Povesti de iubiri paralele –recomandate adultilor de Lucian Dan Teodorovici

“Hotarasem sa facem totusi concediul impreuna, in ciuda celor petrecute intre noi in ultima vreme. Chiar asa ne spusesem o sa facem concediul impreuna dar o sa fim cumva separati. Stiam cum, deja experimentasem o forma de separare dupa ce ma intorsesesm acasa. Fusesem plecat o saptamana, am stat la un hotel in perioada aia, o saptamana in care m-am gandit ca o sa gasesc pana la urma o metoda sa indrept lucrurile, iar ea s-a gandit ca o sa gaseasca naibii o metoda sa ma uite si sa ne despartim formal si in fata unui judecator. Apoi dupa toate gandurile astea alea noastre, fara sa gasim vreo metoda, ni s-a facut prea dor unuia de celalalt si ne-am intalnit sa luam masa. Si-atunci ea mi-a zis ca se vede cu altcineva, atunci eu i-am zis ca am terminat relatia care fusese cauza despartirii noastre, ca am incheiat-o chiar din prima seara. Iar dupa ce ne-am spus astea nu am mai mancat, ci ne-am certat. Si-apoi dupa ce ne-am certat, am plecat amandoi acasa, pentru ca ea ii spusese baiatului ca sunt intr-o delegatie, iar o delegatie de mai mult de o saptamana ii poate parea suspecta si unui copil de zece ani. Si nu numai pentru asta, ci si pentru ca am concluzionat amandoi asa: eu am facut ce-am facut, tu ai facut ce ai facut, hai sa vorbim despre asta. Si n-aveam cum sa vorbim despre asta, mi-a spus ea, iar eu am fost de acord, decat stand impreuna dar cumva separati. Si asa am stat, dormind in acelasi pat, dar fara sa ne sarutam macar de noapte buna, mancand la aceeasi masa dar fara sa ne aruncam priviri tandre peste ea. Si vorbind fiecare cand programul baiatului nostru ne permitea sa vorbim.

[...] Intr-o noapte am facut si dragoste. Bauseram amandoi niste raki si eu am combinat raki-ul care mi se paruse foarte dulce cu trei pahare de J&B si mi-a fost bine. Dupa aceea am urcat, iar baiatul nostru adormise deja in cealalta camera de la hotel, asa ca ne-a venit chef sa facem dragoste si am facut. A doua zi am fost foarte rusinati amandoi, ba chiar am ras la inceput, desi pe mine ma durea capul din cauza combinatiei de raki si J&B , spunandu-ne ca ne-am comportat ca in adolescenta. Iar dupa ce am ras, eu am oftat si i-am spus sotiei mele sa nu se supere, dar faptul ca am facut dragoste nu inseamna ca ne-am impacat. Si nu i-am spus asta intamplator, observasem ca

Un autor in dialog cu cititorii

 

Si ca sa aflati si voi ce se intampla pe la evenimentele astea unde cartile prind glas si ce ii mai framanta pe unii autori si pe unii cititori, iata ce s-a vorbit, in mare, la a treia editie booktalks http://www.bookblog.ro/anunturi/booktalks-editia-a-treia/, a carei tema a fost “Noi si biserica”, avandu-l ca invitat pe Cezar Paul-Badescu, care prin una dintre temele cartii lui, “Luminta, mon amour”, a pus in discutie valoarea bisericii in viata tinerilor, a omului contemporan, demontand imaginea nebulos feerica a bisericii binevoitoare si protectoare, numai buna sa ne puna rapid in ordine cu Doamne- Doamne dupa ce ne stropeste cu putin apa sfintia si ne da niste binecuvantari. M-am intrebat si eu deseori daca tinerii de azi mai sunt ori nu preocupati de relatia lor cu biserica si in ce fel. Mai acorda ei vreun rol serios bisericii in viata lor?! Mai au asteptari, nemultumiri, griji, preocupari legate de aceasta?!  Dupa intalnirea asta am tras si o concluzie. 

Pentru cei mai multi din esantionului prezent acolo, biserica reprezinta

- ceva blajin, inofensiv, putin-alinator pentru cei slabi de inger.

- pentru cei mai siguri pe ei, o vaga, posibila legatura cu Divinitatea pe care e totusi bine s-o cultivam undeva, la marginea vietii noastre ori ceva desuet, ridicol care nu are nimic de-a face cu adevaratul Dumnezeu, care e oriunde  altundeva, numai in biserica nu.

Iar pentru un segment redus, de atei, biserica reprezinta chiar ceva nociv, care ar trebui eradicat o data pentru totdeauna (eradicat preferabil cu tot cu orice urma de convingere ca Dumnezeu exista). Si cred ca a fost un esantion destul de reprezentativ pentru societatea tanara de azi careia, in cuvinte putine si pe romaneste, simt nevoia s-o spun, i se falfaie de biserica.  

poza booktalks via bookblog sau viceversa:)

(In imagine, Adrian Ciubotaru, moderatorul intalnirii si invitatul, autorul Cezar Paul-Badescu)  

Dragos C Butuzea a vrut sa stie totusi ce solutie propune autorul. Pai, autorul nu ne propune solutii, ne-a zis dansul, cu smerenie crestineasca, el se considera un simplu muritor si tot ce poate face el se rezuma la constatarea ca solutiile pe care ti le ofera biserica sunt la fel de false ca cele pe care ti le ofera revistele glossy sau alte filozofii….Ce altceva? Sa incercam sa supravietuim cumva.

 

Si cum percepe dumnealui biserica? L-a intrebat alt invitat. Pai, nasol. Biserica s-a axat pe negot, a conservat, lucruri de suprafata, cum ar fi obligatia pentru femei de a merge acolo acoperite si niciodata in pantaloni. (Si adaug eu, a barbatilor sa isi lase barba! Ca vad ca el inca se mai conformeaza.) Ca biserica a devenit un spatiu disputat intre ele de babe bigote care se cearta pe locurile din strana si care, altceva neavand ce face, se duc acolo zi de zi iar, daca din greseala, in drumul tau de la sau spre altar intri pe teritoriul lor, te maraie precum caini (ba chiar  te pot si musca, Cezar, voiam sa ii spun, pai cum altfel daca miros de la o posta felina insidioasa din tine; he, he cum credeai tu ca poti pacali asa usor adevaratele mioare?!  :–)))).

 

Gia si inca o tanara l-au intrebat daca reactiile personajului (cele de confirmare la tipicul bisericesc) nu au fost construite exagerat, tinand cont ca acesta ar fi putut sa aleaga doar ce ii era de folos din indrumarile bisericii.  

Cezar le-a explicat ca, atunci cand esti grav bolnav si te duci la preot ca la medic, nu iti mai da mana sa faci rabat de la ce iti spune medicul, in cazul personajului, preotul. Daca el iti spune: tine regimul asta drastic daca vrei sa scapi, il tii! Nu mai stai la comentarii! Bietul, Cezar! Cat de bine il intelegeam (pe personaj, oameni buni, alo!) Totusi, cand te indoiesti de

Paul-Badescu si extraterestrii

La a treia editie Booktalks:

Cezar Paul-Badescu – “Luminita, mon amour” (Ed. Polirorm – 2006 -228 de pagini)

Pe la jumatatea lui decembrie, anul trecut, intr-o sambata ploioasa, ploioasa, autorul si colegul nostru de blogosferea Cezar Paul-Badescu si vreo 30 de putin-credinciosi s-au intalnit la British Council pentru o dezbatere pe tema “Noi si biserica”, plecand de la una din temele cartii lui “Luminita, mon amour”, sa se lamureasca care-cum mai sunt relatiile lor, de razboire, colaborare sau ignorare reciproca.  Cand am ajuns ploua la fel de naspa ca atunci cand am plecat de acasa, iar autorul, tragand din pipa (pacii) calm si senin, astepta, pitit sub streasina, sa apara putin-credinciosii. 

Inauntru cei de la Bookblog http://www.bookblog.ro/anunturi/booktalks-editia-a-treia/ organizatorii intalnirii, ospitalieri ca intotdeauna, ne-au dat insigne cu “suflet de cititor (feroce)” Feroce, eu?! Da’ daca au zis ei, ce sa mai comentez. Mi-am capsat insigna de fular si mi-am gasit un loc. 

Moderatorul intalnirii, Adrian Ciubotaru, ne-a spus cateva lucruri despre autor si apoi l-a invitat sa ne citeasca un fragment. Autorul si-a dres nu glasul, ci ochelarii, adica i-a schimbat pe cei de distanta cu cei de aproape si, nici una, nici doua, a trecut la treaba.

poza booktalks

 

Paul-Badescu a citit exact pasajul pe care eu il consider cea mai reusita si comica scena din carte, scena primei intrari a personajului Cezar in biserica. Intrucat cartea are mai multe teme, e greu sa vorbesc de toate, aleg aici tema conflictului dintre asteptarile omului conteporan si biserica, tema pe care autorul a scris argumentat, cu un umor incisiv, destabilizator chiar (risti sa cazi pe spate de ras), demitizand conceptul nostalgic al bisericii de Pasti si Craciun din imaginarul colectiv romanesc, bonome, a toate intelegatoare si ocrotitoare ca sanul lui Avraam.

 

Cezar si Luminita, un cuplu al zilelor noastre, traverseaza o perioda critica din cauza bolii Luminitei, care sufera de atacuri de panica, lucru ce inrautateste pe zi ce trece relatia celor doi. Ei incearca tot felul de cai de vindecare a bolii, de la yoga la cristalo-terapie, muzico-terapie, psihologie si ajung in final si la religie. 

 

Cezar si extraterestrii

Intr-o zi geroasa de Decembrie, dupa Craciun, eroul nostru, Cezar (personajul, nu autorul!) se hotaraste sa descopere ortodoxia, simtind ca pana atunci nu prea avusese preocupari spirituale demne de un umanist ca el, asa ca apuca pe calea cea stramta a credintei intrand intr-una din bisericutele stravechi dintr-un oras moldav. Acolo are Cezar primul lui third grade encounter cu biserica ortodoxa, mai ceva decat Louis De Funes cu extraterestrii. Mi-am amintit ca,

Johnny Manolescu si teoria conspiratiei

 

 

Pentru ca  v-am introdus doar partial in atmosfera Derapaj-ului cu articolul precedent, ma simt obligata sa incerc sa rezum cumva continutul cartii sau ideile ei, prin care autorul a captat cu succes atentia destul de multor cititori, starnind  si aprecieri, dar si remarci acide din partea criticii de  specialitate.  (In imagine Ion Manolescu- stanga si Dragos Butuzea- dreapta, la a doua editie Booktalks, organizata de catre Boolkblog la British Council in noiembrie anul trecut – poza este proprietatea Bookblog.ro/      http://www.bookblog.ro/anunturi/booktalks-a-doua-editie/). Adaug, dupa acest sinopsis al meu, si o parte din discutiile care s-au purtat atunci, interesante sub aspectul tehnicii de autor  si  al atitudinii artistului in raport cu opera si cu cititorii. 

Johnny citind la Booktalks

Va spuneam ca in prima parte se contureaza viata unui tanar prof universitar, care intra in maturitate cu o personalitate contradictorie, un personaj amprentat de duplicitatea impusa de sistemul comunist in care s-a format pentru a deveni “om mare”. Daca ceva te uimeste inca de inceput este multimea de lucruri pe care protagonistul si le aminteste: unele foarte clar, altele afectate de o anume estompare. Povestite atat de incitant,  cu un amestec de luciditate si umor caustic te acapareaza de parca ar fi actiunea propriu zisa. Ulterior, pe masura ce romanul inainteaza, iti dai seama ca toate acestea rememorari sunt actiune! Sunt niste  exercitii mai mult sau mai putin constiente de recuperare si conservare a memoriei individuale a personajului si a celei colective (cea a familiei lui). Sub aparenta golanului intelectual dezinvolt descoperi un erou debusolat si incapabil sa isi gaseasca linistea interioara, traind consumat de o ura nerostita si smuls din blazare doar de dorinta de a se razbuna pentru furtul si invadarea memoriei personale (demolarea casei bunicilor de catre comunisti, violarea intimitatii caminului de catre un maistru betiv, din cauza “vinei” parintilor lui Robe de a fi avut spatiu excedentar in propria lor casa) –invadand,  drept razbunare, la randul lui, mintile  altora (hack-arindu-le computerele, citindu-le jurnalele, corespondenta) si incercand sa manipuleze cu tupeu chiar mintile prietenilor lui.

 

De la prezentarea lucida si caustica a unui parcurs verosimil al intelectualui ce se trezeste aruncat din hruba comunismului in haul tranzitiei, romanul derapeaza lejer printr-o intriga politista inspre un fantastic care nu pare deloc SF cu atatea arugumente stiintifice si logice menite sa te convinga ca de fapt virtualitatea e realitatea cea mai reala. Initial inconjurat de prieteni si iubita si sprijinit de acestia, Robe intelege ca cineva incearca sa le altereze memoria… in ce scop?! Este vorba doar de el?! de familia lui?! de acest oras, Bucuresti – caruia de asemenea i se fura sistematic memoria?! – de aceasta tara?! sau de intreg universul geopolitic si de intreaga umanitate?! Pe teritoriul tarii noastre apar rand pe rand varii organizatii misterioase, Anticarii si Editorii trag sforile lor, atat de greu de urmarit incat nu stii daca sunt in subordinea Economistilor sau sunt ei insisi Economistii mintii, intelecte diabolice care poate detin o companie Globalmind ce se ocupa cu comertul memoriilor individuale si colective. Nu trec prea multe pagini si facem cunostinta cu alti competitori directi: Uniunea si Academia.  V-a luat ameteala?! N-a terminat. O organizatie de trepadusi, Asociatia Blocatarilor, stie tot ce misca pe fiecare strada si in orice apartament. Pentru a furniza fonduri Economistilor mintii, o alta, Bloteria Nationala, suge finantele naivilor care isi imagineaza ca jucand variante simple de 3 pana la 6 ori mai scumpe decat in alte tari europene se vor imbogati. Pai nu va spuneam ca e opera fictionala?! Da’ vorba lu’ National Geografic: “Mai ganditi-va!” :)  

 

Mie, ca maniera de scriere, partea intai a romanului mi s-a parut mai coerenta decat partea a doua. E drept ca partea intai e mai aproape de planul real in timp ce partea a doua derapezi strasnic si ametior inspre virtual-fantasitic. Exista o ruptura de stil intre doua parti pe care le simti altfel. Nu stiu daca IT-istii rad de gaselnitele lui Johnny sau dimpotriva ii apreciaza abilitatea metaforelor. Caci, daca in prima parte lucrurile sunt lesne de urmarit pentru oricine, in cea dea doua, apelul la tehnica IT si strategiile ei, prin care memoriile noastre sunt alterate, ii poate face pe unii mai putin initiati sa isi cam prinda urechile. Cum insusi principiul de constructie al romanului este derapajul dintr-un plan in altul, din planul real in cel virtual, din cel prezent in cel trecut, din cel al vietii exterioare in cel al trairilor interioare, cred ca e bine sa citesti romanul asta pe indelete, fara sa te grabesti, caci facand astfel sunt multe sanse sa te nauceasca. Sunt multe pesonaje, salturi cronologice inainte si inapoi pe firul unei istorii intr-un proces continuu de alterare bine planificata.  Iti trebuie minte de neamt ca sa le pui pe toate cap la cap sau cel putin trebuie sa-ti stapanesti nerabdarea de a vedea cum se termina, mai repede. Cand codificat, cand ascuns sub supraimprimari, adevarul este pastrat in locuri secrete si vandut ca o marfa de mare pret numai potentatilor. Cumva Robe ajunge la concluzia ca informatia cheie pentru salvarea memoriei lui se afla codificata intr-un numar special al revistei Pif pe care il cauta luni in sir ajungand pana la Viena pentru a-l capata. Pe mine chestia asta cu Pif-urile nu m-a dat pe spate, dar cred ca a fost un carlig cu care autorul a agatat cu succes nostalgia multor ex-pusti francofili din generatia celor nascuti intre anii 60-70, care erau nebuni dupa revistele astea, cum altii erau dupa alti eroi fictionali ai copilariei.

 

*

Invitat Bookblog la un eveniment Boolktalks, Johnny ne-a citit cateva pasaje despre Romania postdecembrista, ce mutatii a suferit Bucurestiul atat la nivel architectonic, cat si antropologic. Evenimentul a fost moderat de Dragos Butuzea http://chestiilivresti.blogspot.com/, care, alaturi de cititori, i-a pus autorului fel de fel intrebari.

 

Scriitorul ne-a impartasit ca  s-a bucurat sa gaseasca pe bloguri

Un der-be-deu cultural: Johnny Manolescu!

24 de ore de lectura mi-a furat baiatul asta!!! Douazecisipatru!!!

 

 

Ion Manolescu, caruia invidiosii, dar uneori si cei care il pretuiesc ii  mai spun si Johnny M, este un tanar autor roman, 40 de ani, in prezent conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea de Stat, Bucuresti. Deschid cu el seria despre tineri autori romani, care asa cum spune si rubrica sub care postez au fost, la randul lor, in-devenire candva. Dansul are mai multe ispravi literare la activ, dar eu ma voi ocupa aici de cartea care m-a torturat 24 de ore: “Derapaj” – Ed. Polirom 2006, Bucuresti – 650 de pagini! Mai cititi o data: sase sute cinzeci de pagini! Eu stiam ca scriitorii sunt de regula diabolici, da’ nici chiar asa!

Poza stanga apartine ziarului “Cotidianul”,

             coperta dreapta, de pe site-ul editurii Polirom.

 

Autofictiune cu alta palarie. Nu, romanul nu este autofictiune, ne anunta autorul printr-o nota pusa chiar la inceputul naratiunii. Este vorba in intregime de o opera fictionala, orice asemanare… stiti voi, va rugam sa nu omorati nici autorul, nici editura!… Este deci o pura intamplare (sa ne intre bine in cap!) ca eroul nostru Alexandru Robe are 38 de ani – cat avea si autorul la data publicarii, este tot lector doctor in cadrul aceleiasi institutii in care lucra si lucreaza si autorul, si ca o multime de probleme cu care fictionalul prof se confrunta par luate cu copy si paste din viata oricarui naiv care isi inchipuie ca a fi universitar si inca la cea mai cea universitate din tara te umple de satisfactii. Te umple intr-adevar daca