Scrisul poate fi si o ocupatie inspaimintatoare

Găsirea maestrului

Si a iubirii care iţi vine de hac!

Am citit pe nerasuflate doua articole din Dilema Veche numarul curent. Primul, despre care simt nevoia sa vorbesc aici, este al Simonei Sora. „Sinucidere de grup (cu doamne)” ridica problema marginalizarii femeilor in literatura romana (in cazul de fata, desi eu cred ca problema apartine literaturii de orice nationalitate). Simona Sora priveste in acest articol nu atit prin ochii cititorilor obisnuiti, (problematici si ei in privinta asta) cat din interiorul lumii literare din locul unde se nasc acele intrebari ale oamenilor din domeniu, „in viesparul practic al lumii culturale romanesti”- cum atit de frumos il numeste autoarea. Trist dar adevarat este ca si ochii cititorilor obisnuiti sunt destul de influentati de zumzetul acestui viespar.

 „De ce s-ar apuca o femeie să scrie romane? O întrebare suficient de tendenţioasă şi de incorectă politic ca să provoace răspunsuri dilematice, dar mai ales o întrebare mereu actuală, în ciuda răspunsurilor deja clasice sau a unor cărţi inovatoare în cele ale literaturii. Actualitatea ei nefericită vine din vechile prejudecăţi: cea a pasivităţii (tăcerii, pudorii, cuviinţei) feminine, a opoziţiilor fizic (feminin) – metafizic (masculin), creator (masculin) – consumator (feminin). Sînt lucruri care-au tot fost demontate, dar care ne bîntuie imaginarul ca un reflex condiţionat, apărînd, cînd te aştepţi mai puţin, în subtonurile unor comentarii, în istorii şi dicţionare literare, în sinteze critice şi mai ales în viesparul practic al lumii culturale româneşti.

Degeaba o să tot auziţi, pe la lansări şi colocvii, elogii şi recomandări entuziaste, curentul subliminal e unul care combină neîncrederea şi mirarea cu ridicatul din umeri. O femeie care scrie? Ce să faci cu ea? ( Nota personala: Aceasta intrebare m-a facut sa izbucunesc in hohote! Este intr- adevar o reactie foarte bine surprinsa si as mai spune  ca, in imaginarul colectiv masculin, poate chiar in latura lui subconstienta, cu cit o femeie scrie mai bine, cu atit mai putine lucruri iti ramin de facut cu ea, brrr!) Dar întrebarea „justă“ e alta(pardoxal): A cui e? Cine-o susţine? Care îi e capul de pod? – la fel ca în politică, presă sau alte zone vizibile şi combinatorii… În lipsa unui răspuns clar şi edificator, nesfîrşitele semne de neîncredere şi mirare, sportivele ridicări din umeri pot îngropa orice ispravă.”                                                                                              

Articolul d-nei Sora analizeaza cartea Biancai Burţa-Cernat, „Fotografie de  grup cu scriitoare uitate” – o carte despre proza interbelica si ne asigura ca lucrarea se fereste de construirea unui viziuni a unui scris feminin ghetoizat sau de „feminismul diferentei”dar

 ”mecanismul excluderii (uneori al autoexcluderii) acestor scriitoare de prim rang în puzderia de grafomani şi veleitari ai oricărei literaturi vii se decupează singur. Interesată de apariţia (tîrzie) a scriitoarei în cultura română, B.B.-C. urmăreşte nu doar firul literar (mereu surprinzător), ci şi contextul politico-istorico-literar sau monden al afirmării acesteia. Oricare dintre cele nouă scriitoare luate în discuţie – atît de diferite între ele încît cu greu pot fi discutate ca grup, aflate, în plus, în relaţii de rivalitate, de competiţie literară, dar uneori şi de intrare în graţiile maestrului, fie că acesta se numea Ibrăileanu, Lovinescu sau Camil Petrescu – trece prin următoarele faze: fantasma scriitoarei; încercări şi rezistenţe; găsirea unui maestru; receptarea nedreaptă; marginalizarea; uitarea. Pare o schemă, dar e o fatalitate pe care autoarea sintezei critice nu o subliniază, nici măcar n-o enunţă, poate şi pentru că e evidenţa însăşi.”

Tulburatoare conturarea acestei scheme care releva ca femeile cu profesia de scriitor – dati-mi voie sa le numesc asa – sunt fata de mentorii lor – observati ca toti sunt barbati, fir-ar! – intr-o pozitie stinjenitoare, ca sa nu zic, de-a dreptul umilitoare. Ce sa faci daca exista aceasta nevoie de menthorship si in pozitiile de formatori si deschizatori de usi nu se afla decit barbati?! Ca barbat cu profesia de scriitor vei fi un tip de gasca care si-a atras simpatia unui maestru si care s-a afirmat  pe baza meritelor proprii, dar ca femeie vei fi vazuta ca o penibila aspiranta la intrarea in gratiile unui maestru, o protejata, care mai apoi s-a afirmat pe baza… ma intelegi…

Apoi Simona Sora intreaba retoric cine isi mai aduce aminte de un sir de scriitoare interbelice –dintre ale caror nume, recunosc cu rusine numai 3-4 imi sunt cunoscute si de citit am citit doar doua – Hortensia Papadat Bengescu si Jeni Acterian – am tot auzit de Henriette Yvonne Stahl – dar mereu cu remarce malitioase care m-au facut sa las balta orice imbold sa. Cat despre Alice Voinescu, Olga Caba, Jean Klein. Sorana Gurian  – pe care Lovinescu o numea „ovreicuta de la Iasi cu picioarele rupte” – ce frumos! Sa iti tot construiesti o reputatie literara cu asa ceva. Poate chiar voia sa fie  tandru dl. Lovinescu, cine stie?! – despre Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu – daca voi fi auzit vreodata, habar nu mai am acum.

Este „ breathtaking” cazul Constantei Marino-Moscu despre care B. B.-C. sustine ca a fost o scriitoare foarte interesanta in epoca si de a carei naivitate ar fi profitat chiar Sadoveanu, care si-a consolidat cariera literara si printr-un plagiat, furind un jurnal frantuzesc al d-nei si publicindu-l – tradus si adaptat – in format roman foileton in Viata literara pina cind Ibraileanu l-a oprit, insa fara sa il denunte!!!

Nu mai putin miscator imi pare si acest pasaj: „Comparati-o de pilda pe Sanda Movila (nevasta lui Felix Ardeca, asa o stie istoria) cu hispanica Rosa Montero…” 

Nu pot sa accept, nu pot sa accept, dar aceasta este realitatea lumii literare. Si ce drama sa vrei sa devii scriitoare si sa te indragostesti de vreun scriitor. Vei deveni instant „x, amanta lui…” si, si mai rau, sa te mariti cu el (brr! ptiu! ptiu!) „x, nevasta lui…”. Asa te va sti istoria in vecii vecilor. Amin. Ti-ai asigurat cu mina ta vesnica pomenire literara. Si asta inainte de a scrie sau publica un singur rind. Ce cruda realitate insa si pentru bietii scriitori-amanti sau scriitori-soti, sa traiasca cu asa femei anexa. Nu mai spun ca pe unii, mai simtitori, i-ar putea incerca si vinovata constiinta de a le fi  consacrat astfel chiar ei cu mina lor. Sau cu neegalabila lor reputatie. Whatever.

 *

In lumina acestor descoperiri recomand tuturor cetatenelor afirmate ori in devenire sub o forma sau alta care si aspira la o cariera literara sa isi reconsidere relatiile lor cu cetatenii-scriitori si sa spuna un nu hotarit oricarei tentative de-a si autonimici reputatia pastrind sau punind, pentru siguranta lor literara, politically correctly, o distanta cit mai mare intre ele si ei. Nu este garantat nici asa ca vor primi vreun loc de cinste in istoria literaturii, dar vor scapa macar de rusinoasa eticheta – „ a lu’ Nelu”.

Furii creative

Daca vreunii oameni au ceva nelinisti ce se intampla cu blogul asta trebuie sa le spun ca e prada unor furii creative. Nimic din ceea ce  am scris in ultima vreme – si am scris cate ceva –  nu mai imi pare suficient de bun sa treaca sticla. Am din ce in ce mai acut o problema de constiinta. De ce sa poluez si eu spatiul public de exprimare?! Pare, desigur, un ifos. 

Ma intreb cate carti s-ar mai fi scris daca toti scriitori si-ar fi pus problema cum cad cuvintele lor in constiinta cititorilor. Nu e deloc usor sa traiesti cu chestia asta.  De fapt orice comunicare poate cadeA in constiinta celui caruia i-o adresam in 7 feluri. Si ce e mai tragic e ca urmarind sa transmiti ceva risti sa fi inteles exact pe dos sau total paralel. In fata unei asa perspective de cosmar, mai ca iti vine sa amutesti. Oricum vorbele par sa aiba un statut mai inofensiv, spuse doar, ele pot fi cumva uitate, reformulate, dar ceea ce e scris si, mai rau, si publicat…  

Am scris mult, cum ziceam, in ultima vreme. Si totusi nu mai imi vine sa public.  Daca o gluma e luata drept o ofensa? Un haz de necaz drept o izmenire? O tachinare, drept o rautate? Daca totul e misinterpretat si daca_ cuvintele nu ne ajuta deloc sa ne intelegem mai bine? 

“Intreaga lume trăieşte în iluzie, în afara mea” – Cioran

“Toată viaţa am avut convingerea că întreaga lume trăieşte în iluzie, în afara mea”, spunea Emil Cioran la 80 de ani într-un interviu acordat lui Gabriel Liiceanu.

Mie imi vine sa spun: Toata viata am crezut ca singura cale de a iesi din iluzia ta este sa o confrunti cu a celorlalti. Acum, n-am pretentia a fi grait adanc, dar…

Ceea ce stiu distruge ceea ce vreau

Sta scris pe un banner mare de tot intins

sursa: Dan Perjovschi

pe unul dintre zidurile din curtea interioara a Institutului Francez de la Bucuresti. Acest citat din Cioran ma izbeste in lumina nemiloasa de iunie mai ceva decat arsita Arabiei care l-a lovit in crestet ca o sabie pe Colonelul Lawrence, asa cum spune fraza pe care Gavrilescu o aude intamplator la un grup de studenti recitand versuri in timp ce asteptau tramvaiul.

De parca nu mi-ar fi deajuns imi amintesc cu efectul unei lovituri laterale o alta: A sti e groaznic lucru, vai, cand nu-i de vreun folos acelui care-ar sti. Cu pasii impleticiti ma indrept nu spre culmile disperarii, ci spre treptele salii Elvira Popescu. Acolo ruleaza un film despre domnul care deja a ajuns. Mergeti dar in mansarde si framantati in gand tot ce v-am spus.

Pascal Bruckner à Bucarest

Pascal Bruckner vine la Bucuresti pe 27 iulie. Va fi la 18 00 la libraria Carturesti -ArthurVerona si la 21.00, in aceeasi zi, la teatru La Muse de pe Lipscani. Pentru lansarea celei mai recente cartii, Paradoxul iubirii. Ma voi duce la Carturesti, posibil si la La muse daca mai am vlaga. Sa vaz daca e tot asa de simpatic in carne si oase pe cat e pe hartie sau la TV. Cica se poate sta de vorba cu autorul. Prevad prapad de viermuiala.

Pascal Bruckner este cunoscut in Romania in special pentru romanele lui scandaloase: Luni de fiere si Iubirea fata de aproapele, dar mie mi-au placut mult mai mult cartile lui de analiza social-politca: Euforia perpetua, Tentatia inocentei, Mizeria prosperitatii. In aceeasi gama se inscrie si Paradoxul iubirii – o colectie de eseuri despre ciudateniile iubirii in doi (sau in mai multi) si nu in ultimul rand despre utilizarea abuziva a discursului amoros pe care au  practicat-o de-a lungul timpului multi politicieni, lideri religiosi sau ONG-uri de pretutindeni pentru a seduce, indoctrina, specula cat mai bine si abandona oportun, de la caz la caz, societatile asupra carora si-au putut exercita sau extinde influenta.

Cartea este impartita in mai multe sectiunii, toate precedate de motto-uri care ba te fac sa rizi, ba te pocnesc in moalele capului. Te impresioneaza si varietatea lor: de la filosofi sau scriitori clasici la bloggeri anonimi. Nu, nu m-a citat inca pe mine, dar iata ce frumos si adanc graieste cineva pe un site din blogosfera franceza: viedemerde.fr

„ Astazi am primit doua SMS-uri de la prietena mea. Primul ca sa imi spuna ca totul se terminase… Al doilea ca sa imi spuna ca a gresit destinatarul”

Sau din Nabokov:

„Eram atat de timid incat, gaseam intotdeauna, intr-un fel sau altul, mijlocul de a comite tocmai greseala pe care ma temeam cel mai mult ca o voi face”

Cat despre cum scrie Monsieur Pascal Bruckner, iata doua mostre:

 „Victimele devenind calai, lucru clasic in istorie, am putea formula in legatura cu orice revolutie aceasta lege de fier: combateti opresiunea, nu va incredeti in cei oprimati. Este evocata Biserica primitiva din catacombe a carei existenta o contrazice pe cea opulenta si dominatoare de dupa imparatul Constantin. Degeab scrisese imparatul Tertulian in 212: „Ideea de a constrange la religie este straina de religie” si in zadar afirmase imparatul Constantin: „Nici un crestin nu trebuie sa ia drept pretex convingerea sa intima pentru a-i face vreun rau aproapelui sau”, nici unul, nici altul nu au fost ascultati. Sa ucizi din iubire, iata crima crestinatatii in ansamblu ei” - aici as protesta putin la care ansamblu se refera dansul?! E dragut viclesugul retoric, insa nu mai putin adevarate ideile care urmeaza –si care nu se refera la ansamblu deloc: „asa se explica atmosfera de mare blandete morala in care au fost facute aceste crime, tonul oncutos al calailor, care asemenea comisarilor politici ai socialismului real din secolul XX, n-au vrut numai sa-l pedepseasca ci sa-l si educe, sa-l redreseze, sa-l aduca pe calea cea buna pe necredincios.”

Aleluia! as putea sa adaug –  Pascal Bruckner – un ateu convins (deocamdata) care scrie aproape dumnezeiste de bine. E drept ca uneori ai si sentimentul ca jumatate din cartile lui(de eseuri)  sunt facute din citate, dar cat de bine le foloseste! Iata o mare proba de talent in inlantuirea citatelor:

„ Acesta – Dumnezeu adica – este un tata bun, un amant capricios caruia trebuie sa ii ghicesti dorintele ascunse, dar si un tiran gelos care ne cere sa rupem toate legaturile pentru a-l urma.”

Este iar o mega-decontextualizare dar trec peste ea cu ochii inchisi pentru ca ceea ce urmeaza e o pledoarie a carei forta pot s-o admir in tot amestecul ei de adevar si ne-adevar, chiar daca sunt si nu sunt de acord cu ea

„ Daca intelegi inseamna ca ce ai inteles nu-i Dumnezeu” spune Sfantul Augustin. Este o fraza extraordinara pe care cu siguranta a imitat-o fostul director de la institutia americana Federal Reserve Allan Greenspan, care a declarat intr-o zi presei in legatura cu o criza economica: ‘Daca ati inteles ce v-am spus inseamna ca m-am exprimat prost.” Pe scurt, acest Dumnezeu ascuns (Pascal) ale carui cai sunt impenetrabile aminteste din plin de strategia cochetei care isi duce admiratorii de nas, si-i farmeca, pentru ca totodata sa-i respinga. A descifra vointa lui Dumnezeu, chiar cand el tace, devine stiinta riscanta a slujitorilor sai; tacerea lui este si ea un mod de a vorbi; daca vorbeste o face intr-o limba obscura, pe care trebuie sa te feresti s-o iei ad literam (Simone Weil)

Nu o sa incetez sa ma minunez de misinterpretarea textului biblic si a multora dintre scrierile crestine. Cred ca Sf. Augustin voia sa spuna cu totul altceva decat ca nu il vei intelege pe Dumnezeu neam. Cred ca voia sa spuna ca intelegerea lui Dumnezeu este o auto-interogare continua despre voia lui, un indemn sa nu te pripesti sa crezi ca gata! ai inteles ce vrea Dumnezeu si poti da lectii si altora. Cat despre interpretarea gresita a textului biblic prin decontextualizare, folosind cele mai belicoase postulate: daca ochiul tau te  sminteste, scote-l… , nu am venit sa aduc pacea ci sabia, …. am venit sa despart pe fiica de mama etc, etc… ce sa zic?! Face parte din setul de dezamagiri de care exigenta multor intelectuali s-a ciocnit refuzand sa accepte ca unii omeni se pot folosi de orice (pre)text pentru sustinerea propriilor obsesii ideologice. Nu ne-am gandi ca Iisus a venit chiar sa arunce in aer omenirea daca nu ar fi existat Inchizitia. Iar inchizitia a avut de-a face cu Hristos tot atat cat a avut si Iuda.

Iata si un eseu despre niste trebshoare mai pamantesti:

Chiar si aici ateul convins (deocamdata) e obsedat de divin:

Titlul eseului: Nu judecati

„Sa fugi de cel care te iubeste, sa-l iubesti pe cel care fuge de tine. Sa-l blestemi pe cel care doarme langa tine, sa-l faci bucati in fiecare noapte si sa te trezesti linistit ca si cand lumina ar fi spalat toata ura.”

– Asta cu lumina diminetii care spala ura nu o inteleg deloc, dimineata, mai rau decat oricand, ti se sterpezesc dintii cand simti absenta emotionala sau disonanta partenerului. Nu te (mai) bantuie – daca ai ajuns la halul ala de ura, Doamne fereste – gandurile criminale, dar te seaca lehamitea.

„Sa-ti pierzi mintile pentru o persoana care te dispretuieste tot atat de mult pe cat o iubesti tu. Sa ai despre orice legatura ideea ca se va sfarsi. Sa intri intr-o poveste de dragoste intocmai ca pasagerul de pe Titanic, anticipandu-i naufragiul. Sa visezi cavalcade sublime, amoruri nebune si sa te sufoci lent intr-o mediocritate fara iesire. Sa nu stii ce sa dai, sa nu primesti niciodata nimic si sa te miri ca darurile tale sunt atat de prost primite. Sa te casatoresti din dorinta de siguranta, sa nu te casatoresti din dorinta de aventura, sa-ti dai seama ca nici chiar casatoria nu te protejeaza de nimic si ca lipsa casatoriei nu-ti garanteaza ca vei avea parte de lucruri neprevazute… Sa aspiri la caldura conjugala fiind totodata un mare fustangiu, sa visezi aventuri fierbinti in linistea caminului. Sa iubesti in detrimentul celuilalt, sa-i absorbi energia, sa-i furi tineretea, sa prosperi pe declinul lui. Sa juri in fiecare dimineata ca il lasi pe celalalt si s-o tii tot asa in suflet cu ideea luxurii vreo 20 de ani… Sa te arati extrem de amabil fata de niste necunoscuti sa le oferi cadouri somptuoase si sa te arati rece si zgarcit cu ai tai.

Iata cateva dintre inconsecventele iubirii. De ce am vrea sa fie altfel?! A vorbi despre iubire inseamna a porni intotdeauna de la dezordinea ta interioara, a scotoci inlauntru noroios al sufletului tau, plin de josnicie si de noblete. Mai bine dar sa punem in scena, fara sa le judecam, nebuniile din sufletul oamenilor.”

Il iubesc (pai nu de ciudateniile iubirii si de discursul licoros e vorba aici?! ) pe Bruckner pentru cinismul lui de bun simt, mai bine zis, un fel scepticism cinic cu care rezonez si eu, chiar daca pe alocuri simt ca exagereaza cu mizerabilismul existentei, cu acceptarea conditiei mediocre, ramane un suflu critic dar neindarjit, o privire lucida dar neinghetata asupra relelor lumii, care nu rateaza totodata sa se incalzeasca si sa juiseze la vederea bunelor si bunaciunilor ei si un mesaj auto-subversiv, conceput astfel din pudoare as crede, ca sa luptam cu meschinariile si platitudinile personale pentru a ne depasi propriile saracii sufletesti.

Ispita de a publica… chiar si pe blog

Ar fi fost interesant sa va povestesc despre ispita de a publica pe bune, pe hartie adicatelea, la o editura, revista sau ziar, dar nu prea m-a incercat  cine stie ce, asa ca, vorba ceea: desi nu ma pricep, nu ma bag.

L-am auzit odata pe Cartarescu explicand ca si cei mai buni scriitori scriu carti proaste fiindca nu rezista ispitei de a scrie. Eu cred ca se insela rau. Ispita de a scrie e o nimica toata, i te poti abandona in voie, fara nici un pericol ca vei „scrie” vreo tampenie. Adevarata nenorocire incepe atunci cand te roade o alta mult mai nemiloasa: aceea de a publica.

Pentru ca nu despre ispita de a scrie e vorba, ci de aceea de a te face auzit, de a zvarli ideile tale in lume si a vedea cum sunt primite, ce reactii starnesc, daca sunt imbratisate, furate, rejectate, combatute.

M-am ferit cat am putut de impulsul de a publica (chiar si pe blog!) am, n-am ce sa spun. De ispita de a da texte nelasate la dospit suficient. Desi am cedat uneori cu o usurinta copilareasca ispitei de a publica unele trasnai in joaca…

Nu stiu altii cum sunt dar eu scriu tare, tare greu. In primul rand din punct de vedere al formei. Scriu in cel mai neglijent mod posibil draftul. Toate ideile alandala, cum imi vin.

Nu mai spun, scriptic, dpdv al articularii sintactice si morfologice si de punctuatie. Oralitatea, cu toate balbele si repetitiile ei enervante, este pentru mine baza temeliei fundamentului… and the stream of consciousness….punctuatia, cine mama lui zicea?! Preda parca?! Nu, nu Preda, mult hulitul Preda. Preda doar replica unui prof, care ii reprosa lui ca nu stie sa foloseasca virgula, ca nush ce scriitor sau filozof a zis ca virgula – virgula sau punctuatia?! -  este gesticulatia gandirii. Si ca fiecare gesticuleaza cum vrea.

Gandirea mea are febra acum si gesticuleaza incoerent, coplesita de aceasta ispita idioata… Si am sentimentul ca mi-as da foc la valize. Nu la una, ci la toate. Nu va temeti, e de bine. Doar ca logica nu are de-a face cu ea decat foarte, foarte putin….

Nu, nu cred ca sunt in cine stie ce febra creatoare, doar am un puseu de gandire febrila (mi-or da voie puristii cu puseu febril?!) cauzat (tocmai scrisesem cazuat) de ideea asta excitanta despre „ispita de a publica”.

Cum deseori ma enerveaza ca nu imi gasesc impulsul de a taia un text, il arunc pe blog stiind ca, de rusine, va trebui sa ma ocup ceva mai serios de soarta lui in urmatoarele 24- 48 de ore de la publicare, am, n-am timp sau chef. Rareori imi ingadui luxul de a-l lasa in „Private status” oricat de mult m-ar tenta. Prefer sa rida cativa cititori de mine decat sa il cobor acolo. Daca fac asta, risca sa si ramana asa mult, mult timp. Prea mult. Nu stiu ce e cu graba asta pe capul meu. Nu ma caracterizeaza. O fi din cauza lecturilor. Nu, nu va spun care. Acestei ispite nu cedez!!! Nu, nu, nu!!! Cel putin deocamdata…

Am cedat insa nervos cand am citit o fraza din articolul precedent care sfida gravitatia si l-am coborat in private  pentru o vreme.

 Eram pe la al 25- save cand am observat-o. Tocmai ma terminasem de ris de niste virgule intre P si CD, si de incidenta terifianta a cuvantului titlu „reclama”  (peste  15 in 1500 cuvinte), ma chinuiam sa imi aduc aminte cum se spune petitionist in romana (petitioner?!) si am realizat ca tot „recla-mant”, cand ochiu-mi prea putin vigilent a inceput sa se convulsioneze dupa ce  i-a trecut prin galetusha sa verifice si incidenta altora care i-au zornait intr-o vecinatatea oreshcum deranjanta: „mai ales” – 8!!. „ in cazul” – 7.  daca – 15! „propriu”/”proprie” – cum?! doar doua?!

Fantastica fraza suna asa:

„Ideal ar fi ca majoritatea firmelor sa fie obligate sa isi monitorizeze angajati prin inregistrari filmate, inregistrari care sa stea de asemenea in transmitere live la dispozitia clientului si sa poata fi analizate in cazul unei plangeri”

Fraza asta m-a dat pe spate mai tare decat „organizarea organizatiilor” si aia cu „sa urmareasca” una alta si apoi…. pana si „umarirea”! Bine! Sa urmaresti urmarile din urma evenimentelor mai e cum mai e, dar pe urma sa mai urmaresti si urmarirea a ceva e de-a dreptul pur si simplu. Deci mi-am zis ca, desi febra ei e mare, sa imi bag gandirea sub plapuma ca poate isi revine… pana maine dimineata… sau la pranz sau poimaine… nu fiti foarte ingrijorati… isi revine sigur…

 Chiar si acest art va arata alTfel peste 24 sau 48 de ore… dar pana atunci nu am putut sa nu ii cedez. Ispitei.

Ispita aceasta apare din cauza sentimentului (iluziei?!) ca acum e vremea afirmarii acestei idei. Ca mai incolo va fi anacronic. Ca ti-o vor fi luat altii inainte. Iti vor fi spus Ideea…  O vor fi dat de-a rostogolul prin lume altfel decat ai fi dat-o tu… iar ea va fi intrat in constiinta lumii altfel decat ar fi facut-o daca tu ai fi fost cel care i-a dat drumul. Priiiiiiimuuuul! Ca doar tu poti articula tot adevarul despre si ca daca altii vor vorbi inaintea ta despre acest adevar  ii vor da drumul in lume intr-un chip deformat… ca naivutzii aia de cititori vor lua de bune fantosele create de altii, in timp ce adevarul tau cel mai adevarat va fi ignorat, prea putin bagat in seama, daca nu cumva va umbla si cu capul spart.

 Tot ce pot sa va mai spun acum este ca e crunta. Maine poate va voi lamuri mai bine dupa ce voi citi, rescrie si adauga acestui articol. Asa cum este el acum nu va mai fi insa nicicand. So have fun and enjoy!

*

Cand am terminat de scris  am verificat, din obisnuita, daca titlul a fost luat de altcineva. Nu a fost. Am gasit totusi expresia pe blogul lui http://www.danielvighi.ro/2010/05/panorama-desertaciunilor/

Si o tristete egoista si vanitoasa mi-a strans inima. As fi vrut sa nu o fi gasit niciunde. Azi nu mai sunt atat de convinsa ca scrisul te ajuta sa devii un om mai bun. Deseori iti poate aduce mai aproape iadul care sunt ceilalti.

“Primii fiori ai textului scris”

Din cand in cand – destul de rar , citesc prin reviste niste articole traznet. Adica misto, misto, misto. Unul dintre ele este acesta http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Primii_fiori_ai_textului_scris_0_335366922.html , aparut in editia curenta a Adevarului literar si artistic. Habar n-am cine este autorul lui, Doinel Tronaru, dar e un articol – docu care mi-a placut mult. Vi-l recomand cu caldura.  Si poate oi adauga si eu cate ceva pe marginea temei . Tot aici sau intr-un post viitor.

Of. Am aflat si eu cine este Doinel Tronaru. Pe care il botezasem Dorinel in maniera mea de citire. Scuze. Nu numai ca nu vad literele lipsa , dar citesc si unele in plus. Campul meu vizual devine din ce in ce mai interesant. Cu varsta, imaginatia sporeste tot mai mult. Culmea, am citit si alte articole de Doinel Tronaru care mi-au si placut mult, dar nu am retinut numele. Mea culpa.  Acum m-am lamurit cine si cum. Am dat linkul ca poate or mai fi si alti cascati ca mine.

Cat de mult se iubesc scriitorii unii pe altii

Daca vreti sa aflati cat de mult se iubesc scriitori unii pe altii, cat de tare s-au iubit dintotdeauna asa si chiar si-au gasit si cuvintele potrivite sa si-o spuna, cititi eseul lui Salman Rushdie din Dilemateca noiembrie 2009. http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/eseusalman421109.pdf

Straniu acest eseu care incepe printr-un denunt al placerii sadice a scriitorilor de a se detracta intre ei ca sa se plaseze intr-o ierarhie post publicare si care(eseu)se incheie printr-o pledoarie pentru o ierarhizare ante-publicare, prin intermediul editorilor . Eu una nu pricep cum ar fi mai usor de facut cea de-a doua. Iar vanturarea apelului la judecata de valoare ma lasa rece. Ce judecata de valoare cand

Festivalului International de Literatura de la Bucuresti (FILB)

Incepe! 

 

“Toti cei interesati de literatura au ocazia sa participe, intre 28 si 30 octombrie, incepind cu ora 18.00, la Clubul Taranului Roman din capitala, la lecturi publice si dezbateri cu scriitori importanti din Portugalia, Rusia, Germania, Irlanda, Bulgaria si Albania, dar si cu scriitori de marca din literatura romana, precum Gabriela Adamesteanu, Radu Aldulescu, Vasile Ernu, Filip Florian, Florin Iaru, Matei Florian, Razvan Petrescu, Radu Pavel Gheo sau Cecilia Stefanescu. “ -  site-ul oficial al festivalului .

Eu cred ca voi rata cu brio prima seara, fiindca am de facut alte treburi.  Dar sper sa ajung la a doua si la a treia. Sper, nu pun mana in foc.  Drumuri multe.