Furtul la adapostul instituţiei şi neimplicarea noastră cea de toate zilele

Iniţial am vrut sa numesc  articolul  “Îmi pierd răbdările” pentru că in ultima vreme mi-am dat seama ca o serie de abuzuri pe care si le-au ingăduit anumite persoane la adăpostul instituţiei mi-au afectat mult toleranta, rabdarea si detaşarea cu care obişnuiam să mă raportez la metehnele societăţii şi mai apoi, din cauza pierderii luptei cu instituţiile am început să imi pierd increderea si in individ….

În ultimii doi ani am avut un “noroc” teribil sa fiu furată cu acte “în regulă” – vorba vine in regula – de niste şnapani pentru care funcţionează foarte bine principiul puterea tîmpeşte pe cel care o exercită prea mult si începe să se creadă un fel de dumnezeu. Să interpreteze legile cum vrea muşchiul lui şi să le aplice discriminatoriu. Ceea ce mă indignează nu e atît abuzul în sine, cît capacitatea uluitoare a celor care sunt abuzaţi de a asimila abuzul firescului, inevitabilului cînd o minima implicare la momentul oportun şi solidarizare cu alţi pagubiţi în aceeaşi situaţie ar putea pune capat unor practici scandaloase.

Ca sa dau cîteva exemple: a trebuit sa plătesc un semestru de graţie care nu a existat decît pe hîrtie. Autorul furtului: o prestigioasa universitate de stat si mai exact domnii si doamna care o reprezinta si care nu s-au jenat sa favorizeze pe unii cu neplata si să defavorizeze pe alţii cu obligaţia ei. Nu, nu am fost singura in situaţia asta. Dar ghiciţi ce?! Am fost singura care a protestat. Care a facut memorii. Reclamaţii, demersuri, alergături intre decanat si rectorat, etc, etc, etc. Care s-au soldat cu un zero barat. Ceilalti colegi?! Dar ce?! Tu vrei să ne ia ăştia la ochi şi să nu mai pupăm licenţa?! Nice. Ce să mai zici, na?!

A venit criza şi am făcut multe plăţi prin managementulpenalităţilor. Primele plăţi – unde se percepeau cele mai mari penalităţi, plaţile unde periodele de gratie sunt mai mari sau se percep penalităti mai mici lasîndu-le mai la coadă. Recent aflu cu stupoare ca o penalizare despre care stiam ca legea prevede a nu fi mai mare de 6% pe luna e calculata de organul administrativ local cu 10%, pe o bază greşită şi aplicată discriminatoriu ! Mai exact nu pe zi cum prevede legea, ci pe lună. Ai depasit termenul scadent cu o zi, doua sau paişpe. Nu iti luam 0,2 la suta pe zi,  ci 10% din suma restanta! Lu Ionescu – nu, matale- da.  Dar de ce?! Cum de ce?! Că aşa au hotărît 20 de oameni pentru alti 200, nu conteaza ce scrie in normele legale. Din cei 200 care nu s-au prezentat cînd s-au luat asemenea decizii măiastre si în afara legii sunt convinsa ca vreo 40, daca nu chiar mai multi, au plătit ani in şir un procent aberant de mare, nejustificat, pentru ca exista un fond de acoperire pentru întîrzieri, care dupa spusesele aceluiasi organ sanctionator nu a fost depăşit si nu s-a ajuns la situaţita de a se plati penalitati furnizorilor. Dar ce contează asta?!

Autorul furtului? Un administrator, o contabila si niste dragalaşi pensionari, singurii interesaţi de ce se voteaza la sedintele de bloc si pasionaţi desigur sa se aprobe si voteze intre ei. Nu imi convine? N-am decît să îi dau in judecată!

În septembrie anul trecut am intrat de citeva ori pe drumurile nationale crezînd ca fraiera ca am rovigneta valabilă.  Bun. Vina mea ca nu am cascat ochii ca expirase! Aici sînt gata sa admit ca meritam amenda. Dar ce face organul constatator dupa ce clickaieste cu camera pe fundul sau botul masinii si ma ia in vizor pentru delict?! Ma trăge pe drepta să imi spuna “Madam, ai comis-o, scoate banii si ia-ţi rovigneta!”?! Nu. Ma anunta peste 6 luni timp in care ma lasă sa o tot comit intr-o fericire! Norocul meu ca eu nu prea ies cu caşcareta mea pe drumurile naţionale. Am mai iesit doar o dată sau de două. Poate nu m-a luat iar, dar nu pot stii. Oricum infractiunea comisă se lasă cu amenzi pe trei zile la rînd, amenzi pentru care plătesc de trei ori la rînd şi rovigneta, şi încălcarea legii!!!

Autorul furtului? Care furt? Nu e nici un furt, stimata doamna! Vorba ceea statul român abia aşteapta să greşesti si pe lînga asta nici nu îţi semnalează greseala, ca să o faci iar si iar si sa te poată penaliza cît cuprinde! Sînt, bănuiesc, cîteva sute de firme si persoane care se vor fi trezit cu amenzi de la cîteva sute de euro la cîteva mii. Doar cîtiva au decis sa dea în judecată acea Directie a Drumurilor Publice care pe unii ii poate duce în sapa de lemn daca le-a adus plocon vreo 100-1000 de amenzi.

Eu am scos frumuşel din buzunar vreo 270 de euro si am înghiţit în sec. Mi-au zis nişte tipi cu firma mare care au plătit de s-au spart zeci de amenzi ca nu am nici o sansa să mă judec cu statul cînd legea îi dă dreptate. Că legea e facută prost si se contrazice în esenta mai contează?! Că sunt mii de români care şi-o iau pe spinare ce mai contează?! Românii să se solidarizeze să ceara o dezbatere publică pentru schimbarea in regim de urgenta a unei legi strîmbe?!?! Nu mă înţelegeţi gresit sînt adeptul lui cine greseste să plăteasca. Dar nu îmi pare corect să fi lasat sa greşesti şi apoi adus în sapă de lemn. Da! Sunt pentru o amendă usturătoare să te înveţi minte altă dată să caşti ochii! Dar de la o amendă usturătoare pînă la amenzi devastatoare, aplicate fără nici o baza logică e cale de la pamînt la cer. Daca maşina X a mers pe drumurile publice fara rovigneta 180 de zile, şoferul sau firma a pagubit statul de 28 de euro. Mai exact de 14 fiindcă 28 e pe un an. Bun. Hai să punem o pedeapsă să se inveţe minte! Să plătesca îndoit, întreit, împătrit, hai înzecit! Dar ce baza logică are să îl amendezi cu 90 de euro X 180 sau chiar X 360. Adica vreo 16000- 32000 de euro?!?! Ca te iau in vizor  si la dus si la intors?! Nu, pe bune. Adica omul a gresit jumate de an si statul ii cere să plăteasca cit ar plati respecînd legea pentru 540 de ani sau pe 1080 de ani?! Nu, pe bune: dar cine face legile astea timpite?! Ştiti cine?! Aia de i-am votat si dupa aia am uitat sa ii tragem la raspundere cînd iau decizii idioate şi le pun şi in aplicare.

Dar de ce ma mira ca cetatenii unei tari nu reactioneaza cînd sînt aduşi în sapa de lemn de statul român?! Cînd nici măcar locatarii unui bloc nu se implica minimal in schimbarea unui administrator abuziv. La urma urmei daca sunt abuzaţi doar 40 din 220, stăm bine, nu?! Cîtă vreme nu face parte din cei abuzaţi de ce să se implice omul?! Iar cînd ajunge printre cei abuzaţi se cuminţeşte reflex, că doar ştie că nu o să se solidarizeze nimeni cu el. Ce?! El s-a solidarizat cu ăl de era tratat rău?! Stiu, e o problema reală: pe cine pui în loc?! Nu e deloc uşor sa gaseşti un om responsabil care să faca o treabă sîcîitoare care, în plus, implică răspundere juridică si morală. Unde mai pui ca nu e recomandabil să îl laşi să înţepenească în funcţie pe viaţă pentru că, de regulă, puterea corupe! De unde se vede un lucru foarte trist pentru viitorul nostru. Iubim dreptatea şi sîntem indignati că doar nebunii, ticăloşii şi mîrlanii ne conduc. Totuşi niciunul dintre noi cei obiditi şi morali nu s-ar implica să ţină administratia unui bloc un an-doi de zile, nu mai vorbim de administraţia unui oraş sau a unei ţări. Mai rău decît atît, nu doar că nu ne opintim deloc să facem un demers de care depind alături de confortul, demnitatea sau chiar prosperitatea noastră şi cele ale altora. Dar nici măcar nu ne obosim să căutăm printre noi un om potrivit. Si astfel, ticalosii, nebunii si mîrlanii cu gura mare cîştiga încă o dată si încă o dată. Iar noi facem frumos ce ne-a învaţat istoria naţională de secole.

Vorbe de duh

Despre Avva Sisoe – din Patericul Ed. Polirom, 2007

 47. Spuneau despre avva Sisoe ca odată, stînd în chilie, a strigat cu glas mare: „O, nenorocire!”. Ucenicul sau îl întreabă: „Ce-i cu tine, parinte?”. Batrînul îi zice: „Caut un om cu care sa vorbesc şi nu-l gasesc”.

Citiînd vorbele astea mi-a venit sa zic: O ciudaţenie, cît de bine înţeleg exasperarea avvei! Mi s-a parut şi mie că am trăit-o deseori. Dar şi mai bine parcă rezonez cu bietul ucenic. Cum s-o fi simţit săracul cînd l-a auzit pe avva zicînd astea? Şi tot eu îmi răspund. Trist, dar nelipsit de speranţa că într-o zi va deveni.

Şi tot de la Sisoe:

54. Avva Sisoe l-a întrebat pe un frate: „Ce faci?” El a răspuns: „Îmi pierd timpul, părinte”. Bătrînul îi zice: „Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu chiar şi cînd îmi pierd timpul”.

„Tinereţea” la 40 de ani

Scriu acest articol ca urmare a unor indignări. De mic copil am fost luată mai tînara decît sînt. Ca orice copil voiam ca adulţii sa înţeleaga ca nu mai sînt copil. Ca orice tînăr am vrut ca oamenii maturi sa priceapă că şi eu sînt matur, dacă nu chiar batrîn, deh! Cînd într-un tirziu mi-am dat seama cît de ridicol e sa te dai mai matur decît eşti şi am fost gata, la 30 de ani, sa îmi asum vîrsta şi statutul de tînăr în plin porces de maturizare am observat cu stupoare ca nici măcar aceasta viziune asupra propriei vîrste nu îmi era împartaşita! Matuşile de la aprozar nu mă mai luau cu apelativul „copilu’” sau „băiatu’”- de care am beneficiat din plin pîna la vreo 29 de ani, dar nu trecusera de „fetiţa ce doreşte?”, un unchi mă ciupea încă părinteşte de obrăjior, mama îmi amintea de fiecare dată cînd nu eram de acord cu ea ca „nu am facut deloc minte”, taximetriştii mă întrebau cu privirile lor libidinoase „la şcoală sau la facultate, păpuşe?” deşi le  terminasem de 10-14 ani pe amîndouă! Mă sufocam de indignare pur şi simplu! Nu mai voiam să par om batrîn, nu mai voiam să par matur, dar măcar identitatea de tînăr păşind hotarît pe drumul maturităţii speram sa-mi fie recunoscuta! Pas!

Am ajuns, iaca, la 40 de ani. Şi un cititor al blogului meu, pe care nu-l cunosc din vedere şi bănui că nici dumnealui nu ma cunoaşte astfel, îmi spune că nu se îndoieşte de tinereţea mea! Nici de cea biologica, nici de cea emoţională! Deşi orice femeie ar trebui sa fie bucuroasă să audă aşa ceva, pe mine, dupa ce m-a cuprins întîi un sentiment de flatare, m-au vizitat pe rînd ingrijorarea si apoi indignarea. Bietul om, mi-am zis mai întîi, îl induc în eroare cu scrisul meu zglobiu – şi nu-i deloc bine sa laşi oamenii într-o lume a iluzionării, a proiecţiilor imaginare despre identitatea unui om de dincolo de interfaţa monitorului, a paginii electronice sau de tipar. Hai să îi atrag atenţia asupra erorii pe care o face, sa nu ma creadă vreo domşoara fîşneaţă şi glumeaţă, cînd eu sunt o tanti aşezată cuminte în banca ei, cu tot cu junghiurile aferente vîrstei. Dar nu! Cititorul mă încredinţează că e deplin conştient de vîrsta mea şi la fel de convins de tinereţile mele! Şi brusc, dupa  măgulirea plăcuta că spiritul meu tineresc, optimist mi-a contaminat cu totul şi fizicul – ioi!, îmi incolţeşte iar teribila spaima din copilarie:

Hait. Te pomeneşti că nici la 40 de ani nu m-am facut mare! Nu mai înţeleg nimic. Am stat cuminţică în banca mea şi am aşteptat să mă ia şi pe mine cineva în serios. Să vadă că am crescut. Că nu mai sînt un piciulică. Ori vreo pupăză cu ifose de intelectual sau de om trecut prin viaţă. Şi eu tot copil? Tot tinerică? Tot imatură?!

 ***

Dragă domnule, îmi vine să îi zic, la 40 de ani, e puţin cam greu să mă mai cred tînară biologic, ca mă ajung şi pe mine din urma junghiurile, oricit de zglobii mi-ar fi sufletul şi alura. Chiar şi sufleteşte vîrsta îmi ajunge din urma zburdalnicia spirituală şi îşi spune în anumite ceasuri de încercare emotională cuvîntul. Desigur omul are un talent ca la 20 ani să se creadă la fel de matur ca unul de 40. Ca la 30 să se recomande drept “batrîn”, trecut prin multe. În general omul face prostia de a se crede matur, înţelept, experimentat, trecut prin dramele majore ale vieţii cînd de fapt nu e deloc aşa. Dar aşa vede el. Cu talent şi dramatism, că victimizarea şi eroizarea sunt inclinaţii fatalmente omeneşti. 

Tot aşa nici eu nu scap cînd mi se pare uneori că mă încearcă oboseala, tristeţea sau înţelepciunea unui om de 50, 60 de ani sau chiar mai mult. Însă,deocamdată, imi revin repede, zicindu-mi : nu te potrivi! nu te potrivi!

La polul opus am observat si tentatia de a te purta ca un tinerel cînd ai depaşit de mult vîrsta copilărelii şi de a cădea în patetism şi cu asta. Petrecerile mi-au oferit de cîteva ori spectacolul grotesc al unor domni de 50-60 de ani făcînd scheme ca la 20, cu apele şiroind pe ei şi în pragul infarctului, ţinînd morţiş să demonstreze că or avea dumnealor o vîrstă în buletin dar nu contează! A iţi pune într-un acord (chiar fin) vîrsta biologica şi cea sufletească e semn de sănătate emoţionala pentru mine. Sănătos e sa dansezi şi la 80 de ani. Dar să îţi pară consonant cu vîrsta un rock’n’roll în loc de un blues sau un vals denotă ceva deranjat la mansardă.

Totusi, la 40 de ani – biologic vorbind- tinereţea se cam încheie. Dar nici maturitate biologică nu e de lepădat. Şi e bine să ti-o traieşti cu bucurie şi luciditate deopotrivă. Nu vad cum cum sa te simţi tînăr, cînd eşti fibră de fibră matur. Pe mine ma contrariază voinţa unora de a se percepe „forever young” nu atît în spirit – ceea ce e un lucru bun şi la 90 de ani, cît în trup.

Aşa cum – la fel de mult  – ma indignează înclinaţiile spre bătrniceală. Îmi sună ridicol cînd nu ai trecut bine de 30 de ani sa te dai „matur”.  Tot atît de teatral să aud „sînt batrîn –deh”– în gura unui om de între 40 -şi 59 de ani fiindcă de cele mai multe ori nu e adecvat nici emoţional, nici biologic. Cînd aud asemenea chestii îmi vine să zic: alo, oameni buni, treziţi-vă! Vi se pare grea viaţa la 40?! Staţi să faceţi 50! Vi se pare greu la 50?! Haideţi să vorbim dupa 10 ani! Şi tot aşa! Nu neg că există şi îmbătriniri biologice şi emoţionale premature în urma unor traume emoţionale sau fizice. Nu neg. Dar acestea sînt exceptii. De cele mai multe ori vad nişte oameni care se împăuneaza cu o îmbatrinire de care sunt straini. Si ma intreb de ce o fac?!. Poate ca speră să pară suficient de maturi să promoveze pe un post, poate vor să înduioşeze pe unii ceva mai tineri sa le cedeze locul sau poate vor sa îi facă sa îi privească cu mai multă consideraţie, să îi aprecieze ca o autoritate, ca pe cineva de la care au ce învăţa. Mulţi dintre noi ne dorim sa fim respectaţi şi numai pentru viteaza faptă de a fi înaintat în vîrstă, ignorind ca nu am lasat cine ştie ce în urmă. Sau chiar daca am lasat, nu moşteniri spirituale atit de mari pe cit ne place nouă să credem.

Mai sunt de găsit şi alte explicaţii ale acestei negări a vîrstei reale. Există o jenă de a recunoaşte că îmbatrineşti sau de a observa ca altul a îmbatrînit. Mai ales pentru femei e ofensator. Se ştie ca  dacă pentru barbat poate fi văzut ca un avantaj să fie copt, pentru femeie e deja o reducere a termenului de valabilitate. Femeia… se stie…la 20 de ani! Mama, mama, ce femeie! Femeia e celebra la 30 de ani! Dar ce să mai faci cu ea, păcatele ei, la 40?! Nu mai spun la 50! Categoric toate percepţiile sociale o fac pe femeie să îşi dorească să fie văzută forever young (&restless – of course). Nu e de mirare că multe continuă să se autoiluzioneze ca aşa au şi ramas purtîndu-se tinereşte în ridicol, necum în spirit, în timp ce altele cad în depresii sau obsesii pentru creme şi operaţii estetice.

Parcă ar fi de ruşine să nu mai fi tînăr sau parcă maturitatea ar fi ceva de negljat. Sau parcă ai păşi hop-ţop din tinereţe direct în batrîneţe. Desigur, cei care la 40 se dau “batrini” la 20 sau 30 erau deja “trecuţi prin multe, ehei- taica!”  Ador aceşti “tineri batrînicioşi”. Sînt delicioşi de ridicoli! Sînt cei care au trecut prin multe trăind atît de “multe”  de prin carţile citite, filmele şi videoclipurile văzute  şi atît de puţine cu propria lor piele. Aşa se face ca la 20-30 de ani îi vezi cum, sprijinînd un colţ de masă dintr-o cafenea, îşi aşază cu gesturi mature ţigara în colţul gurii şi, expirînd şamanic fumul în aer, îţi împărtăşesc vizunea lor “profundă” asupra vieţii citîndu-l pe Houellebecq care i-a învaţat că „La vie commence à cinquante ans, c’est vrai ; à ceci près qu’elle se termine à quarante.” (La possibilité d’une île) / „Viața începe la cincizeci de ani, e adevărat; atâta doar că se termină la patruzeci.” Sinistru aş zice. Adică ce?! La 40 eşti gata! Expirat?!/ out-of-date?! Nu am citit Houellebecq să mă lamuresc ce înţelege dînsul prin „se termina”, dar am o vagă banuială.

Daca omul crede ca viaţa se termină la 40 fiindcă nu mai poţi face şpagatul ca la 20, nici să mai ai performanţele sexuale de la 30, nici să îţi pierzi nopţile lucrînd sau petrecînd, fără să înceapă să te înţepe ba gastrita, ba ficatul, ba splina, ba să se declanşeze trahicardia, atunci trebuie să fiu de acord cu ei. Atunci, gata, eşti expirat! Pe de altă parte aş zice că  ideea că nu vei avea resurse pentru aceleaşi performanţe de-a lungul vieţii  ar fi trebuit prinsă pe undeva din zbor în procesul de maturizare, dar se pare că în cazul lor nu s-a întamplat. A realiza ca odată cu vîrsta e normal sa ţi se schimba şi o parte din capacitaţi, din preocupări şi obiceiuri nu pare să intre în experienţa învaţată din cărţi. În cărţi cele mai palpitante lucruri se întîmplă între 20 şi 40 de ani. Sex, droguri şi rock’n’ roll. Cîteodată (sau o dată şi gata!) şi o iubire pasională şi devastatoare! Dincolo de vîrsta asta, personajele devin periferice sau ridicole în pasiunile lor şi nu mai interesează sau sînt privite cel mult cu milă.

Fugind iar la polul opus, al etern optimiştilor, dau din nou peste curentul „si totusi spiritul poate domina materia!”  Aşa este. Nu neg, a văzut fiecare – chiar daca arar – batrini vioi şi zvelti şi la 70-80  de ani. Uneori aceasta zvelteţe se poate pune pe seama unei  vieţi active, ca în cazul lui  Jacques-Yves Cousteau. Ce şansa sa fi fermier, oceanograf, silvicultor, apicultor sau salvamontist!  Dar chiar daca sportul sau o  profesie care iţi ofera şansa de a lucra în aer curat au o mare însemnatate pentru menţinerea unei bune condiţii fizice şi chiar emoţionale, ele nu sunt obligatorii ca să  poţi fenta sistemele  de  lucru in cubicule asfixiante care te condamnă la sedentarism şi toate decadenţele şi bolile deloc neglijabile. Problema e că cel mai adesea oamenii se mobilizează greu să facă  măcar 2-3 ore de exerciţiisăptămînal la un gym. Sau să iasa o jumătate de oră pe zi într-un parc, sau sa mai petreaca un weekend la munte sau la mare, măcar la doua săptamîni sau hai! -o lună. Îi admir pe cei care au grijă de condiţia lor fizică şi încerc să le seman, dar nu fac o obsesie din asta şi nu refuz să privesc în faţa maturizarea şi transformarile pe care le aduce. Îi suspectez pe cei care ţin sa se convingă pe ei inşişi, pe alţii sau reciproc ca desi maturi sunt tineri înca sau desi batrîni sunt doar maturi de o stranie neîncredere în viaţa si în bucuriile fiecărei vîrste.

Fireşte şi eu socotesc ca e bine să nu iţi uiţi copilăria(ca stare de spirit) şi să rămîi copil cu sufletul (în generozitate, în deschidere, în speranţa, în optimism, în fantezie) dar matur cu mintea (în judecata, în cumpătare, în eficienţa). Şi să nu uiţi să le păstrezi într-un acord între ele şi cu trupul, că doar în el sălaşuiesc amîndoua şi e bine să facă tustrele casă bună.

Faceti cunostinta cu Jiminy

(Scurt intro explicativ: Iarna asta geroasa  mi-a adus aminte de o alta recenta cu un ger la fel de crunt insa uscata, aproape fara fir de zapada cind mi s-a intamplat o tarasanie despre care nu as sti sa zic daca e mai deloc fictiune sau nu. Cam tot ce pui pe hirtie devine inevitabil fictiune, desi in fiecare personaj fantastic ori nu exista o corespondenta in plan real. Am simtit nevoia sa scriu aceasta poveste de viata apelind la micul Jiminy si exista riscul ca lumea sa creada ca e vorba de un basm. Va asigur ca, in ciuda aparentelor, aceasta entitate exista in fiecare dintre noi si e cit se poate de reala.  Pentru cei care nu (mai) stiu cine este “little Jiminy” postez un mic clip care sa le improspateze amintrile copilariei sau sa ii lamureasca cit de cit. Jiminy Cricket este (in varianta Disney a povestii) un greieras investit  de zina cea buna  cu dificila misiune de a fi constiinta lui Pinocchio in si mai greaua lui misiune de a deveni un baiat adevarat: adica  ”brave, truthful, and unselfish”.  

Sunt ferm convinsa ca toti avem cite un greiras ca acesta in dotare dar cel mai adesea il bagam int-o camarutza  indepartata a sufletului nostru si il  si inchidem bine acolo sa nu ne mai deranjeze cu discursurile lui ca alegerile noastre sunt complicat de facut si fara ele, daramite cu! Eeee! Sfatul meu: totusi nu fluierati in casa, cica atrage paguba. Miss superstitioasa, stiu. Nu fluierati nici pe strada daca trece vreo d-ra, sa nu va luati vreo geanta in cap! Dar daca il strigati in gind dar hotarit Jiminy vine sigur!)

Accidentul spectaculos si jurnalismul lui Peste

Doamnelor si domnilor, din seria adevaraciuni de adevaraciuni inca o proba de press quality:

http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/VIDEO_Accidentul_spectaculos_din_Cluj-filmat_de_camerele_de_supraveghere_0_440956243.html#commentsPage-2

Inainte de a deschide docomentul ma intrebam cum o putea fi un accident spectaculos?! Si gasisem si raspunsul: precis e  vreo chestie cu cascadori, un spectacol organizat de vreo companie cinematografica, o simulare, ceva, intrat in raza camerelor de supraveghere… Dar nu.  Aflu ca e vorba de un accident pe bune si, fiindca nu ma duce mintea, nu inteleg ce este “spectaculos”.  La ce s-o fi gandit jurnalistul cand l-a gasit “spectaculos” ?! Poate la faptul ca numai prin gratia providentei atat cel in culpa cat si cel care circula reglementar s-au ales doar cu rani usoare?!

In timp ce ma umplu de furie citind comentariile pline de injurii, naduf, misoginism si justitionarism feroce de genul:  ”Mare pacat ca n-a murit tampita! Nu avem nevoie de soferi ca ea in trafic”,  gasesc si un comment care imi exprima exact sentimentele mele de perplexitate si indignare: “dgloria2011-03-10 13:46:40 sunteti nebuni cum naiba sa scrieti “accident spectaculos” cand doar e un accident wtf, voua accidentele si vietile oamenilor vi se par spectaculoase”

E adevarat, ce poate fi mai spectaculos decat o mare posibilitate ca niste oameni sa ramana schiloditi, sa moara sau sa isi piarda libertatea?!

Poate un sir de tentative de suicid esuate, asa cum ne spune autorul acestui articol: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Buzau-Greu_de_sinucis_0_408559713.html

Vvvvvai, ce glumitza fina,  ce cheie ironica numa’ buna pentru tragismul situatiei! Sa mori de ras cu lacrimi, nu alta. Hai mai , ca sinucigasii pot fi chiar funny! Si in ce nota inteligenta se incheie articolul. Ce informatie numa’ buna de scris punctual pentru cazul respectiv.

Nu ai cum sa nu fi recunoscator presei cand vezi cum opinia publica mai primeste doua lovituri de ciocan direct in tample, sa fie cat mai bine (de)formata.

Daca asta e jurnalism de calitate, mie nu-mi ramane decat sa  imi pocnesc ochelarii cu aratatorul ca bunicutza din Les Triplettes de Belleville si sa ma duc sa ma culc. Poate e doar un cosmar si o sa treaca pana cand  ma trezesc. Sau poate nu ma pricep eu sa gust tragicomedia ei de quality press.

The cat is on the roof

Cel mic vrea sa il invete ceva pe fratele lui mai mare,

sursa: francescolisi.com

fiindca s-ar simti tare bine daca ar invata pe cineva ceva. Si asta nu pentru ca ar vrea sa se dea mare, ci pentru ca asa a invatat el la biserica ca este frumos sa impartasesti cu altii cunostintele pe care le ai. Tanarul este putin cam nervos fiindca invata pentru facultate, are examene grele de dat si pe deasupra trebuie sa si munceasca sa ii intretina pe toti ai lui, inclusiv pe pustiul care il sacaie. Incearca sa il faca cu blandete sa inteleaga ca are treaba, dar pustiul insista. „Vreau sa te invat ceva important, foarte important. Si este important sa te invat.” Tanarul e in criza de timp, dar tine prea mult la fratiorul lui ca sa il alunge mai hotarat. „Ei, bine, ce vrei sa ma inveti?!”  „In engleza pisica e pe acoperis se spune the cat is on the roof!” si pustiul ii arunca o privire plina de intelepciune si gravitate. „Acum repeta cu mine ca sa inveti”, continua el, „The cat is on the roof. The cat is on the roof”. Intelegand ca e de maxima importanta sa invete asta, tanarul lasa sa ii alunece pe jos cursul de literatura victoriana din care mai are de rezumat pe fise Whitman, Keats, Wilde si Hardy si incepe sa repete constiincios: „The cat is on the roof. The cat is on the roof. The cat is on the roof.” Fratiorul e fericit.

Exista momente cand e de o frumoasa duiosie sa ne lasa astfel invatati ceea ce  stim deja: cand ne lasam invatati de fetita noastra sa facem o prajitura, de baietel sa montam scaunul pliant, cand volens nolens re-invatam sa ne legam fularul asa cum doar mama stie ca tine de cald si, desi noua ni se pare sufocant asa, o facem foarte seriosi si recunoscatori, chiar daca il rearanjam cum vrem deindata ce am iesit din raza ei vizuala. Exista momente cand e de-o frumoasa duiosie sa invatam si ceea ce nu ne place, cand sotul incearca sa inteleaga pasiunea sotiei pentru pilates si se chinuie sa mearga la cateva sedinte, fiindca si ea s-a chinuit sa inteleaga care e treaba cu pescuitul, de dragul lui. Chiar si acestea momente devin agasari, devin agresiuni cand ies din ocazionalitatea hatarului, a concesiei facute de drag si se tranforma in supunere de mila, de sila, de rusine, de frica insului autoritar care stie mai bine decat tine ce este important, ce trebuie sa mananci, cum trebuie sa mananci, cat sa bei, cum sa te coafezi, cum sa te imbraci, cand sa vorbesti si cand sa taci, dar mai presus de orice ce trebuie sa inveti, ce anume trebuie sa devina prioritatea ta numarul unu. Nu conteaza ca tu stii deja ceea ce vrea sa te invete (poate mai bine de o mie de ori), important este sa te invete el! Nu conteaza ca nu consideri ce vrea el sa te invete corect sau de vreun folos pentru tine. Important este ca el considera asa. Si toate ca toate, cand astea vin din partea unor copilasi care se intrec cu shaga, poti sa dai jos militaria din pod, cand e vorba de vreun parinte sau bunic senil sa fii rabduriu cat cuprinde (cum zicea Ava Steinhardt) si sa iti vezi de ale tale, fara sa il parasesti afectiv nici pe el. Dar cand vin din partea unor oameni maturi, sanatosi la creier, insa lipsiti de bunul simt elementar de a nu se face stapani pe judecata si intimitatea altuia, cum sa nu te apuce piticii?! Cum sa nu te apuce si mai multi pitici cand vin din partea unor oameni care, in mod evident, nu au educatie, nu au experienta profesionala sau realizari notabile in domeniul in care se dau experti?! Cum sa mai ai ceva de-a face cu ei, cand tot ce spun la fiecare pas este de fapt ca tu nu ai cum de-a face cu ei, ci pur si simplu ai a face pentru ei?!  Si anume sa ii asculti cu sfintenie si sa le pui intocmai in practica ta de toate zile indicatiile lor pretioase!

Comentarii pe care le spamez instant

Ma enerveaza reclamele ascunse sub forma de comment-link de genul “You definitely know how to bring an issue to light and make it important. More people need to read this and understand this side of the story” sau “Imi place foarte mult blogul tau.”/ “Citesc lucruri foarte interesante pe blogul tau.”  Emise de un comentator- legatura  spre nu-stiu-ce-site care comercializeaza una alta.

Alte commenturi d-astea sunt puse pur si simplu ca gugustiucul de blogger sa acorde permisiunea de publicare si apoi postacul sa isi trimita tot felul de reclame pe la varii posturi.

Din alt punct de vedere, ma indispune mai putin un comentariu, indiferent cat de gresit argumentat, care imi dezaproba punctul de vedere, decat unul laudativ pus doar ca sa imi atraga atentia asupra persoanei care “imi face onoarea” de a comenta un post sau altul, sa ma determine sa navighez spre blogul lui(ei). 

Cred ca daca nu poti sa iti exprimi aprecierea intr-un mod bine argumentat mai bine nu o faci. Formule insipide de genul: “Scrii bine” / “Bravo” / “Imi place “/ “M-a impresionat povestea asta”, altele siropoase, de genul: “ai multa sensibilitate”, “scrii romantic” sau megalaudaroase, “talentul dvs… genialitatea… unicitatea… ” imi starnesc cel mult un ranjet de sila, daca nu cumva sunt atat de bombastice incat ma fac sa cad de pe scaun de ris.

E normal ca aprecierile sa aiba ceva pozitiv, dar cand sunt formulate fara sa numeasca nimic concret sau exagereaza suna ca o cantare falsa.

Nu fac deloc pe modesta si pe neinteresata de laude. Lauda are potentialul ei formator. “Lauda zideste.” Insa parte buna a laudei nu se manifesta decat daca e facuta pe merit, neexagerata si dezinteresata. Lauda poate fi folosita si ca instrument de incurajare, pentru cineva care evolueaza mai greu ca sa nu isi  piarda increderea in sansa de atinge vreodata performanta vizata. Insa, chiar si in acest caz, utilizata exagerat, lauda isi poate concretiza potentialul deformator daca  determina persoana apreciata sa isi supraevalueze propria performanta.

Asa da scriitor!

 

In seara asta m-a abordat  direct pe chat un confrate in devenire. Discutia care a inceput cu somatia add a continuat astfel. Trebuie sa spun ca am  ramas uluita de profunzimea confratelui meu in devenire.

Alin would like to add you to his or her Online Contacts list.

Accept | Decline

Ionut Alin is typing…

Me:

sorry nu reusesc sa va citesc ce ati trimis pe chat, sunt varza cu tehnica It, Any way o scurat explicatie pe e-mail  m-ar lamuri.

anyway

o scurta explicatie

nici nu mai vaz la ora asta

cum apas pe taste

Ionut Alin:

ti-am luat id-ul de pe site-ul tau

Me:

aha

acuma vad

si?

Ionut Alin:

care are aceeasi tematica ca un blog infiintat de mine

Me:

care e blogu tau?

Ionut Alin:

www.cerculscriitorilor.wordpress.com

Me:

aha

pai o sa ma uit pe el, sa vad despre ce vorba

(dupa o asteptare lungutza) ioooonuuuutz!

Ionut Alin:

da?

Me:

nu ai uitat ceva?!

Ce v-ati imaginat ca inseamna democratia, mai draga intelectualilor?!

Sophie a ales. Romania, la fel!

Ce ma ingrijoreaza nu este lipsa de interes a intelectualului roman pentru viata politica, cat, si mai grav, lipsa lui de interes pentru cine detine fraurile puterii in stat.  Nu am inteles si nu cred ca o sa inteleg vreodata absentarea ca solutie. Daca in 1990, votau peste 85% din romani, treptat procentul a scazut pana la 54%! Trista a fost ziua in care am votat si am facut-o cu toata scarba si durerea, constienta insa ca daca nu as fi votat , as fi fost ca o Sophie care intre a salva macar viata unui copil dintre  doi ar fi ales sa nu o salveze pe a nici unuia. 

Stiu ca, din pacate, clasa noastra politica e formata din niste slehte de talhari de cea mai joasa speta.  Mi-e de inteles  ca orice om decent si sanatos la cap nu vrea sa se amestece in nici un partid, pentru  ca orice structura este intens corupta si nu va avea nici o sansa sa supravietuiasaca si cu atat mai putin sa se afirme, daca nu se va da si el pe brazda. Cu toate ca de aici, de la tinerea de-o parte a oamenilor care ar putea schimba ceva pleaca intreaga mizerie a sortii pe care ne-o meritam cu prisosinta. Ca si de la felul nostru de a avea expectatii.

Insa, imi pare curata iresponsabilitate sa aud ca o serie de intelectuali refuza si sa mai gandeasca ce structura politica, odata ajunsa la putere, va aduce prejudicii mai mici natiei - inclusiv propriei persoane - decat

Democratizarea leadershipului. Liderashul de opinie.

Bagarea in seama si popularitatea. Dialog si pseudo-dialog in blogosfera (2)

M-am intrebat si eu de multe ori cum au reusit unii, cu atat de putin continut, sa isi atraga o atat de mare audienta…Si incet, incet m-am dumerit. Ei au observat ca, daca acorzi oamenilor atentie, cativa dintre ei se vor simti datori sa ti-o intoarca. Recunoasteti ca e destul de placut sa te simti bagat in seama. Multi dintre noi suferim de pe urma faptului ca nu ne simtim suficient de ascultati, apreciati. Daca cineva ne va aborda si ne va spune ca apreciaza ceea ce scriem, gandim, afirmam noi, ne vom simti indatorati sa cercetam daca nu cumva ii putem intoarce gestul. Si va asigur ca