Blogul ca o carte vie

M-a tentat mult titlul asta. Ca dupa aia sa raman mofluza. Cum adica „Blogul ca o carte vie”?! Ce e ca un copilas care se ridica la inceput nesigur, balbait, apoi din ce in ce mai plin de self-importance-ul puber-adolescentin, arboreza mai tarziu mina cautarilor grave ale tanarului care stie ca trebuie sa devina ceva, ajunge sa musteasca de aerul maturitatii pline certitudini izbavitoare, ca in final sa se dezumfle in plictisul si ciufutentia batranetii care, cel mai adesea, ne fac sa vedem toate stradaniile noastre in lumina clara a zadarniciei zadarniciilor?!

Chit ca am vazut ceva bloguri evoluand asa, nu in decursul unei vieti, ci a doi, trei ani, nu, nu asta imi inchipuiam.

Mai degraba frisonam la gandul ca, uite, se scrie sub ochii cititorilor de la o zi la alta. Ca tradeaza ceva din pulsul curent al posesorului. Asta pana sa imi piara si mie de tot pulsul blogeristic, in timp ce in viata reala nu mai prididesc de atatea alte impulsiuni.

Deci, care va sa zica, metafora nu era buna. Ca cel putin eu sunt vie, chiar foarte vie. Marsaluiesc sub soarele acestei ierni surprinzator de blande deocamdata, din nord in sud si de la est la vest, cat ii ziulica de lunga. Numa’ ca blogul meu nu tradeaza deloc frecusul meu exterior. Si lumea ar putea crede ca gata!, s-a mai dus un blog de pe suprafatza blogoterrei. Si era tanar saracu’ si plin de sperante! Deci, nu! Nu e buna metafora!

Ce vreau sa spun este ca am niste sentimente de vinovatie fata de acest vehicul media pe care l-am neglijat complet in ultimele doua luni. Acest lucru nu se intampla insa din cauza vreunei pene de inspiratie sau, Doamne fereste!, depresii autumnale. Pur si simplu traiesc in vremuri atat de interesante incat nu mai prididesc sa le fac fata. Partea buna este ca pot sa le fac fatza. Insa nu prea imi mai ramane timp pentru blogherit, spus povesti si consemnat lucruri demne de impartasit. Si imi pare rau. Dar va veni si vremea lor.

Sper ca cititorii mei carora le placea sa gaseasca macar 3-5 articole noi de digerat lunar sa nu se supere daca voi avea aparitii cam neregulate. Poate imi explica si mie cineva cum pot sa invatz pe oricine doreste sa se aboneze la un fel de newsletter care semnaleaza cand apare ceva nou pe blog. M-a intrebat cineva odata cum sa faca asta si habar nu am avut ce sa raspund. Banuiesc ca are o legatura cu vreo optiune care se poate selecta cumva. Desi mi se pare oarecum inutil, o vizita la o luna, doua e mai simplu de facut.

Ce n-au reusit sa ne faca securitatea si biserica a reusit bloggingul

 Sa ne marturisim pacatele unii altora.

Fratilor, drept urmare aceasta v-o spun: N-am vazut nici la oamenii cei mai evlaviosi o asa mare dorinta de marturisire a pacatelor ca la bloggeri!

Vedeti, cei mai multi oameni, in special cei tineri, ar fi revoltati sa afle ca, in anii comunismului, mintile scolerilor erau scrutate chiar dinainte de a le miji mustata iar copiii pusi sa se marturiseasca unii pe altii. Mai cu o bombonica, mai cu o admonestare. Era o preocupare neabatuta pentru spovedanie, oameni buni, nu-care-cumva sa creasca prin sufletele lor de soimi si pionieri niscai buruieni anti-comuniste sau anti-ceausiste. Preocuparea din scoala continua in liceu, in facultate, la serviciu,  pe scara de bloc si pana la terasa unde

Dictatura cititorului si noua stea de la orizontul internautic – Scriitorul Interactiv!

Constient ori ba, scriitorul contemporan se confrunta de cativa ani cu o mare problema: divizarea publicului cititor.  Tare ma tem ca in urmatorii ani problema nu se va mai pune daca scriitorul mai poate trai din scris, ci pentru cati si ce fel de cititori mai are rost sa scrie?! Pe mine mitul scriitorului care scrie de amorul artei ma face sa ma prapadesc de ras. Nu ma intelegeti gresit. Nu sustin ca scriitorul ar trebui sa aiba in vedere atingerea unui procent de n zeci de mii sau sute mii, fiindca altfel e un ratat. Dar gandul ca va incepe sa para normal ca un scriitor sa aiba un public de doua –cinci sute de cititori imi da fiori! Si nu de placere.

Pana acum cativa ani nu era la indemana oricui sa

Democratizarea leadershipului. Liderashul de opinie.

Bagarea in seama si popularitatea. Dialog si pseudo-dialog in blogosfera (2)

M-am intrebat si eu de multe ori cum au reusit unii, cu atat de putin continut, sa isi atraga o atat de mare audienta…Si incet, incet m-am dumerit. Ei au observat ca, daca acorzi oamenilor atentie, cativa dintre ei se vor simti datori sa ti-o intoarca. Recunoasteti ca e destul de placut sa te simti bagat in seama. Multi dintre noi suferim de pe urma faptului ca nu ne simtim suficient de ascultati, apreciati. Daca cineva ne va aborda si ne va spune ca apreciaza ceea ce scriem, gandim, afirmam noi, ne vom simti indatorati sa cercetam daca nu cumva ii putem intoarce gestul. Si va asigur ca

Draga cititorule, imi dai voie sa nu fiu de acord cu tine?! Dialog si pseudo-dialog in blogosfera (1)

Mania de a avea dreptate si expectatia reciprocitatii- belele mari!

 Cand scrii si publici, fie si pe blog doar, te bucura mult sa afli ca oamenii apreciaza ceea ce scrii. Chiar si faptul ca te citesc, fara sa zica nimic te bucura. Pe mine una ma bucura si cand cineva ma critica, daca acea critica are argumente pe care sa le pot asimila. Desi asta se intampla rar, o fi de vina amorul meu propriu supra-dimensionat (: .

De ceva vreme m-am gandit ca ar fi bine sa vorbesc oamenilor despre o mahnire pe care am experimentat-o in cateva dati bune de cand am deschis acest blog. Cand unii oameni vin si isi exprima o judecata critica – asupra stilului meu de a scrie sau ideilor exprimate intr-un post – o judecata cu care nu pot fi de acord si le si explic – calm si civilizat – de ce, urmatoarea lor reactie este sa nu mai calce in viata lor pe blogul meu. Nu prea imi pare foarte rau ca pierd asemenea cititori suparati nevoie mare pe lipsa mea de receptivitate si refractarismul de care dau eu dovada. Daca totusi scriu despre asta azi este pentru ca acest tip de comportament  e si una dintre metehnele firii omenesti dintotdeauna. Mania de a avea mereu dreptate.

Poate nu inteleg eu bine comunicarea, dar

Blogurile ca sursa de feedback pentru autori

 Blogurile de cititori sunt mana cereasca pentru autori!

O vreme buna, in reviste si pe la TV, au circulat tot felul de aprecieri negative despre bloguri. Rand pe rand, ziaristi si tv-sti mari – uneori chiar scriitori - au dat cu rosii si oua in bloggeri… sau mai bine zis in mare lor masa.

O parte dintre ei admitand, totusi, ca sunt cateva bloguri care merita citite. Nefiind neaparat bloguri de jurnalisti sau scriitori consacrati deja, ci de practic necunoscuti.

Greu de crezut cum un alt lucru a scapat atentiei celor mai sceptici sau invartosati impotriva bloggerilor: Blogurile de cititori, aproape indiferent de calitatea lor, sunt mana cereasca pentru autori!

Stiu dansii  cumva cat plateste o agentie media ptr un focus grup de la care sa

Blogurile ca sursa de angoasare

De prin sfera adunate si-napoi la sfera date

 

Blogurile reusesc sa ajunga uneori ceea ce in nici un caz nu s-ar fi dorit sa devina: o sursa de angoasare si probabil de refulare a amarurilor aferente acesteia. Nu putini oameni incearca prin scrierile de pe blog sa se afirme literar, ei posteaza mici compozitii proprii sau judecati de valoare asupra evenimentelor traite si cartilor citite. Multi dintre ei confunda, din pacate, aspiratia spre afirmarea literara cu dorinta de a comunica cu asemenii sau satisfacerea propriului orgoliu, afirmarea fiind o cale de a atrage atentia si pretuirea semenilor tai. Cand se pricopsesc cu dezaprobari, critici acide, vad ca sunt ignorati ori prea putini bagati in seama, atunci se acresc sau devin agresivi chiar. Insusi discursul lor pe blogul personal sau in commenturile pe care le fac pe alte bloguri devine un valmasag de acuze, intepaturi voalate, zvonuri menite sa deranjeze sau puna la punct pe cine trebuie. Pacat de atata risipa! De energie, de afecte. Oricine simte ca are vana de artist ar trebui sa

Blogurile ca literatura defulatorie

De prin sfera adunate si-napoi la sfera date

 

Una din preocuparile de baza ale omului este sau ar trebui sa fie defularea.

Nu de alta dar insul care se tot abtine si refuleaza continuu angoase, frustrari, manii are toate sansele sa ajunga un rezident de nadejde al stabilimentului bucurestean cu numarul 9.

Din aceasta perspectiva medicii ne recomanda sa fim preocupati serios sa exteriorizam tot ceea ce ne suscita emotional negativ, asta pentru ca – de obicei – exteriorizarea bucuriei sau emotiilor pozitive nu ridica probleme.

Pe de alta parte, omul nu se poate exterioriza chiar asa oricum, fara sa ii menajeze pe cei din jur si sa nu devina la randul lui sursa de angoasare si refulare pentru semenii lui. Nu se poate iesi asa pur si simplu pe balcon si rage o juma de ora sa te racoresti. Cu ce au gresit vecinii tai ca

Dreptul la intimitate si la comunitate

What is wordpress? Si alte site-uri de blogging? Zice definitia un instrument care ne ajuta sa ne comunicam unii altora, preocuparile, aspiratiile… fara a trebui sa ne dezvaluim identitatea sau alegand sa o facem numai fata de cei de care dorim noi. Foarte bun instrument… imi permite sa ma fac auzit… oricui vrea sa ma asculte… si celor ce nu vor sa ma asculte le permite sa dea un click si sa nu mai auda de mine in viata lor. Nici ca am mai intalnit o maniera asa de placuta si civilizata de coabitare… ce bine ar fi sa fie asa 

Politia Gramaticii Romane in actiune

Cu toate ca sunt constienta ca toate greselile de scriere sunt jenante,  si mai jenante mi se par accesele didactice ale celor care, daca nu mai gasesc idei sa contraargumenteze un post ce le contrazice o convingere personala, incep sa atace cu sete gramatica defectuoasa a blogger-ului cu pricea. Dezaprob intransigenta neostenita  a acestor “vanatori de greseli”, “exegeti justitiari”, “cautatori de nod in papura” uneori consacrati, alteori rasariti din cititori pasnici pana atunci. Daca blogul cuiva mi se pare atat de agramat scris, sar peste el… daca lucrurile scrise acolo au fost suficient de interesante si interesant spuse ca sa am rabdare sa le citesc, nu mai comentez erorile de gramatica, pentru ca implicit am considerat textul suficient de lizibil.

 

Toate greselile de orto imi par putin posibil de evitat, si mai urate sunt cele semantice sau legate de structura morfo-sintactica, dar daca apar pe blogul cuiva nu cred ca e cazul sa dam cu autorul respectiv de pamant…  Nu prezenta lor ar trebui sa deranjeze ci gradul de incidenta. Totusi blogul este – din cate pricep eu– o scriitura rapida, neelaborata in detaliu, menita mai mult sa informeze, sa delecteze si sa ajute la socializare, la chemarea asemenilor, la confruntarea civilizata a ideilor… (Nu sunt de acord cu greselile intr-o scriere tiparita! Aceea trebuie verficata de 7 ori de 14 ochi! Dar pe blog, eu una cred ca e altceva…)

Pana la urma posturile cu comentarii si blogosfera in ansamblu ajung sa arate ca un stadion pe care partizanii varilor valori literare/ politice/ filosofice se huiduie reciproc pentru varii “fault”-uri gramaticale, uitand cu totul de continutul si de scopul jocului pentru care au venit in arena.  

Cu mentiunea ca un scriitor nu ar trebui sa isi permita sa fie un agramat; la doua propozitii sa faca 3 greseli ca oricum i le corecteaza redactorul (sau i se iarta, ca e pe blog), ideea pe care o sustin este ca nu ar trebui nici sa ajunga terorizat de ortografie, sa nu faca vreun pleonasm, sa nu selecteze, Doamne fereste, vreun termen impropriu in vreo sintagma, sa ii scape vreun dezacord, sa comita vreun anacolut. Pentru asta exista corectori, tehno-redactori… daca vorbim de textul cu pretentie de literatura.   

Ceea ce, insa, intr-adevar ar trebui sa il obsedeze pe un scriitor pana a nu-l lasa sa doarma de grija este sa dea scrierii sale substanta si expresivitate, lucru pe care nici un redactor sau corector nu il va face in locul lui… daca nu e, nu e! Si asta e cea mai grava greseala de scriere! Cea pe care nu i-o poate repara nimeni. Si pentru care singur poarta toata vina.