Strada lu' Nea Manole
Undeva, pe o straduta din centrul capitalei, unde locurile de parcare sunt greu de dibuit in aproape orice zi a saptamanii, dar mai ales in cele lucratoare, un intreprinzator a tras in citeva dintre spatiile libere din fata magazinelor cite o ladita, doua de plastic. Am tot cautat un loc in toate parcarile amenajate de primarie si cum n-am gasit am ajuns pe strada cu pricea. Mare imi e bucuria cind zaresc un spatiu liber intre doua masini, dar mi se face gri inaintea ochilor cind vad laditele. I-as zice ceva de bine aluia de le-a pus, dar e cu rosu in calendar si pe deasupra tocmai vreau, dupa ce imi termin treaba la librarie, sa intru in biserica din apropiere, deci imi iau seama sa ma abtin de la injuraturi. O fac cu greu. Mai ales ca il vad pe om apropiindu-se tantos, cu textul pregatit. Omul are chiar si ecuson, chipurile ar pazi firma a carei poarta este 4 m mai incolo de locul unde am parcat eu. Ma dau jos cu umeri latiti artistic si cu privire de Gigi Duru, imping calm, fara graba cu piciorul cutiile pe trotuar si vad cum omului ii piere siguranta. Ma ia pe un glas politicos, desi nu lipsit de o anume autoritate.
- Stati mult?! Stiti, aici e firma… Aici e santierul… Aici…
Parchez masina in timp ce el se agita sa imi dea niste indicatii, cobor, o inchid, ma uit urit la el si trec pe trotuarul celalalt, sfidind orice tentativa a lui de ii pricepe aluziile. Vezi Doamne, e spatiul firmei la care lucreaza. Hai sic… Doamne iarta-ma! Dar cum sa ii mai rabd si pe astia?! Da, nu sunt astia cei mai rai, dar citeodata parca sunt paiu’ care rupe cocoasa camilei! Ma duc intru ale mele, stringind din dinti, urmarita de privirile dusmanoase ale omului, care e indignat de parca i-as fi luat painea de la gura. Din fericire indispozitia imi trece repede, in librarie gasesc ce imi trebuie, ba chiar am parte si de o surpriza placuta, iar la biserica, unde ajung aproape de sfarsitul slujbei, dupa ce lumea se asaza la miruit aud o batrinica povestind ceva consemnat intr-o scriere bisericeasca despre viata unei cuvioase . Relatarea ei imi pare fascinanta. Ii cer detalii si pina la urma reusesc sa localizez cit de cit sursa. Imi promit sa verific. Povestirea ei pare desprinsa din 1001 de nopti. Din partea lor etica, nu erotica, cu toate ca are si ea erotismul ei. Atit de mult m-a bine dispus povestea batrinei, ba chiar mi-a dat niste idei scriitoricesti, incit atunci cind ma intorc la masina si il zaresc iar pe escrocul cu laditele omul nu mai imi pare asa monstruos. Ma incearca parca si o anume empatie. Simt ca mizeria in care el se complace nu e departe de mizeria in care ne complacem toti. Omul ramane acum la distanta prudent, priveste urit spre mine, in continuare, de parca i-as fi luat painea de la gura. Mi-aduc aminte chiar ca in anumite dati obisnuieste sa si ameninte ca va cheama politia sa ridice masinile din locurile care sunt in „grija” lui. Unii naivi intimidati ii dau bani ca nu stiu daca nu cumva vorbeste serios. Omul intr-adevar lucreaza pe acolo, pe la o firma. Dar asta nu il impiedica sa faca si mici minarii. Acum insa nu mai indrazneste sa se apropie de mine, ros de o banuiala: daca nu m-a intimidat cu ecusonul si poza lui e posibil sa fiu de la…
Ma sui in masina, pornesc si cind ajung in dreptul lui, desi as putea sa il ignor, cobor geamul, privindu-l intre neutru si binevoitor. Miroase ceva de bine fiindca acum incearca alt text:
- Suntem si noi amariti, doamna. Noi doar lucram aici… ca niste slugi.
- Si eu ce sa va fac?
- Noi cunoastem legea, nu cersim.
- Bun. Si ce pot eu sa va fac?
- Noi suntem slugi aici! Slugi! Insista omul cu un glas plin de obida…
- Si eu ce trebuie sa fac?! ma incapatinez sa nu-l inteleg.
- Sa imi iau si eu doua paini, doua franzele fara alcool, articuleaza omul peltic si deja simt un abur etilic venind dinspre el.
Meschinariei lui ii raspund cu alta.
In loc sa il invat sa pescuiasca ii dau nenorocitul de ban pe care il vrea, desi nu-l cere. Recunoscator ca a fost rasplatit in urma stradaniilor sale, omul imi cere permisiunea sa imi sarute miinile. Aburul etilic se accentueaza odata cu avintul lui. I-l tai scurt, cu un “nu!’ rastit, dur. Omul se posomoraste si ma incearca subit un val de rusine. La limita tragicomediei pe care o jucam amindoi, adaug reflex ceva mai blind: data viitoare! Data viitoare ! intareste si el inviorat si incintat parca, se si prezinta, sa stiu si eu cu cine am avut placerea. Nea Manole ma numesc! imi urla militareste in urechi. Nea Manole! ii confirm si eu cu un racnet voinicesc ca am retinut si demarez. Slava Domnului ca s-au pus in miscare vehiculele din fata. Pina acasa am timp berechet sa ma intreb de ce nu am incercat macar sa fac ce trebuia. Pentru ca nu il credeam apt sau voitor sa invete ori pentru ca asa mi-am cumparat linistea morala cel mai ieftin. Varianta a doua e cea mai probabila.
Nu rideti, doamnelor, nu rideti, domnilor. In fiecare din noi e un „nea Manole” care nu cere nimic, dar stie sa ii faca pe ceilalti sa se simta datori sa ii dea. Cu o amenintare. Cu o insinuare. Si, la nevoie, chiar cu un suspin parsiv, strivit artistic in cosul pieptului.
)
