Paleta de manifestari e larga. Ambivalenta, plurivalenta. Si intr-adevar exista problema in ce masura a vrea sa fii de ajutor nu te transforma intr-un aservit. Asa cum exista si problema in ce masura vrand sa fii de ajutor nu agasezi, nu comiti o invadare a unui spatiu personal in care prezenta ta nu e dorita sau e total inadecvata.

Am intalnit odata in piata o doamna in varsta care avea un chip tulburat de o mare tristete. Mi-a atras atentia de cum am zarit-o nu tristetea, ci faptul ca tristetea se asternuse pe un chip de o deosebita demnitate.  Era imbracata sobru si cu o discreta eleganta. Marile dureri schimonosesc chipurile, scot la iveala urateniile interioare, grimasele de egoism de ura, de vanitate ranita, hidoseniile ravasite ale chipului launtric, dar in cazul ei m-a izbit ca desi era, in mod evident, cuprinsa de o intensa tulburare, chipul ei nu isi pierduse demnitatea, blandetea si frumusetea. Imi dadeam seama ca doamna aceea pasea prin piata fara sa vada nimic in jur. Ca ochii ei albastri nu mai vedeau tarabele printre care trecea, cu spatele drept, emanand prin intreaga ei postura, eleganta si demnitate. Insa linia buzelor avea ceva din inceputul unui suspin de durere sau al unei exclamatii de uluire, iar pasii, ceva vag ezitant. Ochii deschisi priveau absent lumea care se scurgea pe langa ea si pentru o clipa m-am temut ca d-na se va prabusi chiar in mijlocul pietii. M-am precipitat spre ea si, cerandu-mi scuze, am intrebat-o daca ii este rau si daca o pot ajuta. Ochii ei s-a intors spre mine dintr-o alta lume si chipul i s-a adunat in cateva secunde, luminandu-se de un suras bland. „Va multumesc” mi-a zis cu o voce foarte placuta, batandu-ma cu o mana fragila, usor tremuranda, pe bratul pe care i-l intinsesem. „ Sunt bine.” „Sunteti sigur in regula?!… Am avut impresia ca va e rau… ” am simtit nevoia sa ma conving ca nu mi-a raspuns intr-o doara asa cum reactioneaza oamenii ravasiti. „Da, da. A fost ceva rau, dar acum sunt bine. Fiti linistita, sunt bine, sunt bine” mi-a suras cu blandete din nou si mi-am dat seama ca e timpul sa dispar sa nu o agasez sau sa nu inceapa sa banuiasca ca as fi vreo smechera care vrea sa profite de slabiciunea ei. Vreun samaritean dibaci care cat ajuta un batranel sa isi revina dupa vreo ameteala il usureaza si de portofel.  Am salutat-o politicos si m-am retras uitandu-ma inca o vreme dupa ea, de la ceva distanta. M-am dus acasa cu sufletul coborat de tristete. Un fiu?! Un sot? Un parinte? Un prieten? Si ce putusem eu sa fac?!  

Am trait  de cateva ori invadarea spatiului personal de cativa binevoitori care ma stanjeneau teribil cu propunerile lor de asistenta. Am avut de atunci mereu oroare ca , vrand sa fac un bine ori sa inconjor cu afectiune pe cineva, sa nu cumva sa ajung sa sacai in loc sa ajut, sa alin sau sa bucur. Intr-un fel este destul de aproape de spusa „nu fac binele pe care il doresc ci raul pe care nu vreau sa-l fac”. O infioaratoare lipsa de discernamant. O incontrolabila derapare a bunelor  intentii care ajung sa nimereasca ca nuca in perete, ca musca in lapte ori colacul peste pupaza. Observabile pana si la oameni deloc prostuti, mi-au lasat in suflet frica permanenta ca si eu as putea fi la fel de breaza.

Nimeni nu (ma) merita

 Am fost, recunosc, putin cam rautacioasa la postul precedent cand am indraznit sa pun pe proprii nostri umeri vina de a ne simti parasiti, dezabuzati, ne-iubiti si ne-ocrotiti de nimeni. Am fost rea. Dati-mi voie sa fiu si mai si.

Cred ca nu poti trai pe deplin daca nu simti bucuria de darui cuiva drag grija, afectiunea si ocrotirea ta dar si pe cea de a primi inapoi din asta macar atat cat sa simti ca poti continua sa daruiesti iar si iar.  Dar ce te faci cand nu reusesti sa intalnesti pe nimeni de genul asta?! Cand ii auzeam  pe unii spunand ca nimeni nu merita deranjul asta  ii priveam ca pe niste monstri egoisti. Pana am ajuns sa traiesc si eu sentimentul asta apasator ca „nimeni nu merita”. Care in mod infiorator rasuna in fiecare ego „nimeni nu ma merita”. Si nu fiindca sunt un rebut, nu. Ci fiindca nu se ridica la inaltimea sensibilitatii mele. De altminteri, intre subestimare si supraestimare uneori nu este chiar o prapastie. Multi dintre cei care spun si isi spun „sunt rau si intutil” nu o fac pentru ca nu vor sa fac rau nimanui, ci pentru ca detesta aparitia unor expectatii din partea acestuia. Un egoism mascat sub aura nobila a modestiei, a duhului umilintei. „ Sunt rau. Nu am nimic special de oferit” este un fel de spune clar si raspicat: „slujeste-mi daca ai chef, dar nu astepta nimic de la mine”.

Insa cei care se rezuma la simtirea lui „nimeni nu merita” sunt aceia care cu inteleapta prudenta nu vor sa intoarca oglinda spre sine si sa se intrebe „ dar eu merit?” 

Asemenea intrebare pusa serios i-ar nelinisti profund, le-ar alunga somnul si i-ar face sa se intrebe serios ce ar trebui sa faca ca sa merite totusi. Nu, nu s-ar mai simti corecti, modesti si plini de consideratie fata de semenii lor ca recunosc „cinstit” ca nu merita. Iar cuprinde nelinistea ca au datoria sa se poarte in asa fel incat sa merite. S-ar simti pur si  simplu datori sa poata starni un sentiment profund in inima cuiva. Si asta nu cu complimentari zeloase si lingusiri mieroase, ci prin felul in care sunt, prin ceea ce fac, prin felul in care simt si isi manifesta grija, afectiunea. Pentru ca altminteri eu una nu cred ca exista masura deplina a trairii.

Adica, ma rog, exista si implinirea autosuficientei. Dar eu nu cred in ea. Imi recunosc vina de a vrea sa promovez idealul implinirii prin grija si afectiunea reciproce. Care nu trebuie neaparat sa fie una la nivel de cuplu. Poate fi in orice alt tip de relatie profunda. Intre frati, intre parinte si copil, intre prieteni buni. Asta nu schimba faptul ca in plan uman dorinta de a te simti implinit la nivelul cuplului este ravnita cel mai des, cel mai mult iar absenta ei este cel mai dureros resimtita.

Orice neimplinire am simti ca ne macina insa, aceasta nu poate fi dizolvata fara pornirea de a darui genuin. Fara asteptari imperioase de la celalalt/ ceilalti dar plini de speranta ca buna noastra voire nu va ramane nerasplatita. Exista aici un loc greu de atins ca locul dintre deal si vale. Ca stare de dor – greu traductibilul cuvant romanesc, care aduna dragul si jalea, bucuria si tristea, curajul si deznadejdea si care din pacate a ajuns sa fie o batjocura de atatea interpretari miorlaite si scancitoare… Un bun sentiment aspirational nu se caracterizeaza printr-o asteptare nabadaioasa care nu suporta contrazicere sau ignorare, ci printr-un straniu amestec de umilitate si indrazneala, sfiala si incredere. A darui fara sa astepti si totusi nazuind. A nu pleca suparat ca vacarul pe sat daca pleci cu mainile goale. Greu de tot de ramas cu inima, desi sfasiata de tristete, mereu plina de speranta, niciodata de suparare sau ciuda.

A darui astfel incat sa determini in celalalt dorinta de a darui inapoi nu atat chit pe chit ori cu asupra de masura, ci macar cat sa simti bucuria regenerarii propriei tale generozitati – aceasta este prima provocare.

A plasa, in caz de esec, problema vinii in aria ta si nu a celuilalt este a doua.

Si, in final, ca un amendament.

As spune ca iti poti detensiona culpabilitate in acceptarea ca ti-ai gresit la un moment dat, (o data , de doua, de noua, hai!) alegerea omului drag, a omului pe care sa il poti face sa rodeasca semanandu-i afectiunea ta.

Dar a te cantona in convingerea ca nu exista un asemenea om, ca nimeni nu merita, ca, oricum, nici tu nu esti in stare sa faci pe nimeni fericit e de cele mai multe ori o scuza ieftina a propriei vanitati, a propriului egocentrism si rareori o fatalitate a unei sorti implacabile.

Descurajare

Am uneori in toiul acestei lupte frumoase care este viata sentimente de sfasietoare descurajare. Mi se intampla cand nu reusesc sa ma inteleg cu cineva desi fac multe eforturi, cand simt ca sunt tratata nedemn sau nedrept, cand mi se pare ca nimanui nu ii pasa de mine cu adevarat.  Un bun amic, cu familie, cu copil, mi-a zis o chestie care m-a socat. Ii mergea rau cu businessul, nu scotea nici cat sa se intretina si era doborat de tristetea ca in Romania muncesti ca boul pe trei lei, fie ca te zbati sa ai propriul business, fie ca esti angajat. In conditiile astea mai bine te asezi jos si astepti sa crapi. Ii  intelegeam bine revolta, disperarea, fiindca trecusem si eu nu o data prin momente similare, dar, slava Domnului, m-am ridicasem din furie si descurajare si imi regasisem increderea in logica luptei. Amicul era in faza in care obosise se mai caute logica asta. S-a uitat ca tranchilizat in ochii mei si mi-a zis ca el si-a dat seama ca, daca ar da coltul maine, viata familiei lui, a copilului lui si a celorlalti ar continua ca si cand nimic nu s-a schimbat. I-am cuprins umerii si i-am zis ca e un dobitoc. Ca putini reusesc sa isi dizolve durerea intr-o resemnare linistita de speranta reintalnirii celui pierdut in viata ce va sa fie, asimiland incet, incet pierderea unei suferinte temporare, unei despartiri temporare, curatindu-si in felul asta spatiul sufletesc de o durere toxica, nociva. Ca stiu familii care au suferit enorm la pierderea unui membru – consort, parinte, copil. Si au suferit nu doar material, ci si moral. Vad si azi fosti copii, acum adulti, soti, sotii, sau parinti, chircindu-se de durere, doar cand isi amintesc de pierderea cu care traiesc. Mi se frange inima ca nu pot sa lase in urma pierderea asta ca pe ceva trait candva. Ca o traiesc intr-un prezent continuu cosmaresc. Stiu si oameni care au innebunit de durere si care nu au supravietuit pierderii. Asa ca un om o iesi fara urme din patternul societatii, dar in nici un caz din cel al familiei, al cuplului.

Apoi m-am gandit ca prietenul meu poate are dreptate. Am intalnit si durerea ipocrita a unora, care iti povestesc decesele premature din familiile lor, la 3 minute dupa ce i-ai cunoscut ca sa iti stoarca empatia, sa te faca sa ii intelegi ca ei sunt niste oameni deosebiti prin suferinta care i-a marcat, sa obtina, daca au cumva nevoie, vreun favor de la tine sau macar sa iti smulga o privire de respect si admiratie. Oamenii care isi prind la rever boala proprie sau a rudelor, decesele familiale ca niste medalii de onoare imi repugna. (La polul opus  ii stiu si imi vine sa ii bat cu facaletul pe aia care nu sufla un cuvant despre ce ii doare nici macar apropiatilor lor.) In fine, am intalnit si indiferenta celor care au luat nota de pierderea unui membru doar pentru a-i incasa politza de asigurare sau mostenirea. Si furia greu stapanita a altora ca, taman cand au si ei necazurile lor, s-a gasit o ruda saraca sa le faca pocinogul cu decesul si sa ii sileasca sa isi rupa fondurile, ca nu-l pot lasa pe seama municipalitatii, au si ei constiinta lor de crestini!

Si m-am gandit ca poate amicul meu avea dreptate. Poate avea constiinta ca desi apartine unei familii, nu apartine semnificativ nimanui. Ca murind, n-ar fi decat o medalie de prins la reverul unei sotii patetic indurerate, sau un defunct bun de dondanit pentru prea mica pensie de urmas pe care a lasat-o copilului.

Si m-am mai gandit ca, ce straniu, nimeni nu l-a putut face sa isi schimbe parerea. Nici macar eu. Si m-am gandit cat i-ar pasa lui de mine daca as da coltul maine. Sau daca viata lui s-ar schimba cu ceva. Si m-am gandit ca e fair. Pentru ca meritam.

Fiii tatalui si fiii ploii sau complexul „Tatal lui Junior”

Aud destul de des prezentari de genul „El e Ionica, un super talent, e fiul lui… sau fiul popularului/ celebrei… Daca nu cunosc celebritatea paterna ma intreb acida cui i se face reclama cu prezentarea: tatalui sau fiului?! Sau e un cross-promotion?! Daca o cunosc un rictus imi urateste sufletul.

Asemenea introduceri in atentia cuiva sau in atentia publica ma irita deoarece contin un dublu prejudiciu.

Unul este cel adus imaginii juniorului care, ma intelegi e de famile buna, se revendica de la origini garantate, merita, nu are cum sa nu merite… nu-mi zice ca nu ma crezi, ca nu se face… Scuzati-mi cinismul, dar agatarea de coada progeniturii a sorgintei glorioase il face sa para inca unul bagat in fata, pe spezele tatalui/ mamei. Inteleg mandria oricarui parinte de a-si vedea odrasla afirmandu-se si dorinta de a-l sprijini sa ia un start bun in viata, dar nu poate face asta cu ceva mai multa discretie?! Ar fi de-a dreptul nebunie ca cineva avand mijloace sa nu isi ajute copilul sa isi realizeze potentialul. Orice parinte responsabil sufla in panzele copilului sau, tremura de teama cand il vede ca se clatina, face tot ce poate sa nu-l lase sa cada sau macar sa ii fie tranta mai putin dureroasa, il incurajeaza sa dea tot ce are mai bun din el si se bucura pentru fiecare reusita a urmasului sau. Dar trebuie si sa iasa  la rampa cu el sa culeaga laurii?! Sau sa il legitimeze in atentia publica drept „fiul meu”?!

Dragi parinti iubitori, lasati-va fiii si fiicele sa fie si sa devina prin ei insisi. Nu ii mai faceti sa simta stransoarea cordonului  ombilical de care voi sunteti cei care nu vor sa se dezlege. Va inteleg afectiunea si mandria, dar nu le lasati sa se transforme in posesivitate, amor propriu si intr-un deserviciu adus chiar lor, copiilor vostri. Feriti-va sa le induceti complexul de „fata tatei” – este cel de-al doilea prejudiciu pe care il puteti cauza  juniorilor vostri, mai exact, caracterului lor. Lasati-i sa se descurce si singuri, chiar daca le vegheati drumul. Faceti-o insa cu discretie si distanta (nu e placut, nici sanatos sa va simta suflandu-le vigilent in ceafa) . Si, mai ales, dati-le voie sa simta ca e meritul lor atunci cand reusesc .

E mai important sa va afirmati ca „tatal lui”, in mod privat sau public, atunci cand n-au castigat competitia, sa ii incredintati ca sunt la fel de iubiti si pretuiti chiar daca nu v-au confirmat sperantele. Sa le cuprindeti umerii cand ii copleseste demoralizarea sau timiditatea si sa ii invatati ca au pierdut doar o lupta, nu un razboi. Sa ii ajutati sa se pregateasca pentru urmatoarea confruntare, fara sa va repeziti insa sa le luati si sabia sa va bateti in locul lor sau sa ii echipati si cu cununa de lauri a sorgintei glorioase. Lasati-va copiii sa experimenteze si provocari, si esecuri, si tristeti. Au nevoie de ele sa invete rabdarea, onestitatea, taria de a accepta ca altii au fost sau sunt mai buni decat ei, gestionarea dificultatii sau a infrangerii, curajul de a o lua de la capat, modestia, responsabilitatea si multe altele ca sa creasca cu adevarat mari, buni, echilibrati si puternici.

E drept, nu intotdeauna e vina parintelui ca tinerii sunt prezentati asa, ci a unor prieteni sau colaboratori ai seniorului care stiu ca asa se face, dom-le, nu se poate ca sa nu faca asa…

Insa, din initiativa oricui ar fi facute, asemenea introduceri imi scrijelesc urechea si nu pot sa nu ma umplu de naduf si amaraciune meditand ca, daca unii dintre juniori imi sunt livrati drept fiii tatalui, restului nu le mai ramane sa fie decat ai ploii.

Jalnicul samaritean

La una dintre bisericile pe la care merg in unele duminici si zile de sarbatoare s-a intamplat sa am o revelatie despre bunii samariteni care umbla printre noi, chiar daca sunt atat de rari. Ei bine, preotul a tinut foarte frumos slujba, am ascultat atent si la vremea respectiva v-as fi putut spune si despre ce a vorbit la predica, dar revelatia mea nu s-a petrecut in timpul slujbei, ci dupa. La sfarsitul acesteia, preotul, asa cum se obisnuia la biserica aceea, ori de cate ori aparea cazul vreunui om aflat la mare ananghie, a facut un apel catre toti credinciosii aflati acolo sa sprijine o tanara grav bolnava, care avea nevoie de o suma mare pentru tratament lunar ca sa mai supravietuiasca. O suma mult prea mare pentru posbilitatile unei familii cu venituri normale. Persoana in cauza era prezenta acolo: o fata pe care o sufla vantul sarmana si care,

Draga Mos Craciun,

Acuma, ca te-ai mai linistit cu comisioanele pentru copii, care stiu eu ca sunt multe, multe si deloc marunte, indraznesc sa iti scriu ca sa te rog frumos sa imi aduci si mie ceva. Ceva de mare, mare, maaaareee trebuinta. Draga mosule, as vrea sa vorbesti cu spiridusii matale sa mestereasca o pereche de ochelari speciali pentru mine, pleaaaaase! Una pe care s-o pun, dupa ce scriu un post, si sa imi vad toate, toate greselile deodata! Sa nu mai trebuiasca sa dau pana la 30 de update-uri pe articol, dupa care tot sa mai ramana 2-3 prostioare de prasila. Pleaaaaase, mosule, se poate?! Te rooog mult, mosule.

Hai ca spiridusii matale stiu multe smecherii si pot face o asa pereche. Una meseriasha, sa vaz toate articolele hotarate lipsa, dezacordurile prin atractie fatala si alelante, ramase dupa reformulari, literle ipsa, glesite, ivnersate si in plus! Virgulele ramase dupa radierea constructiilor incidentale intre predicat si complementul direct, ba chiar si intre subiect si predicat! Mooooosule, please! Basca alea pe care le pun din cauza pauzelor de gandire! Please, please, please! Daca se poate mosule sa vaz prin ei si conectorii folositi aiurea ar fi ideal, daca nu, p-astia ii rezolv eu si fara tehnica speciala, pana la urma.

Mosule, te rog sa ma intelegi, te rog, te rog, te roooog mult de tot. Ce poate fi mai rusinos pentru un ametit care vrea sa devina scriitor decat sa rada o subiectiva si sa nu vaza ca predicatul a ramas la singular, in deplin acord cu radiata, dar in total dezacord cu sub’ectul in care s-a contras, in ma-sa – ma scuzi, mosule-, ei de subiectiva?! Please, please, please, mosule, aibi mila de mine, pleeeeaaaaase! Daca pot spiridusii matale,  sa mai puna si niste extraoptiuni  sa vaz si anacolutele, tautologiile si prepozitiile inadecvate si – aoleu, mosule, sa nu uit! – mai ales un filtru pentru flexiunile deraiate,  afixele incurcate si contuziile paronimice (s-or intampla ele rar, dar si cand se intampla, nu mai nimeresc pamantul sa bag tot capul in el!).

Aibi mila de capatana mea care se da singura de tastatura de cate ori constata cat de seaca e! Pleaaaaaase mosule, pleaaase! Am fost cummminte, mosule! Pe cuvant. Nu am facut decat niste farse nevinovate, mosule. La niste fete si baieti rai care ma necajeau. Atata tot. Pe cuvant. Aaaai, mosule, aaaaai, vorbeste cu spiridusii matale! Please! Please! Pleeeeaaaase! Te pup si astept ochelarii minune. A lu’ matale, Simona. Gata.