Daca vreti sa aflati cat de mult se iubesc scriitori unii pe altii, cat de tare s-au iubit dintotdeauna asa si chiar si-au gasit si cuvintele potrivite sa si-o spuna, cititi eseul lui Salman Rushdie din Dilemateca noiembrie 2009. http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/eseusalman421109.pdf
Straniu acest eseu care incepe printr-un denunt al placerii sadice a scriitorilor de a se detracta intre ei ca sa se plaseze intr-o ierarhie post publicare si care(eseu)se incheie printr-o pledoarie pentru o ierarhizare ante-publicare, prin intermediul editorilor . Eu una nu pricep cum ar fi mai usor de facut cea de-a doua. Iar vanturarea apelului la judecata de valoare ma lasa rece. Ce judecata de valoare cand oameni de valoare s-au inselat atat de crunt asupra altor oameni de valoare?! Stau cu mana in falca si ma intreb: au putut oamenii vreodata defini, in consens total, valoarea?!
Partea cea mai frumoasa mi-a parut cea in care ni se spune ca in America s-au publicat 5000 de romane in 1999. Cam cu copy si paste am scris aceleasi idei 3 articole mai inainte. Nu despre America, ci despre Romania. Si pe cuvant ca nu citisem eseul lui Rushdie. Iata ce zice dansul:
“Pentru literatura, pentru literatura buna interesul a fost intotdeauna minor. Importanta sa culturala nu deriva din succesul ei intr-un fel de razboi al popularitatii, ci din succesul ei de a ne spune despre noi ceea ce nu auzim din alta directie. ( faina remarca – o voi relua in postul urmator)
Si aceasta minoritate – minoritatea care este pregatita sa citeasca si sa cumpere carti bune – n-a fost niciodata mai mare ca acum. Problema este sa ii captezi interesul. Ceea ce se intampla nu este atat moartea, cat instrainarea cititorului. In 1999, in America s-au publicat 5000 de romane. Cinci mii! Ar fi un miracol daca s-ar scrie intr-un an cinci sute de carti publicabile. Ar fi extraordinar daca cincizeci dintre ele ar fi bune. Ar fi un prilej de sarbatorare daca cinci dintre ele ar fi remarcabile. Ba nu, daca unul dintre ele ar fi remarcabil!” (Come on!)
“Se publica peste masura deoarece, editura dupa editura, redactorii buni au fost concediati si nu li s-au gasit inlocuitori ( ?!?!?!) , si o obsesie a schimbarii a inlocuit abilitatea de a distinge intre cartile bune si cele proaste. Lasati piata sa decida, par sa gandeasca directorii editurilor. Noi sa scoatem doar chestiile astea. Ceva trebuie sa mearga. Asa ca ies pe rafturi, se duc in umbra mortii cele cinci mii de carti, cu masinariile publicitatii care produc flacari fara combustibil adecvat. Acest gen de abordare este teribil de autodistructiv. [...] cititorii, incapabili sa isi taie drum prin jungla fictiunii de duzina, cinici din cauza limbajului depreciat si hiperbolizant cu care este incununata fiecare carte, se dau batuti. Cumpara cateva carti pe an distinse cu premii literare, poate una sau doua carti ale caror nume le recunosc, si dispar. Publicare fara masura si supralicitarea creeaza un prag scazut de lectura. Nu este vorba de prea multe romane care vaneaza prea putini cititori, ci de prea multe romane care alunga cititorii. Daca publicarea primului roman a devenit “un pariu impotriva realitatii” , faptul se datoreaza in mare parte tocmai acestei abordari non-discriminatorii, de tras la nimereala. Auzim multe, in aceste vremuri, despre un nou spirit comercial, pe baze financiare din domeniul publicarii de carti. Avem nevoie de o intoarcere la judecata de valoare.”
Deci e clar, de la americani ni se trage si noua! E greu. E greu de tot si pentru edituri. Presati dintr-o parte de principiul libertatii si al nediscriminarii, iar din cea opusa de apelul la judecata de valoare al unor nume sonore, scriitori consacrati (carora le este usor sa vorbeasca despre “selectarea valorilor” de pe piedestalul unde au ajuns deja) ce sa aleaga si redactorii?! In aparenta, munca e simpla. Citesti un text si ii dai ok sau respins. In realitate, nu as vrea sa fiu in pielea unui redactor care citeste un text care ii si place, ii si displace. Ii vede si punctele bune, dar simte ca nu are suficienta forta. Ii simte valoarea, dar ii intuieste priza slaba la public. E un job nesuferit, fiindca optiunile nu sunt atat de simplu de facut. Nu vreau sa fiu nici in pielea redactorului care respinge o carte pe care o o editura concurenta o publica si sparge topurile de vanzari.
Remarca cu redactorii buni care au fost concediati si au fost inlocuiti cu altii mai permisivi, deschisi noilor curente de exploatare a pietei, mi se pare pura speculatie. Si aia buni ce au facut?! S-au reconversat (brrr) reconvertit profesional?! Domnul Rushdie, haideti ca exagerarile nu pica bine.
Pe de alta parte, nu neg ca ceva distructiv s-a intamplat: intr-o abundenta de scriitori care vor sa se afirme si care nu de putine ori au venit din media sau din mediul universitar, adica din randurile celor care au puterea de a influenta gusturile cititorilor cred ca, din pacate, uneori s-a publicat pe principiul sa nu stricam un contact la redactia X, la televiziunea Y.
Rog insistent redactorii de TV-ciuni, reviste si ziare care ma (mai) citesc sa nu arunce cu rosii in blogul meu. Nu, nu la dansii m-am referit, evident!
M-am intrebat insa de multe ori: Or fi scriitori, mai ales printre cei consacrati, care accepta sfatul unui editor de a nu publica o carte?! Ma gandesc ca e doborator sa scrii o carte si sa primesti verdictul ca e nepublicabila. Chinuitor este si sa ti se recomande sa scoti sau sa rescrii o parte in care tu crezi. Cred ca ai sentimentul ca tai din carnea ta. Stiu, nimic nu te impiedica sa te adresezi altor edituri, dar cand 3 redactori zic ca e o carte naspa si alti trei ca e una foarte buna, oare ce face scriitorul?! Slava Domnului ca s-a inventat si bloggingul. Isi publica fragmente si asteapta feedback de la cititori.
Dificil lucru aducerea pe lume a unei carti. V-ati gandit vreodata ca o carte nu vine pe lume singura, facuta doar de scriitor, in intimitatea camerei lui, cum tot Rushdie zice pe undeva?! Oricat ar parea de ciudat, eu simt ca o carte se naste abia in momentul primelor ei lecturi. Abia atunci cand poti “citi in ochii cititorilor” ce emotii produce. Scrisa de la prima la ultima pagina, cartea nu exista daca macar 5-10 cititori nu iti spun ce impresii le-a lasat. Spun 5-10 si nu 1 sau 3. Tocmai pentru ca e important sa culegi impresii nu doar de la oameni gata sa te mangaie pe crestet sau sa te perie pe umeri. Dimpotriva, pe cat posibil trebuie cautati niste cititori dispusi sa iti spuna franc ce ii dezamageste. Astfel, pana la publicare, daca rezonezi la argumentele lor, poti face niste schimbari super utile.
In fine, chinurile facerii, ce mai. Experimentate de mai multi , dar suportate cel mai tare de unul. Caci, asa cum am spus, mie uneia imi pare putin probabil ca cineva sa scrie genial o carte fara sprijinul unor lectori competenti. Sa nu ma intelegeti gresit. Nu ii pot spune lectorii, oricat de competenti, cum sa scrie, ce sa scrie. Sa ii aleaga cuvintele, stilul, tonul, tezele. Dar ei ii pot semnala ceea ce zgarie, scrasneste, suna fals, se lalaie, se subtiaza or dimpotriva se incarca exagerat, etc. Si ar fi absurd ca scriitorul sa faca schimbari dupa toate sugestiile pe care le primeste din feedbackurile de la toti cititori. Ati vazut cat de total pe langa sunt parerile unor oameni de valoare despre scrieri valoroase. Dar, in acelasi timp, scriitorul trebuie, totusi, sa isi gaseasca 5-6-10 cititori pe mana carora sa simta ca poate merge, in a caror opinie sa aiba incredere si care sa il ajute sa isi acordeze propria carte. Inainte de publicare. Ba chiar inainte de trimiterea acesteia la editura.
