Îmi pierd răbdările

Nu ştiu de ce. Nu mai suport corupţia, impostura, invaziunea, abuzul care te asaltează la toate colturile existenţiale si pe care culmea! ti se spune ca trebuie să le accepţi în numele toleranţei, omeniei sau pentru păstrarea unei minime funcţionalităţi a unui sistem esential (alimentar, educativ, de sănătate etc.) Am sentimentul sufocant ca sînt luată de fraieră. Că sîntem îndemnaţi/ dirijaţi/ dresaţi cu toţii sa avem o toleranţă păgubitoare prin lipsa ei de discernamînt şi prin faptul ca maschează de minune înclinatia spre comoditate şi evitarea responsabilităţii. M-am săturat să tot am înţelegere pentru toţi şi toate. Pentru unele chiar mai am. Îmi e în continuare milă cînd cineva suferă. Din cauza sănătăţii, a nedreptaţilor sociale sau a sentimentelor. Bine, din cauza sentimentelor oamenii suferă de multe ori şi din propria lor vină. Din cauza unor ataşamente posesive, fixiste care deraiază de la ideea de dragoste şi devin patimă. Chiar şi oamenii aceia sînt de compatimit dar şi de temut. În fine, nu de asta e vorba acum.

Am de ceva vreme o ispită continuă aproape să îi judec pe toţi şi pe toate… să nu mai rabd nimic, dom-le! Să nu mai tolerez! Să urlu! Să mîrîi! Ba chiar să şi muşc fără avertisment! Am devenit constientă de asta puţin înainte de Săptămîna patimilor pe măsură ce mă gîndeam că ar fi cazul să fac un bilanţ cu ce am pe suflet şi să-l descarc pe undeva. Mi-am dat seama că în ultima vreme m-a iritat din ce in ce mai mult duplicitatea oamenilor, refuzul lor îndirjit de a recunoaşte cînd greşesc, felul silnic în care îşi impun punctul de vedere asupra celui cu care se află în dezacord.  Cum vorbesc mult, tare, repede sau închid brutal discuţia să te uşuiasca de lîngă un subiect pe care ţin fie să-l vezi exact ca ei, fie să nu-l atingi deloc!

Bine, lucrurile astea nu au cum sa nu te indigneze dar problema este amplitudinea iritarii care a devenit deja o adevărată ispita a mea de a judeca pe toţi şi pe toate. Frustrarea acumulată… ce frustrare?! Asta e deja orgoliu turbat care îmi afectează capacitatea de compasiune. Si cînd lipseşte compasiunea păleşte şi discernămîntul fin, şi comprehensiunea lucrurilor subtile, iar simţirea cea bună se duce pe apa Sîmbetei.

Mă irită din ce în ce mai tare neglijenţele, neregulile, abuzurile de orice fel dar mai ales cele de încredere. Ieri mă duc să plătesc lumina şi în fata complexului din apropiere un bătrîn mă abordează cu un „Nu vă supăraţi…” care ştiu bine ce va să zică. Îl privesc mat şi îi raspund la fel, deloc bine prevestitor pentru el: „Nu mă supăr” si mă opresc făcînd efortul minim posibil să îmi ascund agasarea. Omul ţine în mîna cîteva bancnote de un leu. Ezită puţin. „Nu îmi ajunge şi mie de un paracetamol… un leu, va rog…”  Mă uit la el ca un ofiţer SS şi îi zic sec: „Nu vă ajunge de un paracetamol!” „Da…” bîguie sarmanul derutat de tonul meu. Sîntem lînga o farmacie aşa ca îi zic în continuoare sec şi privindu-l pironitor: “Sigur vreţi un leu pentru un paracetamol?!” “Da…” zice din ce in ce mai nesigur. Ochii mei se îngustează şi mai mult. “Poftiţi în farmacie cu mine şi puneţi restul banilor sa luam un paracetamol!” îi zic apăsat. I se scurge tot elanul cînd vede ca vreau să îl duc în farmacie. “Mergeţi dvs…” zice pierdut si se trage înapoi.  Mai am puţin şi îl muşc. “Nu vreti pentru paracetamol, asa-i?! Vreti pentru altceva?! Asa-i?!” Nu ţip la el dar tonul meu e clar inchizitor. L-am pus pe cruce si i-am infipt şi cuiele, n-are rost sa-l mai muşc. Desi parca as avea chef să fac şi asta. “Aşa-i…pentru altceva…” se dă el bătut… “Şi-atunci de ce mintiti?! De ce mintiti?!” ma stropşesc la el printre dintii strînşi. “De ce?! De ce?!” Însa el se departeaza aruncîndu-mi nişte priviri, niste priviri…  jenate? înfricosate? îndurerate?

Mă pun şi eu în mişcare automat, fiindcă deja mi se face rău lăuntric, mă simt sfîşiata de sentimente contradictorii de dezgust faţă de el şi faţă  de… de… de… nu mai vreau! Nu mai vreau!

Nu mai vreau să stau, nu mai vreau să îl privesc, nu mai vreau sa fac efortul sa înţeleg dacă în spatele minciunilor lui se ascunde totusi un mobil bun. Car cu mine vinovaţiile astea o vreme, indiferent că nu le voiam în cîrca mea. De ce? De ce? Idioato! De ruşine poate! Poate voia pentru un kil de carne. Sau pentru factura de lumina! Sau pentru întreţinerea care a explodat în februarie! Sau pentru mămăica lui care îl aştepta la policlinică! Ce îţi trebuia ţie să ştii pentru ce vrea?! Să i-o spui lu’ mutu ca era pentru lumina! Era pentru vreun mafiot care îl exploatează sau pentru vreun trîntor de fiu!  Era pentru băutura sau tutun! Da-mi un ban duduie să mă nenorocesc cu mîna mea pe munca ta! Ce îti trebuia ţie fato să stii pentru ce vrea el?! M-ai prins prost, bătrîne, prost de tot. Altădată aş fi avut rabdare să te invit pe o bancă să te fac sa îmi spui povestea ta şi foarte probabil aş fi dibuit daca e falsă sau adevarată, dar indiferent de asta ti-aş fi dat… altădată… dar nu azi… nu azi…

Dau din mînă ca şi cînd aş vrea sa-l izgonesc din mintea mea dar degeaba. Batrînul s-a înfaşurat în gîndurile mele cu tot cu crucea pe care însămi l-am pironit şi presimt ca o sa-l trag aşa dupa mine zile şi nopţi în şir.

Am fost o idioată şi un jeg! Voia un leu amărîtul. Un leu. Ce mi-o fi fost aşa de greu sa-l înţeleg?…Un leu…

Electorale (Sau: Haioasele anticipate)

Foaie verde busuioc

Ne-a venit pofta de joc

Ca asa se joaca fata

Si la stinga, si la dreapta.

Nu ca-i misto cind oamenii au aceeasi aceeasi “idea of fun”?! Hai mai, ca-i distractiv. Sa vedeti ce-o sa ne mai ridem.

Iarasi si iarasi.

Ce ti-e scris

In frunte nu iti este pus.

Presimt ca eterul imi va sopti curind ca trecutul este acea zona primejdioasa in care ne pierdem ades, inventindu-ne false puncte de reper si stergind altele adevarate ca sa ne facem viata mai suportabila sau ca sa ne gasim justificari ale unor comportamente nedrepte sau aiurite. Hai dom-le, mi-ai imprumutat mata mie 100 de euro? Ai chitanta?! Dovada?! Unde-i dovada?  Sau : Da ce ti-a casunat pe fata asta? Pai, ne-am intalnit de 100 de ori in tramvaiul 34! Dar nu lucrati la aceeasi fabrica? Da, dar precis ne-am intalnit cu un rost.

Teza predestinarii este insa straina crestinismului. Omul este liber sa faca alegerile lui. Pe de alta parte se vorbeste de prestiinta lui Dumnezeu si de cooperarea lui cu fiecare individ. De asta existenta unui model repetitiv, a unor coincidente tulburatoare poate fi vazuta nu ca o prescriere/ predestinare, ci ca o propunere, o sansa  pe care Dumnezeu i-o da omului pentru a invata din greselile trecutului. Daca accept aceasta teza ramine oricum greu de inteles pentru  mintea mea umana de ce ii da Dumnezeu sansa omului sa aleaga desi stie dinainte ce va alege, chiar pina la ultima clipa a vietii lui. Pare chiar sadic. Daca Dumnezeu stie ca eu voi alege gresit de ce nu alege El in locul meu? Si cum pot eu diferentia un model repetitiv cu rol pedagogic de coincidente banale, firesti, incit sa nu incep sa vad conspiratii cosmice peste tot si sa ajung in pas vioi la Balaceanca? Si cum sa nu ma tulbur intrebindu-ma ce libertate de alegere pot avea oamenii nascuti cu handicapuri grave? In privinta acestor probleme, vorba poetului, tu te intreaba si socoate.

De ce? Cum? Ce anume? – e un examen de constiinta care se da continuu – cred eu – pentru maturizarea, pentru cresterea noastra spirituala, pentru implinirea noastra. Cred de asemena ca abilitatea de baza antrenata este sinceritatea cu care privim in noi insine. Felul in care ne putem accepta propriile mizerii launtrice, vulnerabilitati, fricile, egoismele, vanitatile si lupta cu ele, necazind in depresie sau nepasare ca „asa sunt eu, n-am ce face”, nici repezindu-ne sa ne scoatem si inima din piept si creierii din cap ca sunt defecte si „ne smintesc”,  ci demontindu-ne si surmontindu-ne acei monstrii interiori cu rabdare si metoda, pas cu pas. Teritoriul launtric este cel pe care daca nu il ingrijesc ma destram si pe mine si pe cei din jur, de care altminteri pretind a avea grija si a fi profund atasat.

O foarte frumoasa rugaciune spune astfel: Doamne, da-mi puterea sa accept ceea ce nu pot schimba, curajul sa schimb ceea ce pot schimba si intelepciunea sa disting intre acestea doua. O adresez Cerului in fiecare zi. Si mai incerc, atit cit ma tin puterile, sa o pun si in practica.

Iluzia binelui si binele iluziei

De sarbatori – Pasti, Craciun – oamenii sufera de un exces de bunavoire. Mesajele bisericii si cele venite din mass-media suna mai mobilzant decat oricand. Binele facut la ocazii speciale pare de 10 ori mai valoros decat cel facut in zilele ordinare. Exista si un folclor aferent temei: „sa-ti ajute sfanta zi de…” sau „dar nu uita cand e Craciun…”  care mie imi starneste revolta. De ce in aceste zile anume ar trebui sa nu ratezi sa iti manifesti bunatatea?! Adica in restul poti sa iti iei liber?! Sau cum altcumva sa interpretez?!  Ca preocupat cu propria buna petrecere risti sa uiti de cei care nu au nici de unele ca sa celebreze si ei cumva ziua speciala?! Cert este ca unii nevrand sa scape ocazia se pornesc sa binefaca si cui nu are nici o nevoie de binefacerea lor, iar altii nu se sfiesc sa vire binele in vietile oamenilor desi li se spune nu multumesc, nu am trebuinta de asta.

Acum sa nu se inteleaga de aici ca eu sugerez ca ar fi bine sa ne mai temperam sau inhibam preocuparea si impulsurile noastre de a face bine. Nu asa ceva vreau sa zic. Dar cred ca ar fi important totusi sa ne gandim putintel mai mult la ce credem noi ca ar fi bine pentru X sau Y.

In zilele oricaror sarbatori, oamenii se confrunta cu supliciul invitatiei la masa… „Va rog, serviti…” „Dar nu imi e foame , am mancat acum o ora…” nu indraznesc sa recunosc ca nu ma imbie de nici o culoare ce vad pe masa… „Nu ma  jigniti, va rog!”, insista gazda… De cativa ani am invatat opun o rezistenta eroica la orice mi se baga pe gat cu de-a sila. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar nici sa mi se faca rau mancand lucruri care nu imi plac. Ori de cate ori invit la masa mea pe altii ii indemn sa manance doar daca le place. Le spun clar sa ia doar ce le place si ca nu imi fac nici un necaz daca nu le place nimic, eu oricum ma bucur ca ii vad si ca stam de vorba. Normal ca m-as necaji putin in sine-mi daca nu as reusi sa prepar nimic imbietor, dar mi-ar parea mult mai rau sa stiu pe careva plecat cu vreo indigestie.

O alta varianta de bine iluzoriu este cea a cadorisirii obligatorii. Una pe cale institutionala: Stiti fara-numarul de agende, calendare si pixuri, de la sfarsit de an pe care trebuie apoi sa le pasezi pe la rude, prieteni, cunoscuti?! Ma intreb la ce fel de promovare or folosi calendarele personalizate ca oricum nu poti sa iti pui 10 calendare in birou sau acasa. Alta: este cea a cadourilor de la rude, prieteni, cunoscuti care se simt cumva datori sa iti ia ceva, chit ca ai tot ce iti trebuie ori ce iti trebuie nu pot sa iti ia, totusi vor si ei sa fie atenti cumva. Si atunci nu stiu ce ma deprima mai rau: sa vad ca oameni care au bani cumpara ceva de de trei lei sau de o kitschoshenie fara seaman doar ca sa isi demonstreze lor insisi ca sunt niste domni si stiu sa fie atenti cu mine sau ca unii care abia au pentru ei isi rup din putinul pe care il au si imi cumpara o prostioara pe care oricum n-o pot folosi dar care pe ei ii ajuta sa se simta bine ca au fost si ei cumva utili sau atenti cu mine. De cele mai multe ori cadourile astea ajung la gunoi, inducandu-mi si un complex de vinovatie pe deasupra.

Dar unul din cele mai stanjenitoare feluri de bine iluzoriu este acela legat de religios. La ocazii mari dar nu numai, unii oameni se simt datori sa dea o mana de ajutor si altora sa se conecteze cu Dumnezeu. In timp ce ma duceam la slujba de prima zi de Pasti, la stopul de la intersectia Dristor un batranel care abia se tinea pe picioare flutura prin fata soferilor niste hartii. Saracul om – m-am gandit eu, animata de bunatatea obligatorie de Pasti – ia sa-l miluiesc. Deschid geamul sa ii dau un banutz si ma trezesc ca batranelul imi vira in masina o copie xerox pe care sunt scrise artistic cele 10 porunci si cateva alte citate din Biblie. „Luati-le vvaaa rrroooog!” se tanguie frumos batranelul. Nici nu am cum sa nu le iau ca se pune verde, ii dau si eu banuztul, desi nu pare sa fi asteptat asta, mosneagul il ia si se tirie printre masini spre trotuar. Nu cred ca omul brevetase o noua metoda de cersit, fiindca pana ajung la biserica trag concluzia ca e un material adventist. Pur si simplu omul voia sa imi faca un bine.

La biserica, spre finalul slujbei, in timp ce corul bisericii are un mic program de frumoase cantari pascale, o buna crestina ortodoxa trece lin printre randuri si imparte ceva.  Bunul simt imi spune sa iau ce mi se intinde, dar vazind ca e un acatist  dau sa ii spun d-nei ca nu am nevoie, insa d-na nu concepe refuz. Mi s-a intamplat, nu o data, ca spunandu-i cuiva de vreun necaz, ajutand pe cineva,  ori vorbind pur si simplu de un subiect religios sa vad cum, cuprinsa de un elan subit, persoana scoate din portofel sau de prin vreun sertar vreo iconita sau vreun acatist simtind nevoia sa mi le daruiasca ca imi vor fi sigur de folos.  Eu una cred ca tot ceea ce tine de religos trebuie exprimat cu multa bunacuviinta, virtuozitate artistica si imi displac reprezentarile kitschoase. Si nu de putin ori, trezindu-ma exact cu asa ceva, raman cu strangerea de inima ca am primit totusi o reprezentare a unui concept religios si, indiferent de lipsa de virtuozitate artistica, ramane un obiect de cult. Poate nu e potrivit pentru mine, dar e pentru altul. Insa eu ce sa fac cu el?! Apoi intervine redundanta. Luati acest acatist. Multumesc, dar nu e cazul, eu… nu mai apuc sa ii explic d-nei nimic. Nu conteaza, luati-l si ziceti bogdaproste. Si eu ce sa fac cu el?! Il dati altcuiva. Deci omul s-a scos de doua ori. Nu doar ca mi-a daruit, dar m-a inzestrat si cu posibilitatea sa dau mai departe, vorba ceea: dar din dar se face Raiul. Ingustutza cum sunt la minte si suflet eu vad aici o problema totusi, mie nu imi foloseste ce mi-a dat, fiindca am deja sau nu imi spune nimic si, in cazul in care mi-au mai dat si altii vreo 3-10  asemenea daruri de dat in dar, ma trezesc in strania ipostaza de dealer de obiecte de cult. Ma trezesc de fapt cu obligatia morala de a da mai departe ceea ce nu imi este de folos. Mai mult decat atat, sunt printre cei care stiu ca nu dai asa ceva oricui, fiindca risti sa il stanjenesti cu darul. Poate omului, ca si mie, ii place sa aiba o singura icoana in camera, nu sa isi transforme peretii casei in catapetesme. Asa incat pun frumos obiectele respective prin niste sertare sau cutii de prin casa si ma simt apasata de lipsa mea de consideratie fata de ele. Deci, ce bine mi s-a facut?!   

Dupa astfel de experiente ma intreb de cate ori, exaltati, evenimential au ba, de nevoia de a fi buni, ne lasam vrajiti de iluzia binelui pe care il facem aproapelui nostru, in timp ce binele acestei iluzii nu foloseste, din pacate, decat propriei noastre vanitati.

Intr-o vreme ma iubeam cu Iago (fictiune)

Il stiti, desigur, pe Iago. El se gaseste intotdeauna pe linga noi si, in momentele in care nebunia  ne intuneca mintile,  poate emerge chiar din noi insine. Citeodata tresar intrebindu-ma: in inima mea ce Iago s-a furisat si vrea sa iasa?!  Altminteri foarte bun sfetnic si loial, cind nebunia ii intuneca mintile, ii poate spune omului ce trebuie sa afle cum trebuie sa afle. Daca eu insami sunt un Iago cu inima ravasita de nebunie?! Si chiar acum ezit daca sa intru in detalii sau nu. Si-amar de vreme a trecut. La urma urmei, l-am iubit. Desigur, pe vremea aceea nu stiam ca e Iago.  Si el m-a iubit pe mine. In felul lui. Iar cine iubeste mult pedepseste aspru. Desi nu poti sa nu te intrebi, despre ce iubire mai poate fi vorba, daca pedeapsa devine razbunare.

Buna dimineata, frate al meu

„Buna dimineata, frate al meu, lucrurile stau in felul urmator, nu stiu daca meriti sa-ti dau acest adevar pe mina, l-am mai dat cuiva, stii cui si vezi ce a iesit. Ma uit in ochii tai si am impresia ca nu meriti, dar sa zicem ca aici nu se discuta pe merite, ci pe exactitate. Poate ca nu esti fratele meu, dar in Biblie, mi se pare, fratele spune despre frate: sint eu oare responsabilul fratelui meu? Biblia e prima care consemneaza posibilitatea relatiei dintre noi. Mi-e mila cum astepti daca nu adevarul din gura mea macar o informatie. Si daca din frati am deveni responsabili ai unuia de catre celalalt, de ce nu as admite ca adevarul sa se confunde cu informatia, de atitea ori? Hai sa ne intalnim simbata seara, hai sa-ti arat Bucurestiul noaptea (de la palat la sosea), hai sa transformam informatia in adevar, sint multe cintece care incep cu hai. [...]

Or, eu stiu ce vrea – stiu, dar nu ii voi spune, pentru ca e si mai intim. [...] Nu-i spune adevarul celui care nu crede in tine, spune inventii celui care te suspecteaza, cit mai multe inventii, cu inima cit mai usoara – „ nu minti” e o lozinca acceptabila doar in desert, acolo unde Dumnezeu vorbeste cu un om si nu-l aude nimeni. Aici inventeaza, inventeaza cit poti, cit te tine imaginatia. Vorbele tale il vor incurca se vor lovi de alte vorbe din capul lui, nu va sti ce sa faca, derutat, va raporta gresit si, cand se va dovedi ca raportul este gresit, adevarul tau, chiar si nemarturisit, tot isi va face loc – asa cum din aburii acestui cal va cadea o ploaie la Feldioara – si din inlantuirea asta de poveste biblica nu se poate sa nu apara pedeapsa; pedeapsa pentru ca nu a inteles din dosarul acela aflat in fata lui ca tu nu poti marturisi nimic din ce iubesti, fiindu-ti prea scump, prea intim, cu totul in afara vorbelor si nu merita sa faci nici un efort, nu exista nici un mobil, nici o noblete, nici un loc pe pamant, ca sa aduci printre oameni, acest strat de petrol inestimabil. N-am de sondat nimic, cautati in alta parte, nu ma las forat, cu atit mai putin furat  – preferati un calambur unui oftat inutil. Dar, in pofida bunei dispozitii, nu sunt in carte, nu sunt deloc in carte…” (Radu Cosaşu – Maimuţele personale – 1968)

Buna dimineata, cititorule al meu, minunate sunt zilele cind un pasaj dintr-o carte imi cade ca un farmacon in doze vindecatoare pe o rana veche a sufletului meu. Ti-as intinde putin din acest elixir, dar nu stiu daca tu crezi ca in carti exista elixire misterioase, care sa lege inimile sfirtecate. Experienta ta, ca si a mea, iti spune mai degraba ca oamenii nu sunt in stare sa ia din carti decit otrava sau vinul (auto)iluzionarii celei mai placute.   

Cartea asta a fost publicata prima oara cind autorul avea 38 de ani. 38 de ani sunt numai buni sa inveti din greselile trecutului si sa nu mai vrei sa le repeti. Dar pentru unii e nevoie de mai mult. Cind lectia nu e invatata, e uitata sau gresit asimilata ea trebuie repetata. Iarasi si iarasi. Pina la absorbtia corecta, totala si chiar pina la fuziunea termo-nucleara.

De Paşti s-a dat Lumină

De Pasti  s-a dat Lumina. La miezul noptii preotul a iesit din altar si ne-a chemat sa luam Lumina Invierii. Oamenii s-au apropiat cu candele si lumanari si au inmultit flacara in sute de flacarui. In cateva clipe Lumina a cuprins chipurile oamenilor care si-au trecut-o unii altora din mana in mana. Apoi preotul a iesit din biserica cantand „Hristos a inviat” si  a tinut scurta parte a slujbei de afara. Oamenii au raspuns de cateva ori la „Hristos a inviat”. „Cu adevarat a inviat!”  au zis ei intr-un glas. Unii tare voios, altii mai ezitant, altii grabindu-se sa ajunga din urma pe cei care pornisera a zice mai inainte. Am luat si eu Lumina si am ascultat slujba cu sufletul ingropat de tristete. Tineam in maini flacaruia mea si o priveam cu grija sa nu se atinga de haina cuiva sau sa nu isi lase vreo d-ra pletele prin ea. Din greseala m-am impiedicat si am dat niste ceara pe sacoul unui baiat care semana cu Sf. Petru. Mi s-a parut ca s-a uitat cam incruntat la mine. Mi-am cerut repede iertare. Pe baiatul asta il stiu de mult, vine cu prietena lui, pare un ravanitor serios si sever. Intotdeauna priveste foarte grav catehezele care au loc in unele vineri si nu pune intrebari. Asculta si tace. Cand a intrat in biserica am avut impresia ca a privit-o pe prietena lui sever. Ea s-a tras in stinga si s-a acoperit cu baticul cu o miscare delicata, el s-a asezat in dreapta. Ma amuza impartirile astea in stanga si in dreapta, Doamne iarta-ma. Am profitat de ocazie sa ii spun omului ca ii pot da 10-15 roni sa isi curete sacoul. Mi-a raspuns cu un zambet foarte cald, la care nu ma asteptam, ca nu e nevoie, se mai intampla, prietenei lui i-a varsat ceara o tanti pe haina anul trecut. Apoi a devenit brusc serios  si s-a dus la locul lui, parca tot aruncand niste priviri vigilente spre prietena lui. Bietul de el, biata de ea. Imi simt sufletul plin de mila pentru oamenii astia tineri, ce-or cauta ei impreuna? Dar ce am eu habar?! De ce ii judec pe ei?! De ce nu ma judec pe mine?!

 Unele dintre chipurile oamenilor erau hidoase sub lumina galbui-rosiatica, altele rigide, altele incalzite de o anume importanta a momentului. De dragoste nu mi s-a parut ca am zarit vreunele. Imi spuneam: uite Simona, Hristos a inviat! Bucura-te! Dar inima mea nu ma asculta. Am mai stat putin la slujba si am plecat apoi, ducand cu grija pana la masina candela. Am luat-o incet pe Campineanu, apoi am facut stanga pe Victoriei, am trecut Dambovita si am luat-o pe Unirii spre Salajan. Tot drumul am cautat usa, usa ale carei chei le primisem candva, le tinusem in maini si le ratacisem ca o proasta pe coridoarele inimii mele intortocheate. Am tresarit o clipa, fiindca mi s-a parut ca o zaresc undeva pentru o secunda, apoi mi-am dat seama ca si vedenia ei incepe sa dispara putin cate putin si am ramas inconjurata de acelasi ziduri vechi din care nu se deschid nici usi, nici ferestre. Am ajuns acasa si am pus lumina pe masa. Am mancat ceva privind cu un suflet dogit flacaruia. Apoi am stins-o si m-am culcat.

De Pasti s-a dat Lumina. Ea a cuprins in cateva clipe chipurile oamenilor si siluetele lor, a trecut din mana in mana si a fost purtata de oameni pe strazi, pe sub portaluri, pe casele scarilor, prin lifturi si in casele lor. Oamenii au dat din cap, curiosi, cu vaga deschidere ecumenica, incercand sa se armonizeze empatic cu evenimentul, mandri de isprava lor, emotionati de insemnatatea momentului, linistiti ca au facut cele cuviincioase si au adus si ei Lumina in casele lor. Dintre miile si milioanele de flacarui care au cuprins cetatea, ma intreb cati au lasat-o sa patrunda acolo unde era locul ei?! Acolo, acolo, acolo, in camarile acelea secrete in care ne este intotdeauna frica sa intram si cu atat mai mult sa lasam Lumina sa intre. Acolo, dupa ce am ajuns cu candela aprinsa in casa aceasta, care seamana cu o alta casa in care am stat, acolo am incercat sa intru, in camarile acelea ascunse ale inimii mele, dar, ferecate cu sapte lacate, usile lor ma priveau sfidator. M-am scurs in genunchi cu un scancet in fatza lor. Am cautat cheile lor peste tot, dar degeaba. Le-am pus in buzunarul cuiva care le va fi pierdut si el, la fel de neatent ca si mine, pe coridoarele inimii lui intortocheate.

De Pasti s-a dat Lumina. Ea a cuprins in cateva clipe chipurile oamenilor si siluetele lor, a trecut din mana in mana si a fost purtata de oameni pe strazi, pe sub portaluri, pe casele scarilor, prin lifturi si in casele lor. Cei mai multi oamenii au dat din cap, unii dispretuitori, altii sceptici cativa curiosi sau incercand sa se armonizeze empatic cu evenimentul, mandri de isprava lor, emotionati de insemnatatea momentului, linistiti ca au facut cele cuviincioase si au adus si ei Lumina in casele lor. Apoi au stins-o cu practica intelepciune si si-au vazut de vietile lor nefiind in stare inca o data  sa deschida usa unei lumini mult prea vii, prea pline de seva si de adevar ca sa o poata primi ca pe mai mult decat o veche si fumoasa legenda.

Intre teama de indoctrinare si marea ratare

In loc de concluzii, pana am ajuns acasa mi-am rumegat dilemele si tristetile.

Despre intalnirea relgiilor e dificil sa vorbim cata vreme multi dintre religiosi nu s-au intalnit (cu adevarat) macar cu religia proprie.  Ceea ce se produce de cele mai multe ori este o intalnire a prejudecatilor, din pacate. Si nu doar la nivelul oamenilor simpli, matusicilor si babutzelor superstitioase. Si oamenii educati gandesc in termenii prejudecatii si ai unei autosuficiente pernicioase despre propria religie si despre celelalte. Si asta pe fondul indus de secularizare ca religia nu mai merita atentia omului modern. Ca sunt alte lucruri care trebuie sa ne preocupe daca vrem sa ne dezvoltam spiritual:  psihologia, filosofia, literatura, arta, istoria, stiinta. Religia?! – da, da, o chestie marginala, a carei libertate, desigur, trebuie asigurata chiar daca e o ocupatie desueta, pentru cei slabi de inger sau , ca suport consoloator, pentru cei aproape de moarte. Alta cauza a suficientei este ca fiecare isi imagineaza ca are dreptul sa aiba o relatie personala cu Dumnezeu asa cum ii trece lui prin cap. Ia putin zen, ia putin catolicism, ia putin ortodoxism si s-a scos. Nu sustin prin asta ca trebuie sa rejectezi meditarea la doctrinele si practicile altor confesiuni… dar aceasta meditare trebuie sa te duca la  intelegerea mai adanca a unui mod de raportare la Dumnezeu printr-o religie la care trebuie sa te hotarasti la un moment dat si nu la plasmuirea unui sincretism convenabil tie care sa iti crute orice deranj de lupta cu tine insuti ca sa te ordonezi launtric si sa te imbunatatesti.

Tristetea mea este ca, in timp ce  isi bat capul cu predarea tendentioasa, expertilor le scapa din vedere cel mai important lucru.

Ca miza studiului religiei desi pare a fi in principal  nevoia de a intelege sistemele de raportare la transcendent ale altora si de a nu fi speriati de ele, sau de a intelege marea cultura, acesta ar trebui sa fie mult mai mult decat atat: o sansa oferita copiilor de a cunoaste conceptul de transcendent si cultura religioasa in care s-au nascut, fara habotniciile si superstitiile matusilor si bunicilor artagoase sau lesios de evlavioase,  o sansa care sa le ofere posibilitatea de a tranzita de la informatie la practica religioasa, daca se simt inclinati sa o imbratiseze.  

Specialistii au o mare jena in a spune raspicat ca studiul religiei in scoli ar trebui sa aiba in vedere si obiectivul de a-i trezi omului constiinta religioasa. Aceasta i-ar declasa din pozitia de oameni de stiinta cu comportament cerebral si i-ar arunca  din  tabara celor educati sa cunoasca, respecte conventiile culturale si emotioneze estetic in fata acestora,  in tabara celor sentimentalisti si slabi de inger care cred in divinitate, in utilitatea raportarii fiecarui individ cu toata seriozitatea si implicarea la transcendent. Aici secularizarea a indus o imensa teama de a nu parea ridicol si primitiv sustinand asa ceva.

Or, despre ce raportare corecta la propria religie sau la altele mai putem vorbi, cand chiar oamenilor educati  le e rusine sa afirme ca studiul culturii religioase in care te-ai nascut si al celorlalte e ceva vital pentru intreaga umanitate, nu atat pentru intelegerea arhitecturii, picturii, a marii culturi, cat pentru construirea echilibrata si frumoasa a fiecarui suflet si pentru mantuirea lui, care ar trebui sa fie mai importanta decat orice altceva?! Fireste toti cei ce cred stiu ca nu le va fi indeajuns o viata sa atinga aceasta desavarsire, dar sa le fie rusine si sa o recunoasca drept o stare ideala, spre care ar trebui macar sa se straduie?!  Update: trebuie  sa admit ca e exagerat sa afirm ca studiul religiei e vital pentru echilibrul fiecarui suflet sau bogatia lui. Exista oameni care isi constituie legatura aceasta cu transcendentul si fara studii, pur si simplu pe baza a ceea ce se numeste chemare sau experienta revelatoare. Dar nu cred ca ar fi cazul sa credem ca toti avem asemenea daruri. Sau ca daca nu le-am primit nu are de ce sa  ne preocupe prin ce mijloace le-am putea capata totusi. Si in al doilea rand, e vorba de cei care nu cred si nu vor sa creada. Nici o religie nu ingaduie ca un om sa fie influentat cu de-a sila sau cu amenintarea sa creada. Nici o religie nu da cuiva dreptul sa ii priveasca critic pe cei ce nu cred cata vreme ei fac faptele binelui si nici sa ii considere scosi de pe lista mantuitilor. A te re-conecta la divin nu poate sa se faca inchizand calea altora spre el. Orice om religios, la modul ideal, nu poate gandi despre un necredincios decat “acesta este unul care nu crede deocamdata”. A gandi despre un necredincios in termenii “vai de capul lui, o sa arda in focul cel vesnic, nu l-as mai vedea in cale” transforma orice credincios intr-un fariseu veritabil.

Ideea ca se poate exclude cateheza este cel putin ciudata. Religia include forme de manifestare, care sunt printre primele cu care copiii iau contact: inchinarea, participarea la slujbe, spovedania, botezul, impartasania. Copiii pot pune o multime de intrebari incomode si oare si-ar gasi specialistii cuvintele sa le raspunda pe intelesul lor? Cand un profesor explica logica unor asemenea manifestari sau principiile unei religii el face catehism.

Partea dureroasa este si numarul foarte mic de preoti din biserici apti sa raspunda adecvat. Dar asta e alta trista poveste. Si un alt lucru care ar trebui sa se discute in scoala ar fi expectatia si influenta pe care fiecare crestin membru al unei comunitati le poate avea in biserica proprie si cum isi poate gasi fiecare comunitatea in care se poate integra cu implinire. Se vorbeste de cautare personala dar nimeni nu le da copiilor nici cea mai mica idee despre ce ar trebui sa insemne aceasta cautare si, mai ales, ce dezamagiri ar putea intampina si cum le-ar putea face fata.  Daca in scoala se preda  despre sinceritate, dragoste si bunavoire iar  in biserica se descopera tonul artagos-apodictic sau patetic evlavios, experienta religioasa devine un dezastru sau o lehamite de care tanarul se scutura rapid.  

Problemele raman. Specialistii se interogheaza nostalgic si dezvolta total paralel cu biserica un ton frumos, neutru si respectuos fata de celelalte religii si riguros academic, in timp ce ba manualele de religie, ba cadrele didactice sunt acuzate a stimula mai degraba evlavia sentimentalista si exclusivista decat temele de gandire profunda asupra rostului vietii, umanitatii prin prisma propriei religii sau a celorlalte.

Profesorii de religie de talia specialistilor nu sunt. Specialistii nu scriu manuale de scoala ca nu e treaba lor…. Chiar asa?! De ce nu or scrie d-nii aceea cu un ton calm , asezat, dl Neamtu, dl Cazaban, dl Plesu, dl Patapievici, d-na Manolescu, d-na Baltaceanu si dl Mihailescu trei manuale pentru ciclul primar, gimnazial si liceu in care sa explice simplu, cald si logic incat sa inteleaga si peretii ce inseamna Dumnezeu si care sunt posibilitatile oamenilor de a se raporta la El si unii la altii, in pace si cu bunavoire. Dansii par a sti mai bine cum trebuie explicat copiilor, asa ca ar trebui sa se vanda ca paine calda asemenea carti. 

Pana atunci cand ii incearca vreun imbold de cautare personala si vor sa afle care-i treaba cu Dumnezeu copiii dau pe Google. Sau iau la nimereala niste brosurele sau  romantzuri de prost gust de pe la vreun pangar. Specialistii nu s-au obosit nici macar sa faca o lista a cartilor religioase de incredere recomandate in concordanta cu varsta sau nivelul de initiere.

Am plecat de la Club cu inima cam albastra, sincer sa spun. Pentru ca am sentimentul ca dincolo de a ne bate pe umeri ca ne pricepem sa punem intrebari inteligente, nu avansam deloc cu lamurirea problemei sau intrevederea unei solutii. Traim intr-o continua nostalgie a interogarii inteligente… dar nu ne dam nici un raspuns… nu avansam catre niciunde, nicicum. Sau cel putin eu asa am sentimentul.

Fireste, desi tare ma tem sa nu fie o dovada de suficienta si autocomplezenta, daca vrem sa imbratisam totusi  o viziune optimista, am putea privi lucrurile parafrazand o spusa celebra astfel: Nu ne-am mai intreba daca  nu am fi gasit raspunsul deja.

Intre nevoia de solidaritate si teama de gregarizare

Curentele de opinie identifica din ce in ce mai des printre cauzele nenorocului nostru lipsa de solidaritate a romanului. Romanii nu sunt uniti. Tiganii, da. Ungurii, da. Sasii, secuii, da. Noi, nu. De-aia ne merge prost.

Insa nu prea reusim sa aflam de ce ne merge prost. Sau aflam bucati de adevar. Liderii corupti ne-au distrus increderea in institutia leadership-ului. Nu mai avem incredere sa urmam pe nimeni, fiindca toti reprezentanti de frunte care au  plecat dintre noi au ajuns incet, incet sa fie dusi in carca de noi. In mintea oricarui intelectual scenariul orwellian este bine fixat. Nu poti lasa pe nimeni sa iti reprezinte interesele fiindca pana la urma va sfarsi prin a specula intregul capital de incredere primit cu precadere in interesul propriu. Prosperitatea comuna e un mit. Intotdeauna unii vor fi mai egali decat altii. Ca sa te sustragi acestor influente nefaste nu iti ramane decat sa te tii deoparte de orice asociere si sa duci o existenta de haiduc solitar sau cvasi solitar, eventual cu o ceata de apropiati, impreuna cu care sa te bucuri in liniste de ce ai putut agonisi pe cont propriu. Restul lumii nu mai conteaza. I-a pasat lumii de tine cand munceai de iti sareau capacele ca sa te pricopsesti sau sa ajungi la o prosperitate decenta?!

Avem in societatea noastra nesolidara o gramada de oameni care au incercat sa devina prosperi, de o prosperitate decenta sau infloritoare  bunastare decenta sau prosperitate remarcabila chiar. Dintre acestia as zice ca cei mai multi au reusit. De ce zic asta? Mi-e indeajuns sa ma uit seara de seara pe la terasele restaurantelor. Mi-e indeajuns sa aflu cate sute de mii de turisti viziteaza litoralul si statiunile montane lunar. Cat a crescut parcul auto romanesc si cu masini de ce calitate. Cati petrec vacante de doua pana la patru saptamani in strainatate si cati mai dau o fuga pe afara pentru un shopping scurt. Cati se trateaza in clinicile particulare, care se tot inmultesc si cati se amarasc fiindca n-au reusit sa isi inscrie copilul la scolile particulare cu o taxa de 700 de euro pe luna pe locuri pe care sunt uneori batalii. Si pe acestia ii aud oftand cu naduf ca viata e greu de dus, ca nu mai pot sa mearga la ski in Austria de doua ori pe an sau decat o data la doi sau ca ar fi vrut sa isi ia un passat, insa au trebuit sa se multumeasca doar cu un ford. Dar cum sa simta nevoia sa devina solidari cu acestia unii care muncesc cot la cot cu ei, in acelasi domeniu, poate pe functii diferite sau doar doua trepte ierarhice mai jos si stau in chirie intr- chichineata de confort doi sau trei si nu reusesc sa puna nimic deoparte in ani, nici macar avansul pentru o garsoniera confort 1, sau vreun cuplu ce are de hotarat pe care din cei doi copii bolnavi sa-l duca primul la doctor ca bani pentru amandoi nu sunt?! Cum sa fie solidar cu acestia un tanar care se intreaba pe ce sa dea putinii bani care ii raman din salariu dupa ce isi acopera cheltuielile curente: pe o pereche noua de ochelari ca i s-au marit dioptriile si nu mai vede bine cu cea veche sau pe niste carti pe care si ii sunt necesare pentru studii?!

Vad deseori cum mila mijeste duios in ochii celui mai instarit care intelege drama mamei cu doi copii bolnavi si bani de tratament doar pentru unul. Insa i se duce repede, de cum isi aminteste ca, daca i-ar cere sefului o marire de salariu pentru ea, i s-ar replica imediat ca poate fi inlocuit cu un om capabil sa se descurce singur cu problemele subordonatilor si fara sa isi sacaie superiorii cu solicitari enervante. Tot asa ii flutura o urma de duiosie cand ii trece prin cap ca poate ar fi bine, tinand cont de inflatie, sa ii dea 20 roni in plus ochelaristului ponosit care ii mediteaza copilul la acelasi pret de doi ani , dar ii trece iute cand isi da seama ca, daca ar face asta, nu ar mai avea cum sa manance in oras in fiecare zi,  sa isi ia cate 2-3 cafele pe saptamana de la Starbucks sau ar trebui sa reduca bugetul de 400 de roni pentru tigari. Si ce bune sunt cafelele la Starbucks. Merita si el, macar atata satisfactie, lasa ca tanarul student e abia la inceput de drum si o sa prinda si el vremuri bune. Mai incolo. Si copilului, pe langa meditatii ii trebuie luat neaparat iPod mai performant, fiindca sufera enorm ca se face de ras in fata prietenilor cu cel vechi de doi ani! Ei, dar asta e, sunt vremuri grele, criza, nu putem sa le avem pe toate. Trebuie sa ne asumam sacrificii cu totii si sa fim solidari.

Si de ce ne miram ca nu suntem solidari?! De ce am fi?! Ce au durerile si grijile liderului in devenire cu ale mamei cu doi copii bolnavi sau ale studentului ponosit?! Ce solidaritate se poate naste in atata prefacatorie?!

Exista o mana de oameni care sufera, dar pe langa asta sunt alte o suta de maini de impostori care mimeaza la randul lor suferinta si disperarea ca sa isi ascunda teama de gregarizare, de a ajunge una cu plebea adevarata si  pentru a isi inhiba constiinta care le dicteaza sa cedeze din prosperitatea lor celui care in fond isi preabine merita partea lui din aceasta fiindca prin truda lui o creeaza. Nobil sau intelept este sa te simti sau sa te dai plebeu, dar, pentru numele lui Dumnezeu, e vital sa nu devii asa ceva.

Si cand in fiecare student, sau tanar amploaiat sau intreprinzator exista suspiciunea ca a-si incredinta soarta unui gargarist uns cu toate alifiile  nu-l va duce la nimic bun, ci doar la transformarea lui intr-o oitza de turma de ce ne mai miram ca nu suntem solidari?! De ce am fi?!

In minte nu imi vine nici un raspuns, doar o exclamatie imi pleaca din rarunchi: Sfanta si marea nerusinata ipocrizie! A lor, a noastra, a mea. Pana cand, Doamne, pana cand?!

’reati ai dreacu’ de profesori – v-ati obisnuit in carca statului, ai?!

Nu vreau sa fiu condescendenta, dar uneori imi tin cu greu risul la unele din articolele d-lui Grigore Cartianu, redactor-sef al cotidianului Adevarul. Si, din cand in cand, expert in probleme de reorganizare sociala,  mai nou, iata, si de reformare a sistemului de invatamant. Am ris copios la un articol in care ii sfatuia pe varstnicii care nu mai fac fata platii intretinerii la bloc sa isi vanda apartamentul si sa isi cumpere o casuta ieftina la tara, urmand  sa traiasca onorabil din dobanda sumei ramase, pusa la banca. D-lui Cartianu ii scapau, totusi, niscai probleme de adaptare la trecerea din mediu urban in mediu rural, costurile de intretinere ale unei case, care difera substantial de cele ale unui apartament, problemele de transport catre magazine si centrele medicale, de care de obicei varstnicii sunt dependeti, ca si faptul ca multi dintre ei de-abia sunt vizitati de copii si rude mai in putere cand acestia din urma locuiesc in acelasi cartier.  Are domnul Cartianu si articole bune, dar uneori, luat de elanuri vizionariste publica niste articole care imi starnesc risul. Unul dintre ele este acesta, http://www.adevarul.ro/grigore_cartianu/O_utopie-_statul_salvator_7_340835915.html  in care, dorind sa aduca la trezvie masele care nu mai ies din mentalitatea statului salvator/ protectionist ca un tatuc, avanseaza o teorie de toata jena a re-organizarii sistemului de invatamant.

 „Oricât ar părea de dur, adevărul este că statul capitalist nu poate funcţiona ca oficiu de plasare a forţei de muncă. Tot ce poate face el, în acest sens, este să se ocupe de sistemul bugetar: dascăli, medici, poliţişti, militari, funcţionari, demnitari, cercetători. Iar acest sistem să fie cât mai suplu, pentru a nu consuma inutil resursele societăţii. Decât să ţii 400.000 de profesori flămânzi, mai bine îi reduci la jumătate (păstrându-i, evident, pe cei mai buni) şi le dublezi leafa! Vor munci mai mult, vor trăi mai bine şi vor scăpa de umilinţa actualului lor statut social”

Ati auzit, domnilor guvernanti?! Iata solutia! Dar dvs, d-lor profesori?! Nu-i asa ca e fair?! Doar nu vreti sa vi se dubleze salariul actual de 200-300 de euro, sa castigati care va sa zica 400-600 de euro predand 20 de ore saptamanal?! Daca vreti sa fiti platiti decent, d-lor profesori, lasati huzurul asta cu 20 de ore de predare saptamanal. Predati 40 de ore si primiti salariu dublu! Veti munci mai mult dar veti trăi mai bine şi veti scăpa de umilinţa actualului statut social!

Sa vedem dar cat de bine poate trai un profesor– beneficiind de salarii duble, dupa scenariul d-lui Cartianu: in primii lui 10 ani de predare, adica intre 25 si 35 are o perspectiva de a castiga 400 de euro iar intre 35 si 45 – 600 de euro – predand 40 de ore saptamanal.

Presupunand ca e un profesor care nu mosteneste o casa de la mamica, taticu, vreo alta ruda generoasa si pleaca in viata cu mainile goale, iata cam cat are de platit. 250 de euro rata sau chiria unei garsoniere in urmatorii 30 de ani, 50 de euro intretinerea. 50 de euro lunar carti, 50 de euro lunar haine ca nu trebuie sa fie foarte elegant, 100 de euro lunar investitia intr-o pensie privata, intrucat cu cea ramasa din salariu de la stat are toate sansele sa moara de foame, daca va avea proasta inspiratie sa traiasca mai mult de 65 de ani. Hopa, deja am ajuns la 500 de euro si nu am vorbit de mancare, concediu, medicamente sau eventulale investigatii si tratamente medicale de care orice om poate avea nevoie de-a lungul vietii. In primii 10 ani cei care castiga 400 de euro si le pot procura cersind, eventual, daca nu se milostivesc parintii sa ii mai intretina. 

Iar daca lacomul si fudulul profesor aspira si la o masinuta modesta, sa mai adauge 250 de euro lunar, vorbesc de amortizarea masinii in 10 ani, asigurari, reparatii, benzina. Sau sa se hotarasca: Ori mancare, ori masina. Ce atatea pretentii?!

Cat despre intemeirea unei familii, ce sa mai vorbim. Daca tine neaparat, n-are decat sa se casatoreasca cu un om de afaceri. Nu trebuie neaparat sa ia tot un profesor. Si la urma urmei n-are decat, dupa 40 de ore de predare la scoala, sa isi mai puna vreo 20 de meditatii. Cel putin cat e tanar si poate! Si sa faca bine sa ramana si performant daca isi iubeste meseria si e bun!

Am vazut de multe ori prin ziare afirmatii si anchete ultra-aberante despre munca profesorilor, incat uneori nu mai stiam daca ma inec de ris sau de indignare. Nu ca as fi vreun avocat pledant al acestei clase profesionale, declasate in marea ei masa, ca mai toate clasele profesionale din Romanica. Nu ca nu as sti ca e formata mai mult din obositi cumintiti de sistem, din lichele si amatori decat din oameni cu vocatie, bunacredinta si entuziasm neinfrant. Nu ca nu as da si eu afara mai mult de jumatate din cei care formeaza masa acestei clase, dar zau daca as sti pe cine sa aduc in loc sau cine mai bun profesional ar veni pe asa salarii de mizerie, astfel incat sistemul sa salte, macar cu un genunchi de broasca, educatia actuala a tinerilor.  Insa ma gandesc cat de maguliti de vizionarismul d-lui Cartianu trebuie sa se simta acei profesori cu vocatie si  buna-credinta.

Cat de simpla si la indemana era solutia si nimeni nu o vedea. Harst se injumatatesc posturile, se dubleaza salariul dar si norma! Sau cine stie?! Poate clasele. De la 35 la 70 de elevi.  Hm, nu, asta nu e o idee prea buna. Mai bine, norma. Hai, lasati-ne cu textele astea belferesti ca aveti nevoie de timp sa va pregatiti lectiile, materialele de predare, abordarea. Dar de cate ori le pregatiti?! Doar sunt toate la fel! Toata lumea stie ca repetati ani in sir aceleasi texte. Ce aveti atata de gandit, de analizat si re-analizat? Voi predati, nu ganditi. A se slabi cu figurile astea ca predatul e cu mult diferit de trasul la saiba, contabilitatea, analiza unei piete economice sau consilierea juridica.

Imi dau seama ca, din pacate, aceste idei sunt bine insurubate in capetele multor romani si, din pacate, nu doar producatori de saibe, ci si ingineri, contabili, arhitecti, iata, chiar si jurnalisti si inca redactori sefi.  Pentru ei munca profesorului inseamna, in exclusivitate, datul din gura in fata elevilor. (Nu e de mirare ca sub presiunea convingerilor generale asta a si devenit de-a lungul timpului, in marea ei parte. ) Pentru ei, munca pedagogului nu va putea fi nicicand apropiata de aceea a unui neurochirurg.  Care opereaza zilnic pe creierele a zeci de copii, prin exemplul de competenta profesioala, de echilibru moral si tinuta demna, necocosata si neponosita de continue si umilitoare neajunsuri. In imaginatia lor nicicand un profesor nu ar putea avea solicitarea nervoasa a unui neurochirurg. Un profesor trebuie sa livreze competente elevilor cum livreza macelarul carnea peste tejghea. 40 de ore pe saptamana si, daca tot  nu-i ajung banii nici din astea sa mai faca inca 10-20 de meditatii, ca doar trandaveste destul in vacante!

Iata de ce pe mine nu ma mai mira deloc cum arata societatea azi. Cat de motivati, cat de bine claditi moral  si competenti ne sunt copiii si tinerii. Noi, adultii, i-am lasat si ii lasam cu incredibila candoare a convingerilor noastre nezdruncinate (ca doar asa e normal) sa fie operati zilnic pe creier de niste macelari printre care se mai ratacesc sau mai rezista o vreme si cativa neurochirurgi buni care mai salveaza ce pot din mintile si sufletele elevilor. Am putea chiar scrie un roman, face un film: Din scoala scapa cine poate.

Asa cum nu m-a mirat cand la sfarsitul articolului d-lui Cartianu, dintre randurile lui, m-a izbit, pana la sinusuri , desi fardat din belsug cu bune intentii, damful injuraturii mioritice: „’reati ai dreacu’ de profesori – v-ati obisnuit in carca statului, ai?!”