Pentru ca v-am introdus doar partial in atmosfera Derapaj-ului cu articolul precedent, ma simt obligata sa incerc sa rezum cumva continutul cartii sau ideile ei, prin care autorul a captat cu succes atentia destul de multor cititori, starnind si aprecieri, dar si remarci acide din partea criticii de specialitate. (In imagine Ion Manolescu- stanga si Dragos Butuzea- dreapta, la a doua editie Booktalks, organizata de catre Boolkblog la British Council in noiembrie anul trecut – poza este proprietatea Bookblog.ro/ http://www.bookblog.ro/anunturi/booktalks-a-doua-editie/). Adaug, dupa acest sinopsis al meu, si o parte din discutiile care s-au purtat atunci, interesante sub aspectul tehnicii de autor si al atitudinii artistului in raport cu opera si cu cititorii.
Johnny citind la Booktalks
Va spuneam ca in prima parte se contureaza viata unui tanar prof universitar, care intra in maturitate cu o personalitate contradictorie, un personaj amprentat de duplicitatea impusa de sistemul comunist in care s-a format pentru a deveni “om mare”. Daca ceva te uimeste inca de inceput este multimea de lucruri pe care protagonistul si le aminteste: unele foarte clar, altele afectate de o anume estompare. Povestite atat de incitant, cu un amestec de luciditate si umor caustic te acapareaza de parca ar fi actiunea propriu zisa. Ulterior, pe masura ce romanul inainteaza, iti dai seama ca toate acestea rememorari sunt actiune! Sunt niste exercitii mai mult sau mai putin constiente de recuperare si conservare a memoriei individuale a personajului si a celei colective (cea a familiei lui). Sub aparenta golanului intelectual dezinvolt descoperi un erou debusolat si incapabil sa isi gaseasca linistea interioara, traind consumat de o ura nerostita si smuls din blazare doar de dorinta de a se razbuna pentru furtul si invadarea memoriei personale (demolarea casei bunicilor de catre comunisti, violarea intimitatii caminului de catre un maistru betiv, din cauza “vinei” parintilor lui Robe de a fi avut spatiu excedentar in propria lor casa) –invadand, drept razbunare, la randul lui, mintile altora (hack-arindu-le computerele, citindu-le jurnalele, corespondenta) si incercand sa manipuleze cu tupeu chiar mintile prietenilor lui.
De la prezentarea lucida si caustica a unui parcurs verosimil al intelectualui ce se trezeste aruncat din hruba comunismului in haul tranzitiei, romanul derapeaza lejer printr-o intriga politista inspre un fantastic care nu pare deloc SF cu atatea arugumente stiintifice si logice menite sa te convinga ca de fapt virtualitatea e realitatea cea mai reala. Initial inconjurat de prieteni si iubita si sprijinit de acestia, Robe intelege ca cineva incearca sa le altereze memoria… in ce scop?! Este vorba doar de el?! de familia lui?! de acest oras, Bucuresti – caruia de asemenea i se fura sistematic memoria?! – de aceasta tara?! sau de intreg universul geopolitic si de intreaga umanitate?! Pe teritoriul tarii noastre apar rand pe rand varii organizatii misterioase, Anticarii si Editorii trag sforile lor, atat de greu de urmarit incat nu stii daca sunt in subordinea Economistilor sau sunt ei insisi Economistii mintii, intelecte diabolice care poate detin o companie Globalmind ce se ocupa cu comertul memoriilor individuale si colective. Nu trec prea multe pagini si facem cunostinta cu alti competitori directi: Uniunea si Academia. V-a luat ameteala?! N-a terminat. O organizatie de trepadusi, Asociatia Blocatarilor, stie tot ce misca pe fiecare strada si in orice apartament. Pentru a furniza fonduri Economistilor mintii, o alta, Bloteria Nationala, suge finantele naivilor care isi imagineaza ca jucand variante simple de 3 pana la 6 ori mai scumpe decat in alte tari europene se vor imbogati. Pai nu va spuneam ca e opera fictionala?! Da’ vorba lu’ National Geografic: “Mai ganditi-va!” :)
Mie, ca maniera de scriere, partea intai a romanului mi s-a parut mai coerenta decat partea a doua. E drept ca partea intai e mai aproape de planul real in timp ce partea a doua derapezi strasnic si ametior inspre virtual-fantasitic. Exista o ruptura de stil intre doua parti pe care le simti altfel. Nu stiu daca IT-istii rad de gaselnitele lui Johnny sau dimpotriva ii apreciaza abilitatea metaforelor. Caci, daca in prima parte lucrurile sunt lesne de urmarit pentru oricine, in cea dea doua, apelul la tehnica IT si strategiile ei, prin care memoriile noastre sunt alterate, ii poate face pe unii mai putin initiati sa isi cam prinda urechile. Cum insusi principiul de constructie al romanului este derapajul dintr-un plan in altul, din planul real in cel virtual, din cel prezent in cel trecut, din cel al vietii exterioare in cel al trairilor interioare, cred ca e bine sa citesti romanul asta pe indelete, fara sa te grabesti, caci facand astfel sunt multe sanse sa te nauceasca. Sunt multe pesonaje, salturi cronologice inainte si inapoi pe firul unei istorii intr-un proces continuu de alterare bine planificata. Iti trebuie minte de neamt ca sa le pui pe toate cap la cap sau cel putin trebuie sa-ti stapanesti nerabdarea de a vedea cum se termina, mai repede. Cand codificat, cand ascuns sub supraimprimari, adevarul este pastrat in locuri secrete si vandut ca o marfa de mare pret numai potentatilor. Cumva Robe ajunge la concluzia ca informatia cheie pentru salvarea memoriei lui se afla codificata intr-un numar special al revistei Pif pe care il cauta luni in sir ajungand pana la Viena pentru a-l capata. Pe mine chestia asta cu Pif-urile nu m-a dat pe spate, dar cred ca a fost un carlig cu care autorul a agatat cu succes nostalgia multor ex-pusti francofili din generatia celor nascuti intre anii 60-70, care erau nebuni dupa revistele astea, cum altii erau dupa alti eroi fictionali ai copilariei.
*
Invitat Bookblog la un eveniment Boolktalks, Johnny ne-a citit cateva pasaje despre Romania postdecembrista, ce mutatii a suferit Bucurestiul atat la nivel architectonic, cat si antropologic. Evenimentul a fost moderat de Dragos Butuzea http://chestiilivresti.blogspot.com/, care, alaturi de cititori, i-a pus autorului fel de fel intrebari.
Scriitorul ne-a impartasit ca s-a bucurat sa gaseasca pe bloguri Read the rest of this entry »
“Hotarasem sa facem totusi concediul impreuna, in ciuda celor petrecute intre noi in ultima vreme. Chiar asa ne spusesem o sa facem concediul impreuna dar o sa fim cumva separati. Stiam cum, deja experimentasem o forma de separare dupa ce ma intorsesesm acasa. Fusesem plecat o saptamana, am stat la un hotel in perioada aia, o saptamana in care m-am gandit ca o sa gasesc pana la urma o metoda sa indrept lucrurile, iar ea s-a gandit ca o sa gaseasca naibii o metoda sa ma uite si sa ne despartim formal si in fata unui judecator. Apoi dupa toate gandurile astea alea noastre, fara sa gasim vreo metoda, ni s-a facut prea dor unuia de celalalt si ne-am intalnit sa luam masa. Si-atunci ea mi-a zis ca se vede cu altcineva, atunci eu i-am zis ca am terminat relatia care fusese cauza despartirii noastre, ca am incheiat-o chiar din prima seara. Iar dupa ce ne-am spus astea nu am mai mancat, ci ne-am certat. Si-apoi dupa ce ne-am certat, am plecat amandoi acasa, pentru ca ea ii spusese baiatului ca sunt intr-o delegatie, iar o delegatie de mai mult de o saptamana ii poate parea suspecta si unui copil de zece ani. Si nu numai pentru asta, ci si pentru ca am concluzionat amandoi asa: eu am facut ce-am facut, tu ai facut ce ai facut, hai sa vorbim despre asta. Si n-aveam cum sa vorbim despre asta, mi-a spus ea, iar eu am fost de acord, decat stand impreuna dar cumva separati. Si asa am stat, dormind in acelasi pat, dar fara sa ne sarutam macar de noapte buna, mancand la aceeasi masa dar fara sa ne aruncam priviri tandre peste ea. Si vorbind fiecare cand programul baiatului nostru ne permitea sa vorbim.
Pe la jumatatea lui decembrie, anul trecut, intr-o sambata ploioasa, ploioasa, autorul si colegul nostru de blogosferea Cezar Paul-Badescu si vreo 30 de putin-credinciosi s-au intalnit la British Council pentru o dezbatere pe tema “Noi si biserica”, plecand de la una din temele cartii lui “Luminita, mon amour”, sa se lamureasca care-cum mai sunt relatiile lor, de razboire, colaborare sau ignorare reciproca. Cand am ajuns ploua la fel de naspa ca atunci cand am plecat de acasa, iar autorul, tragand din pipa (pacii) calm si senin, astepta, pitit sub streasina, sa apara putin-credinciosii. 
