V-am spus eu?

Că o să vină si-gur?!

Nu doar ca a venit dar a adus şi lucruri extra-terestre pe după blocurile gri.  Azi dimineaţa cînd m-am dus să cumpăr ziarul am dat peste el.  M-am frecat bine la ochi, crezînd că încă nu m-am trezit.

Mulţumim frumos! Domnule, unele lucruri te lasa aşa, pur si simplu!

Se mai aud şi în România ştiri adevărate: educaţie fără şcoală!

Daca în general lectura ziarelor pe internet a inceput sa mă deprime (cum mă deprima acum cîtiva ani uitatul la TV),  azi am dat peste un articol care mi-a mers la suflet chiar daca vorbeşte doar de un scenariu ce va ramîne inaccesibil ani buni de aici încolo majoritatii românilor şi nu numai românilor. Este un scenariu frumos despre felul în care s-ar  putea învaţa mai cu drag şi mai eficient în viitor, din păcate un mod accesibil extrem de puţinor oameni.  Educaţia fără şcoală, educaţia neinstituţionalizata sau cele doua variante ale ei: homeschooling-ul si unschooling-ul.

http://www.adevarul.ro/scoala_educatie/Fara_scoala-dar_educati_0_673133015.html#

Din pacate, cum spuneam, aceste variante atractive de studiu nu pot fi accesibile decît  extrem de puţinor părinti care au bani sa plăteasca profesori particulari sau celor care sunt ei înşişi suficient de educati si au suficiente înclinaţii didactice sa transmita cunoştintele necesare copiilor lor si totodata pot rupe din timpul lor (dedicat profesiei) ca să facă asta.

Poate intr-un viitor preaindepartat pentru noi, cînd oamenilor le va fi suficient sa lucreze 4-6 ore pe zi ca sa îsi acopere necesarul de trai pentru ei si familia lor, poate atunci educarea copiilor în cadrul neinstitutionalizat va cîştiga teren. Pîna atunci rămîne un vis frumos al cîtorva oameni inimoşi şi educaţi care s-au săturat de hibele unui sistem ce nu are cum sa se schimbe prea curînd, fiind corupt pînă în măduva oaselor şi din a cărui putreziciune societatea însaşi e dornica să îşi hraneasca iluziile.

Prinsi in capcana ambitiilor noastre?!

(work in progress)

Scriam putin mai inainte despre o amaraciune a unui amic de al meu, ca si mine liber profesionist. Mi-am amintit ca a ajuns in pragul disperarii dupa ce ani de zile a tot incercat sa isi lanseze propria afacere. Tot ce a reusit de vreo 4-5 ani a fost in cele mai bune momente sa stea pe linia de plutire, dar de foarte multe ori sub ea, adica sa nu castige nici cat sa isi acopere existenta. Pentru un om cu familie imaginati-va ce drama. Culmea este ca in calitate de angajat facea cam aceiasi bani. Deci baga in ciur si alege.

M-am gandit la sfasierile pe care le are omul asta de multe ori. Pentru ca am trecut si eu prin asa ceva. Si eu lucrez  ca liber profesionist de aproape 20 de ani. Spre deosebire de el am putut sa stau in majoritatea timpului deasupra liniei de plutire, ba chiar sa cunosc perioade de modesta bunastare. Spre deosebire de el eu castig de 4-5 ori mai mult decat un angajat din domeniul meu. Si desi si eu am experimentat perioade de dezechilibru financiar major, pentru care iti trebuie nervi nu gluma, nu mi-am pierdut increderea in logica luptei.

Pentru un free-lancer din Romania cea mai mare provocare as zice ca este sa ajunga la un raport stimulativ intre cantitatea de munca si venit. Cand alergi cu drag si spor 50 de ore pe saptamana pentru 300 de euro nu ai cum sa fi prea increzator in viitorul tau. Cand faci acelasi lucru pe 1000-1500-2000  – normal ca ai o perspectiva mult mai optimista asupra lucrurilor.

Dar cati reusesc sa faca asta?! Foarte putini. M-am intrebat de multe ori de ce?! Avem o piata antreprenoriala fara cultura asociatiilor de breslasi. Pe multe din pietele de servicii nu exista diferente majore intre tarifele practicate de amatori si profesionisti. De fapt profesionistii nu mai au o voce distincta, o identitate si nici nu se obosesc sa si-o formeze.

Enervata de situatia din domeniul meu am pus mana pe telefon si am discutat de cateva ori cu unii dintre concurentii mei directi care lucrau pe tarife de doua-trei ori mai mici decat mine. Asta pentru ca si eu sufar ori de cate ori trebuie sa duc intense lupte de lamurire sa obtin un tarif care sa fie intre cat de cat just si foarte just pentru munca pe care o depun si asta fiindca cea mai mare problema o reprezinta perceptia clientilor asupra valorii serviciului. Pai ia uitati concurenta!  Fireste ca exista discursul de vanzare si abilitatea de a iti prezenta avantajul competitiv. Insa  nu de putine ori am fost nevoita sa admit ca sunt si oameni cu experienta similara care lucreaza pe tarife mult, mult mai mici.  Si am cautat sa vorbesc cu acei oameni cu experienta care faceau asta. M-am ingrozit ce am auzit.

Daca asa impune piata… Eu muncesc de placere, nu mercantil… Nu ai cum sa convingi clientii ca meriti mai mult… Asa e, meritam mai mult, dar piata dicteaza… nu ai cu cine sa te intelegi… te omoara studentii… oamenii nu inteleg diferenta de experienta, de calitate… ei se uita tot timpul la pret… aia care lucreaza pe tarife mult mai mari sunt doar buni de gura!

La remarca asta am ramas paf de multe ori! Nu ma indoiesc ca sunt papagali care stiu sa ameteasca clientii, dar sa suspectezi ca toti cei care iau de 2-3 ori mai mult ca tine sunt doar buni de gura si nu au nici o performanta mi se pare o gandire tipica de frustrat care habar nu are sa isi vanda serviciile la justa lor valoare.

Alta mentalitate minunata de care m-am ciocnit, in randurile clientilor de data asta este aceea ca nu e prost ala care cere, ci acela care da. Din aceasta mentalitate pleaca si drama generala a freelancerilor. Pe o piata libera invadata de oferte low-price din partea neprofesionistilor, oamenii cu experienta si performanta profesionala  s-au vazut constransi sa nu se mai deosebesca cu nimic sau cu prea putin dpdv al tarifarii de un amator sau un absolvent cu 2-3 ani de experienta. Clientului roman i se pare normal sa aiba acelasi pret indiferent ca lucreaza cu cineva cu 2 ani de experienta sau cu 10 sau cu 20. Bine, nu doar anii sunt o garantie, dar reprezinta unul dintre reperele orientative. Marea problema este insa incapacitatea sau resemnarea lasa sau comoda a celor mai multi profesionisti de a construi mentalitatea ca serviciul pe care il ofera merita mult mai mult decat unul livrat de un neprofesionist sau de un om cu mai putina experienta.

Si de multe ori m-am intrebat in ce masura acesti oameni care nu mai vor sa  lupte pentru asta se pot numi liber-profesionisti. Mie uneia imi par mai degraba cei mai docili slujbasi ai mentalitatilor comune.

(Va urma)

Un big brother sa ne judece

Promiteam in articolul precedent sa vin cu niste idei despre

sursa: http://homesecuritysystem-10.com/tag/surveillance-cameras/

 ce s-ar putea face pentru a se micsora noianul de nereguli din sistemul de alimentatie publica din Romania. Problema neregulilor care de fapt devin „reguli” in toate puterea cuvantului nu apartine numai sistemului de alimentatie, ci si multor alte sisteme, fie de stat, fie private, destinate publicului larg.

Nu stiu daca Romania detine topul performantelor in privinta desconsiderarii clientului platitor. Dar pot spune ca, in cele mai multe cazuri, clientii platitori romani isi merita soarta. Nu toti, fiindca exista probabil o mana de oameni, care, ca si mine, si-ar dori sa schimbe ceva, dar se vad striviti nu atat de sistemele respective, cat de lipsa de instrumente, de cai eficiente de combatere a abuzurilor acestora ca si de mentalitatea generala ca nu se petrec lucruri grave, incidenta consecintelor imediate fiind una redusa. Nu moare nimeni pe loc daca vanzatoare da si ia banii si covrigii cu aceeasi mana, inmanusata sau ba, nu conteaza, fiindca oricum manusa e contaminata sistematic de utilizarea ei neglijenta. Daca banii sunt lasati de fiecare data de cumparator sau cofetar pe hartia cu care sunt ambalate prajiturile sau daca hartia pentru pateuri este luata cu degetul umezit in saliva vanzatorului. 99 de oameni dintr-o suta nici nu vor observa asemenea marunte detalii. Ba chiar il vor socoti putin plecat pe cel care indrazneste sa isi exprime indignarea si ingrijorarea legate de asemenea “mici neatentii”.

Statul nu poate proteja clientul in conditiile in care centrele de protectie a consumatorului nu fac fata numarului de reclamatii primite. Mai exista desigur si directia sanitara- veterniara, dar si aceasta are aceleasi probleme. Prea multe reclamatii, prea putini agenti. (Reclamatia trimisa de mine pe 7 dec 2010 la OPC nu a primit nici un raspuns. Mi-am pierdut circa 2 ore sa o scriu, sa trimit prin fax bonul, sa telefonez, sa solicit confirmare de primire, sa ma asigur ca eu am facut tot ce trebuia. Nu s-a ales nimic de toate eforturile mele).

Vine apoi la rand chestiunea indoielnica a puterii de aplicare a sanctiunilor. Orice om care a lucrat sau lucreaza in horeca va poate spune ca e la ordinea zilei darea si luarea de mita la inspectiile de

Alimentatie publica in Romania – Dumnezeu cu mila!

In decurs de doar doua saptamani am avut– a cata oara?! – „placerea” de a ma reintalni cu deosebita „calitate” a sistemului romanesc de alimentatie publica. Acest sistem de productie si servicii include atat producatorii cat si distribuitorii: magazine, hipermaketuri si horeca (hoteluri, restaurate, catering/ cafenele, cantine, fast food-uri etc.). Laolalta acesti oameni contribuie cu spor la hranirea, generarea de toxiinfectii si contaminarea pe viata cu diverse a catorva mii de romani pe an. Si, foarte probabil, fara sa stim – chiar la uciderea unora in cazul unor gafe mai mari.

Spuneam ca am avut iar „placerea”, si nu gratie unui Nea Mitica SRL din dosul unui maidan. Cele doua cazuri, deloc singulare, au fost la Pizza Hut Dorbanti, respectiv la Supermarketul Auchan Titan.

La Pizza Hut am comandat la take away o felie de pizza vegetariana, un ketchup si un capucino cu spuma de lapte. Cand am ridicat capacul petului cartonat in care mi-a fost adusa bautura am avut inspiratia salvatoare sa ma uit la el mai bine. In interiorul lui, chiar in dreptul excavatiei care se rupe pentru a bea cu capacul pus, o pasta verzuie lipicioasa. Detergent? Topping? Insecticid?! Oare cu ce ii suparasem pe oamenii aceia? Ce rau le facusem? Platisem cinstit, cat cerusera, 15 Roni.  Pentru ce?! Sa ma imbolnavesc? Sa ajung sa imi vars matzele prin spitale?! Sa mor in chinuri?! Am cerut sa vina imediat seful de sala. Acesta a venit, mi-a cerut capacul si la volatilizat, chiar in timp ce ii spuneam sa nu plece cu el. Nu era asta o problema, pasta verzuie se gasea si in interiorul paharului si puteam sa ma duc cu paharul la OPC sa depun plangere. De fapt nici paharul nu e necesar. E suficient sa duci un bon si sa descrii ce rau ai intampinat. Inspectorii OPC nu se raporteaza la proba adusa de tine, ci la ce gasesc  la fata locului, in lotul de alimente sau in unitatea impotriva careia s-a depus plangere. Problema e ca mi-am dat seama in timp record de inutilitatea unui astfel de demers. Sunt doua variante. A. Inspectorii vin, primesc ce trebuie si pleaca. B. Inspectorii vin, constata neregula, dau amenda, unitatea plateste, ca are cu ce (mizilic pentru ea). Si gata. Caini au latrat, caravana a trecut. Cu ce compenseaza asta raul pe care l-am suportat si pe care il vor suporta alte mii de oameni?! M-a impresionat de asemenea si atitudinea responsabilului. Foarte profesionista. Si-a cerut scuze sincer indurerat, m-a asigurat ca va cerceta de unde a putut sa apara „chestia aia” pe capac. A volatilizat o parte de proba. S-a oferit sa imi dea banii inapoi. Contra bonului (alta proba, desigur!) si tratatia gratis din partea casei. L-am intrebat daca am fata de pomanagiu. Sau cum sa mai am incredere in ce mananc de la ei dupa o asa intamplare. I-am spus ca de cateva ori bune le-am atras atentia oamenilor de la take-away ca au chiar la linia de servire un tomberon fara pedala si ca cei care servesc ridica capacul tomberonului cu mana si apoi iau cartonasele cu care servesc pizza cu aceasi mana si contamineaza produsul cu zambetul pe buze. Seful mi-a dat dreptate dar m-a linistit ca abia acum s-a stricat tomberonul – desi e asa de luni de zile, stiu bine fiindca frecventez localul si de fiecare data cer sa mi se serveasca in cutii mai mari de luat acasa (in speranta ca alea nu sunt atinse in interior cand sunt ambalate, simpla speranta desigur). Oricum intamplarea asta, cu cafeaua, a pus capac, cu detergent, cu insecticid sau cu topping cu tot!, si nu voi mai manca la nici o Pizza Hut ever! Probabil daca va veti duce acolo veti gasi acelasi tomberon, fara pedala, sau daca a adus unul cu pedala, veti observa ca cel care serveste foloseste tot mana ca sa il deschida, ca asa e mai comod. Iar daca au adus unul cu pedala mai mult ca sigur cel fara a fost mutat in spatele liniei. Adica acolo unde se prepara tot. Nu de alta dar macar sa nu mai vada cumparatorul cum se contamineaza produsele. Dupa ce am amenintat ca le fac reclamatie si le-am spus ca sunt intr-un hal fara de hal, m-am calmat. Ma calmam, de fapt, chiar in timp ce vedeam atitudinea profesionista a sefului de sala. Siguranta lui ca nu are cum sa se intample nimic rau. El face tot ce poate ca sa minimizeze damage-ul de imagine, dar chiar daca nu va putea recupera toate probele, tot nu se va intampla nimic rau. „Da, da, desigur , aveti dreptate; puteti sa va duceti sa faceti reclamatie. E dreptul dvs.” Sigur ca da, stiam si eu. Asa cum revedeam tot filmul unei reclamatii facute in vant. Si al timpului si banilor mei pierduti de pomana. Asa ca, scarbita,  i-am dat inapoi si probele si bonul ca sa imi pot recupera macar banii si am dat sa plec, injurandu-i in gand. Seful de sala nu a uitat sa imi spuna ca ii pare rau, sa ma intrebe ce poate sa faca ca sa nu plec suparata si in final mi-a urat „o zi buna!” . Nu m-am putut abtine sa nu izbucnesc „O zi buna?! O zi buna dupa ce mi-ati futut-o voi, nenorocitilor?!?!”

A doua „fericita” intalnire s-a petrecut cu un produs de la Auchan Titan luat de la linia lor de patiserie-cofetarie. Am cumparat doua amandine. Am consumat una imediat ce am ajuns acasa. Si mi-a placut foarte mult. Delicioasa! A doua am mancat-o a doua zi. Pana la jumatate cand am simtit ceva ciudat in gura, printre dinti. Era o chestie care nu semana nici cu crema, nici cu blatul, nici cu mica fondanta din varf. Ce era sa fie?! Luasem din greseala vreo bucatica de hartie?! Am scuipat bolul alimentar in farfurie cu un presentiment straniu. Am scurmat prin el cu lingurinta si am scos „chestia”. Initial m-a luat un val de greata, fiindca se intindea ciudat si am crezut ca e o guma de mestecat, mestecata deja. Am rasuflat usurata cand mi-am dat seama ca nu era asta. Era un deget de latex dintr-o manusa chirurgicala. Slava Domnului. Deci, nu saliva. Poate sange?! Se taiase vreo bucatareasa in timp ce malaxa crema ori aluatul ?!Sau poate, in timp ce isi scotea manusa, i se rupsese deasupra cratitei cu crema?! In aluatul de blat?! Sau poate in timp ce intindea crema peste blat?! Ce mai conta! Bine ca nu era saliva. Poate ceva particule de pe pielea bucataresei. Sau putin sange. Slava Domnului ca nu imi ramasese degetul de latex in gat! Dumnezeu dragutul avusese grija de mine si de data asta si imi deschisese ochii la timp sa vaz. Scapasem cat de cat cu bine si acum de la intalnirea  cu aceasta ruleta ruseasca a sistemului de alimentatie romanesc! De data asta nici nu m-am mai suparat. M-a cuprins chiar o usoara euforie. Am pus degetul de latex in cutia cu prajituri si voi depune o reclamatie la OPC. Sunt curioasa ce o sa se intample. Dar cred ca stiu. Se va derula filmul pe care l-am anticipat. Varianta A sau B.

O sa ziceti ca sunt pesimista, lasa si delasatoare. Ca trebuia sa depun reclamatie si in cazul Pizza Hut. Si o sa va dau dreptate. Sigur ca da. Si in cazul acela si in alte 100. Intampin lunar peste 10-15 asemenea situatii. Nu cu probe chiar in farfuria mea, dar cu nereguli vizibile de preparare si servire. Si dvs daca va veti uita atent la orice patiserie, covrigarie sau cofetarie veti vedea cum vanzatorii cu mainile cu care iau banii – cea mai murdara marfa, plini de bacterii si saliva – cu mainile cu care butoneaza pe tastatura mobilului apuca si pateurile, si covrigii, si prajiturile pe care dvs le bagati direct in gura. Mai nou folosesc manusi, dar iau banii cu mana inmanusata sau isi scot si pun de zeci de ori manusa atingand-o cu mana cu care manipuleaza banii. Acelasi deficiente in maniera de servire se intalnesc peste tot in horeca, mai ales in fastfood-uri. Si sute de nerguli se fac in spatele liniei, la receptia materiei prime, depozitare si preparare.  Nu vorbesc in necunostinta de cauza, stiu pentru ca am lucrat in sistem. Si din acelasi motiv mi-e destul de greu sa tip la oamenii care (dincolo de delasarea personala) sunt constransi la randul lor de sistem sa se comporte asa.

Spuneti si dvs. Ce sa fac?! Sa ma transform intr-un petitionist de profesie?!  Sa  imi las sufletul otravit de indignare din doua in doua zile?! Sa devin o scandalagioaica?!  O-ho-ho, as gasi motive preaintemeiate de plangeri si de proteste la fiecare 40 de pasi. Sa tip de fiecare data la vanzatori sau la preparatori?! Nu de putine ori, cand le-am atras atentia civilizat, mi-a fost dat sa aud din partea cumparatorilor!!! „Haide cucoana ca daca acum ne facem griji de toate!”, „Mata n-ai treaba acasa?! Ca noi ne grabim!”

Si in fata unor asemenea atitudini devin incet, incet… intelept. Imi dau seama ca risc sa fac figura de femeie isterica, nedefulata, dom-le!, de mimoza, de maniaca plina de fobii. Ca pot ajunge sa ma priveasca urat sau cu mila chiar cunoscutii si prietenii. Pentru ca, in fond, raul nu pleaca doar din sistem, ci si din seninatatea cu care majoritatea zdrobitoare a clientilor coopereaza cu sistemul. In fond, la nivelul constiintei igienei alimentare, suntem in marea noastra parte niste habarnisti si delasatori sau, daca nu delasatori, foarte absenti. Caci, la cate alte preocupari si surse de stres ne solicita, sa mai fim atenti la ce mancam, gatim noi insine sau ne gatesc altii ar fi prea de tot. Mergem pe incredere. Ca nu avem cum altfel. Ceva trebuie sa mancam. Si exact pe aceasta incredere se bazeaza si sistemul cand nu se schimba sau doar mimeaza schimbarea.

Cat despre ce s-ar putea face, intr-un numar viitor, desigur

Breathtakin’ news: Criza afecteaza traficul pe net!

N-ati aflat?! Criza a afectat traficul rutier, masinile s-au rarit dramatically , odata cu multele business-meetinguri care au picat pe capete, basca retragerea privilegiilor de a avea masina de serviciu,  oferite de companii prea multor salariati.  Bugetele baietzashilor de bani gata si ale d-relor intretinute, care frecau menta pe bolizi si pe taxiuri, au scazut deprimant si pentru ei, sarmanii.  Dar iata ca,  nemiloasa, criza  da o lovitura si traficului pe net! Si bloggerii, cu nervii intinsi la maximum de buzunarele micsorate alarmant,  au lasat-o mai moale cu statul la palavre pe net  si s-au pus pe socotit si razsocotit bugetele de austeritate. Nas-pa! Rezistati, bloggeri, rezistati! Ceea ce imi doresc si mie.  (Oare unde  am pus pusculitza aia?! )

Rezistenta urbana – Obiectiv: Nu cedati Pasajul Victoria!

 

Poza colectata cu copy si paste de la Zaza: http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/08/n-chestiunea-pasagiului-6-premonitorie.html care a scris mai multe articole in aceasta chestiune si are aici scrisorile care pot  fi trimise catre primarie, inclusiv adresele de mail: http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/08/n-chestiunea-pasagiului-8-propunere-de.html

Dupa lupta impotriva comunismului, astazi avem de dus