Nu vreau sa fiu condescendenta, dar uneori imi tin cu greu risul la unele din articolele d-lui Grigore Cartianu, redactor-sef al cotidianului Adevarul. Si, din cand in cand, expert in probleme de reorganizare sociala, mai nou, iata, si de reformare a sistemului de invatamant. Am ris copios la un articol in care ii sfatuia pe varstnicii care nu mai fac fata platii intretinerii la bloc sa isi vanda apartamentul si sa isi cumpere o casuta ieftina la tara, urmand sa traiasca onorabil din dobanda sumei ramase, pusa la banca. D-lui Cartianu ii scapau, totusi, niscai probleme de adaptare la trecerea din mediu urban in mediu rural, costurile de intretinere ale unei case, care difera substantial de cele ale unui apartament, problemele de transport catre magazine si centrele medicale, de care de obicei varstnicii sunt dependeti, ca si faptul ca multi dintre ei de-abia sunt vizitati de copii si rude mai in putere cand acestia din urma locuiesc in acelasi cartier. Are domnul Cartianu si articole bune, dar uneori, luat de elanuri vizionariste publica niste articole care imi starnesc risul. Unul dintre ele este acesta, http://www.adevarul.ro/grigore_cartianu/O_utopie-_statul_salvator_7_340835915.html in care, dorind sa aduca la trezvie masele care nu mai ies din mentalitatea statului salvator/ protectionist ca un tatuc, avanseaza o teorie de toata jena a re-organizarii sistemului de invatamant.
„Oricât ar părea de dur, adevărul este că statul capitalist nu poate funcţiona ca oficiu de plasare a forţei de muncă. Tot ce poate face el, în acest sens, este să se ocupe de sistemul bugetar: dascăli, medici, poliţişti, militari, funcţionari, demnitari, cercetători. Iar acest sistem să fie cât mai suplu, pentru a nu consuma inutil resursele societăţii. Decât să ţii 400.000 de profesori flămânzi, mai bine îi reduci la jumătate (păstrându-i, evident, pe cei mai buni) şi le dublezi leafa! Vor munci mai mult, vor trăi mai bine şi vor scăpa de umilinţa actualului lor statut social”
Ati auzit, domnilor guvernanti?! Iata solutia! Dar dvs, d-lor profesori?! Nu-i asa ca e fair?! Doar nu vreti sa vi se dubleze salariul actual de 200-300 de euro, sa castigati care va sa zica 400-600 de euro predand 20 de ore saptamanal?! Daca vreti sa fiti platiti decent, d-lor profesori, lasati huzurul asta cu 20 de ore de predare saptamanal. Predati 40 de ore si primiti salariu dublu! Veti munci mai mult dar veti trăi mai bine şi veti scăpa de umilinţa actualului statut social!
Sa vedem dar cat de bine poate trai un profesor– beneficiind de salarii duble, dupa scenariul d-lui Cartianu: in primii lui 10 ani de predare, adica intre 25 si 35 are o perspectiva de a castiga 400 de euro iar intre 35 si 45 – 600 de euro – predand 40 de ore saptamanal.
Presupunand ca e un profesor care nu mosteneste o casa de la mamica, taticu, vreo alta ruda generoasa si pleaca in viata cu mainile goale, iata cam cat are de platit. 250 de euro rata sau chiria unei garsoniere in urmatorii 30 de ani, 50 de euro intretinerea. 50 de euro lunar carti, 50 de euro lunar haine ca nu trebuie sa fie foarte elegant, 100 de euro lunar investitia intr-o pensie privata, intrucat cu cea ramasa din salariu de la stat are toate sansele sa moara de foame, daca va avea proasta inspiratie sa traiasca mai mult de 65 de ani. Hopa, deja am ajuns la 500 de euro si nu am vorbit de mancare, concediu, medicamente sau eventulale investigatii si tratamente medicale de care orice om poate avea nevoie de-a lungul vietii. In primii 10 ani cei care castiga 400 de euro si le pot procura cersind, eventual, daca nu se milostivesc parintii sa ii mai intretina.
Iar daca lacomul si fudulul profesor aspira si la o masinuta modesta, sa mai adauge 250 de euro lunar, vorbesc de amortizarea masinii in 10 ani, asigurari, reparatii, benzina. Sau sa se hotarasca: Ori mancare, ori masina. Ce atatea pretentii?!
Cat despre intemeirea unei familii, ce sa mai vorbim. Daca tine neaparat, n-are decat sa se casatoreasca cu un om de afaceri. Nu trebuie neaparat sa ia tot un profesor. Si la urma urmei n-are decat, dupa 40 de ore de predare la scoala, sa isi mai puna vreo 20 de meditatii. Cel putin cat e tanar si poate! Si sa faca bine sa ramana si performant daca isi iubeste meseria si e bun!
Am vazut de multe ori prin ziare afirmatii si anchete ultra-aberante despre munca profesorilor, incat uneori nu mai stiam daca ma inec de ris sau de indignare. Nu ca as fi vreun avocat pledant al acestei clase profesionale, declasate in marea ei masa, ca mai toate clasele profesionale din Romanica. Nu ca nu as sti ca e formata mai mult din obositi cumintiti de sistem, din lichele si amatori decat din oameni cu vocatie, bunacredinta si entuziasm neinfrant. Nu ca nu as da si eu afara mai mult de jumatate din cei care formeaza masa acestei clase, dar zau daca as sti pe cine sa aduc in loc sau cine mai bun profesional ar veni pe asa salarii de mizerie, astfel incat sistemul sa salte, macar cu un genunchi de broasca, educatia actuala a tinerilor. Insa ma gandesc cat de maguliti de vizionarismul d-lui Cartianu trebuie sa se simta acei profesori cu vocatie si buna-credinta.
Cat de simpla si la indemana era solutia si nimeni nu o vedea. Harst se injumatatesc posturile, se dubleaza salariul dar si norma! Sau cine stie?! Poate clasele. De la 35 la 70 de elevi. Hm, nu, asta nu e o idee prea buna. Mai bine, norma. Hai, lasati-ne cu textele astea belferesti ca aveti nevoie de timp sa va pregatiti lectiile, materialele de predare, abordarea. Dar de cate ori le pregatiti?! Doar sunt toate la fel! Toata lumea stie ca repetati ani in sir aceleasi texte. Ce aveti atata de gandit, de analizat si re-analizat? Voi predati, nu ganditi. A se slabi cu figurile astea ca predatul e cu mult diferit de trasul la saiba, contabilitatea, analiza unei piete economice sau consilierea juridica.
Imi dau seama ca, din pacate, aceste idei sunt bine insurubate in capetele multor romani si, din pacate, nu doar producatori de saibe, ci si ingineri, contabili, arhitecti, iata, chiar si jurnalisti si inca redactori sefi. Pentru ei munca profesorului inseamna, in exclusivitate, datul din gura in fata elevilor. (Nu e de mirare ca sub presiunea convingerilor generale asta a si devenit de-a lungul timpului, in marea ei parte. ) Pentru ei, munca pedagogului nu va putea fi nicicand apropiata de aceea a unui neurochirurg. Care opereaza zilnic pe creierele a zeci de copii, prin exemplul de competenta profesioala, de echilibru moral si tinuta demna, necocosata si neponosita de continue si umilitoare neajunsuri. In imaginatia lor nicicand un profesor nu ar putea avea solicitarea nervoasa a unui neurochirurg. Un profesor trebuie sa livreze competente elevilor cum livreza macelarul carnea peste tejghea. 40 de ore pe saptamana si, daca tot nu-i ajung banii nici din astea sa mai faca inca 10-20 de meditatii, ca doar trandaveste destul in vacante!
Iata de ce pe mine nu ma mai mira deloc cum arata societatea azi. Cat de motivati, cat de bine claditi moral si competenti ne sunt copiii si tinerii. Noi, adultii, i-am lasat si ii lasam cu incredibila candoare a convingerilor noastre nezdruncinate (ca doar asa e normal) sa fie operati zilnic pe creier de niste macelari printre care se mai ratacesc sau mai rezista o vreme si cativa neurochirurgi buni care mai salveaza ce pot din mintile si sufletele elevilor. Am putea chiar scrie un roman, face un film: Din scoala scapa cine poate.
Asa cum nu m-a mirat cand la sfarsitul articolului d-lui Cartianu, dintre randurile lui, m-a izbit, pana la sinusuri , desi fardat din belsug cu bune intentii, damful injuraturii mioritice: „’reati ai dreacu’ de profesori – v-ati obisnuit in carca statului, ai?!”
tipografica pe topicul asta si au amprentat mentalitatile catorva generatii. Daca pe la inceputul anilor 90 erai serios indemnat sa lupti cu singuratatea ca sa scapi de rusinosul stigmat al necuplarii, spre sfarsitul anilor 90 un nou trend se razletea de deasupra mintilor filosofice in-devenire: e ok sa fii sigur pentru o vreme ori din cand in cand, abia te lamuresti cine esti si ce vrei de la viata. Singuratatea nu se mai voia o boala, dar tot isi cauta leacul! Devenise o “etapa” benefica pentru definirea asteptarilor omului de la sine si de la cuplu, care ramanea de intemeiat la momentul oportun.
