Lada cu jucării (ficţiune)

Fetiţa se uita gînditoare în lada cu jucarii fiindca nu înţelege ce s-a întamplat cu diadema şi hlamida pe care le descoperise abia dupa Anul Nou. Atunci chicotise mirată şi îşi zisese că Moşul mai trecuse pesemene o dată de Revelion, fiindca fusese cummminte, dar în loc sa i le lase sub pom, ca de Crăciun, le pitise printre alte jucari din ladă şi ea le gasise abia la cîteva  zile dupa Anul Nou. Erau o hlamidă si o diademă violete. Violet?! Ar fi preferat portocalii. De ce violet se întrebase ea?! Poate sa se asorteze cu inima ei în devenire?! Hmmm! Aşa îi spusese Tati că cel mai ades jucariile pe care le primesc copiii seamană cu inima lor. Ai Tati,  nu te cred, păi daca Adi primeşte un tanc de jucarie inima lui e ca o mitralieră?!?! Păi nu, rîsese Tati, dar poate seamană cu o inimă de razboinic. Aaaaaaa, făcuse ea, păi se cam războieşte cu toţi Adi. Păi vezi îi făcuse el cu ochiul… şi rîseseră amîndoi. Acum costumul acela de prinţesă a dispărut şi lucru ciudat printre jucării au apărut  un inel şi un aparat de fotografiat roşu. Nu îşi aminteste să fi avut vreodată aşa ceva în lada ei. Mai sa fie. Cineva se tine de şotii. S-ar duce sa îl întrebe pe Tati sau pe Mami dar ei nu i-au luat niciodată jucăriile. Nici măcar ca s-o pedepsească. Si de ce au aparut chestiile alea?!?! Aaaaaaa! În capşorul ei încolteste o banuială. S-a jucat cu Gigel în urma cu ceva zile si, cum lui nu ii place niciodată sa ceară frumos ceva, precis şi-a imaginat ca e cinstit sa îi lase inelul şi aparatul foto şi sa ii ia diadema şi hlamida în schimb. Aaaaaaa! Golanul! Deci aşa! Si ieşind glonţ din casă cu aparatul şi inelul strîns în pumn dă buzna peste mine care tocmai ies din lift. Taman ce am dat o fuga pîna jos reamintindu-mi ca n-am verificat casuţa postală în aşteptarea unui aviz pentru o carte.

 - Hopa! unde mergi vijelioaso, îi zic?! Apoi vad ca e îmbufnată şi o iau mai blînd. Ce-ai paţit?! Pufneşte de indignare.

- La Ggggigeeeel!

Gigel e vecinul nostru care stă cîteva etaje mai sus.

- Ce-i cu el?

- Mi-a luat diadema!

- Ti-a luat-o asa, pur şi simplu?!

- Pe furiş. Si mi-a pus astea în schimb! Si-mi vîră sub ochi inelul şi aparatul foto.

- Pai sunt mai valoroase! rationez eu ca un adult materialist.

- Dar era diadema mea!!!! Trebuia sa mi-o ceara frumos daca voia sa i-o dau si lui!

- Ştii  ca el nu prea vorbeşte!…

- Oooooof…  ştie. Gigel e un copil cu nevoi speciale. Dar putea măcar sa mi-o ceară cu o privire, cu un gest! se mîţîie ea acum un pic mai temperată.

- Pai poate ăsta a fost gestul: ţi-a lăsat aparatul în schimb. Si inelul. E cumva inelul Arabelei?! încerc sa o dau pe glumă ca s-o mai înseninez.

- Care Arabela?! Aşa ca mă aşez pe scări, o iau pe genunchi şi încep să ii povestesc despre Arabela şi inelul fermecat. Si o mîngîi pe părul ei lung sa se mai liniştească. Poate ca vrea să îi dai o fotografie cu tine, îi zic în final, fiindcă m-am tot întrebat şi eu de ce i-o fi lăsat aparatul.

-  O fotografie?! Ce sa facă cu ea?! mă întreabă contrariată.

-   Să o poată privi cînd i se face dor de tine.

-         …

-         …

-   Nu! protestează ea. Nu îi dau nici o fotografie! Nu îi mai dau nici o fotografie!

-   De ce?!

-   El vrea sa se facă hacker!

-   Dumnezeule mare! De unde ştii tu de hackeri?!

-  Am vazut un film cu Mami. Cu un nene rău care făcea poze oamenilor şi apoi le fura indentitatea pe net şi le distrugea retupaţia!

-  Reputaţia poate?!

-   î-hî!

-   Bu-ha-ha! Mami ştia ca te uiţi la film?

-  Mami îmi citea scrisul!

-  Bu-ha-ha! Si tu crezi ca Gigel o sa îţi fure identitatea?! Sa ştii ca nu se spune innnn-den-ti-ta-te  ci iiiii-den-ti-ta-te, nu ma pot abţine sa imi exercit funcţia didactică.

-  I-hi. I-den-ti-ta-te! I-den-ti-ta-te! Iiiii-den-ti-ta-te! Se maimuţareşte ea după mine.

-  Ok, gata ai învaţat. Deşi am dubii ca a înteles foarte clar ce înseamnă chestia asta. Dar nici oamenii mari nu prea ştiu, la urma urmei. Însă de unde ştii tu că o sa se faca hacker?! o întreb îngrijorată de aspiraţiile micuţilor mei elevi şi, din întamplare, si vecini.

-  Mi-a aratat el! Deja exersează!

-  Pai copiii mici nu au voie la calculator decît cu părinţii.

-  Greeeeeşiiiiit! se obărzniceşte ea. El se joacă aproape toată ziua sin-guuuur!

-  Foarte rău dacă e aşa! Dar oricum cred ca la un calculator al lui, nu unul cu conexiune la internet.

-  Greeeeeşiiit! face ea din nou. Ai lui i-au facut pagină pe Facebook si i-au explicat cum sa pună poze….

-  Dumnezeule! Trebuie neapărat sa vorbesc cu părinţii vostri!

-  Aaaaa! Işi lipeşte amîndouă mînuţele peste gura, îmi sare din braţe si îmi întoarce spatele. Eu n-am zis nimic! Eu n-am zis nimic!

-   Ok, ok. Nu o sa te pîrăsc! O sa le spun ca am auzit asa, pe la şcoala de la alti copii.

-   Aaaaaaaaa!

-   Ce mai e?!

-  Dacă ar fi inelul Arabelei mi-ar putea îndeplini o dorinţă?!

- Dacă ar fi, da, ii spun cu blîndeţe…dar trebuie sa ştii ca… mă precipit fiindcă încurajarea imaginatiei e utila dar nu aş vrea sa las copilul într-o lume a autoiluzionarii dureroase.

-  Eu vreau sa fie! Ma întrerupe ea bătînd din picior, şi punîndu-şi repede inelul pe deget, închide ochii şi şopteşte sacadat: Aş vrea…  ca Gigel… să poată vorbi normal! Apoi rasuceşte inelul de cîteva ori.

Mi se umezesc ochii şi, cînd se lipeşte singură de mine, simt cum lacrimile ei trec prin bluza mea.

- Şi eu aş vrea, draga mea. Poate, într-o zi…, îi zic, mîngîind-o pe creştet. Trebuie sa avem răbdare… Însă e important sa înţelegi ca inelul e doar…  doar… dar în clipa aceea mi se topeşte glasul fiindca si eu imi doresc, la fel de mult ca şi ea, ca tot ce e frumos în poveşti sa se transforme în realitate.