Cu ceva vreme în urmă, mînată de micul meu Jiminy (greieraşul care este constiinţa noastră), m-am dus şi eu să fac lucru acela de care azi e jenant să mai vorbim. M-am dus, ce mai încolo şi încoace, să mă spovedesc. Un bun creştin se spovedeşte oricînd îşi simte sufletul în primejidie, dar mai ales, de Paşti şi Crăciun pentru a primi aceste doua bucurii majore într-o căsuţă a inimii cît mai dereticată şi ordonată. Fireşte că în aceste perioade se întîmplă să fie mai mulţi oameni decît în restul timpului la spovedit, aşa că preoţii îi roagă pe bunii creştini să nu lase totul pe ultima clipă. Însa cum bunii creştini sînt puţini si cei mai multi sînt jalnici se întamplă adesea ca mulţi să ajungă pe ultima sută de metri.
Tocmai fiindcă ştiam asta, plănuiesem să mă duc cel mai tarziu cu 8, 10 zile înainte de Crăciun. Aşa se face că nici acum nu înţeleg cum m-am pomenit în ziua de Ajun dereticînd de zor prin casă la amiază, după ce de dimineaţa, făcusem cumpărături, plătisem utilitaţile, lucruri extrem de importante şi care nu sufereau amînare. Ba chiar mă oprisem pentru 30 de minute din şmotruit să dau o fugă pînă la piaţa fiindcă, problemă mare!, uitasem să cumpăr crenguţe de brad şi vîsc. Jiminy se zbînţuia de pe un umăr pe altul şi îmi tot amintea că l-am sunat de doua ori pe părinte să îl întreb cînd e mai liber, fiindcă mie nu îmi place să aştept o groază mai ales cînd am atîtea de facut. Dînsul îmi spusese că pe la 14 ar fi cel mai liber, din cate bănuia. De-aia pesemne Jiminy mă tot trăgea de urechi să mă uit la ceas ca era deja 13. 30 iar eu tot dădeam cu mopul pe parchet şi, în loc să mă gîndesc la dereticarea sărmanei mele inimi, mă postasem cu o sprînceană ridicată în faţa geamurilor împrafoşate meditînd că părintele nu s-ar supara dacă ajung pe la 15. E un om înţelegator şi, la urma urmei, zisese că va fi la biserică pentru spovedit pîna la 17, cand începea slujba. Şi dacă ajung la 15, 15 30… n-ar fi rau… La urma urmei doar nu îl ţin eu din treabă, spovedeasca-se alţii pînă atunci.
Jiminy încă se mai bătea cu degetul pe obraz cînd am ajuns pe la 16 în faţa bisericii. Uşa bisericii mă aştepta larg deschisă, se vedea şi lumina aprinsă de la pangar numai că pentru a ajunge acolo trebuia să intri prin curte care, supriză, era încuiată! Poftim! mi-a bufnit Jiminy în nas. Ai ce meriţi! Jiminy exagera ca întotdeauna. Era cît pe ce sa-i dau un bobîrnac, dar m-am gîndit ca nu e un comportament tocmai potrivit pentru evlavia momentului pentru care ma pregăteam. Aşa ca am apucat plină de optimism clanţa porţii şi am scuturat-o viguros. Poarta a ţăcănit anemic de cîteva ori . Era, de bună seamă, bine înfiptă în balamale. Nici vorbă să ajungă zgomotul pînă la pangar. Să strig?! Pe cine?! În curte nu se vedea nimeni. Şi pe urmă ce ar fi zis puţinii pietoni care mai treceau pe acolo să mă vadă behăind ca proasta în faţa bisericii: Părinteeeeee! Părinteeeeee!
Primul gînd fusese să îl sun pe preot pe mobil, dar socotisem că, devreme ce vin la spovedanie, e inutil sa îmi iau telefonul cu mine. Şi să-l fi luat, era inutil să sun, fiindcă părintele nu începea să spovedeasca cu telefonul deschis. Mă miram însă cum de poarta era încuiata şi uşa deschisă. Şi cum de nu era nimeni pe afară. Şi cum de nu mai venea nimeni, fiindcă, de regulă, era cea mai solicitată perioadă pentru spovedit. Nimic. Nimeni. Linişte şi pace. Ce Dumnezeu?! Mă nimerisem numai eu la spovedanie?! Başca urma să înceapă slujba peste o ora şi mai mereu veneau oameni să discute un preot sau altul înainte, nu mai spun ca era pentru prima dată cînd găseam poarta acelei biserici încuiata, cînd de obicei şedea deschisă toata ziua, ba chiar pînă seara tîrziu. Gerul pişca aprig din obrajii mei, de pe care îl culesem pe Jiminy semicongelat şi-l bagasem în buzunar fiindcă mă săturasem de cîrîiturile lui. Cum dinspre pangar nu ieşea nimeni, începusem să mă uit în lungul străzii în căutarea vreunui bun samarinean care sa mă salveze, poate mai era vreun ameţit programat la spovedanie şi poate măcar ăsta avea telefon. Poate ştia vreun alt preot al bisericii care să stea pe aproape sau vreo tanti de la pangar. Am mai ţopait puţin să nu îngheţ, înţelegînd ceva mai bine acum pasajul acela cu fecioarele nebune. Cînd am vazut un tînar îndreptîndu-se spre biserică am tresărit de bucurie. L-am salutat şi i-am explicat situaţia întrebîndu-l dacă nu are un telefon. Slavă Domnului, avea şi a sunat pe cineva care cunoştea pe altcineva care făcea curat în biserică. Din cînd în cînd scuturam clanţa, băteam în poartă, poate, poate…
Între timp, de noi s-a apropiat o domnişoară, care venise şi ea la spovedit şi a făcut ochii mari, mari de tot vazînd poarta încuiată. Sărmana domnişoara era mult mai sumar decît noi îmbracată, mai exact avea o pereche de blugi subţiri bine mulaţi pe picioarele dumneaei suple, o gecuţa cu talie scurtă care îi punea în valoare funduleţul zvelt şi obraznic, acoperit, ce-i drept, de o parte din pletele negre pe care şi le zvîrlea regulat pe spate. Cînd cu o mînă, cînd cu alta. Gesturile frecvente tradau nervozitatea lăuntrică care o rodea şi, nemaiputîndu-se stapîni, izbucnii curînd.
Nu concep! Am mai fost la o biserică şi preotul de acolo nu a vrut să mă spovedească! M-a trimis la duhovnicul meu! Domnişoara şi-a ştrers indignata o bobiţa de rimel care îi intrase în ochii bine conturaţi. Duhovnicul meu e plecat din localitate şi eu vreau să mă spovedesc înainte de Craciun! a batut dînsa din picior. Atît eu cît şi tînărul n-am ştiut ce să-i zicem domnişoarei. Aşa că aceasta a continuat, dupa ce şi-a mai aruncat odată cu patos pletele pe spate. Pleosc! Pleosc! Au căzut ele peste cei doi pepenaşi. Nu concep! Dar nu concep! Cum îşi permit să ţină biserica închisa?! Orice om din ţara asta are dreptul să se spovedească! Pleosc! Pleosc! Pletele dînsei au şfichiuit iar cei doi pepenaşi. Eu şi tînărul ne-am dat seama ca nu puteam fi decît de acord cu dansa şi am facut un schimb de priviri pe care, în adîncul sufleţelelor noastre, deja şi mai puţin imaculate decît înainte de venirea dînsei, ne-am dorit, cred, ca d-ra sa nu îl fi observat. Ştiţi, am încercat eu s-o îmbun. Acum umblă tot felul de oameni prin oraş, cu cerşitul, cu furatul… şi chiar în timp ce ziceam asta un lungan a întins o piţi pe gardul bisericii şi dă-i şi pup-o. M-am întors rapid să nu le răpesc oamenilor intimitatea. Dar nu concep! Nu concep! Eu am tot dreptul să mă spovedesc! a continuat d-ra. Pai, na! Ce era să facem acum, am încercat s-o consolez pe tînara iar. Dacă s-a întîmplat aşa, haideţi să mai aşteptăm puţin, poate ne deschide cineva. Uitaţi, tînărul acesta amabil încearcă să dea de cineva…
Tînarul daduse deja vreo trei telefoane din aproape în aproape, străduindu-se să dea de vreo persoană cu cheile micii împăraţii la care speram şi noi sa avem acces, dar pare-se nu nimerea nicicum persoana potrivită. Nu-mi venea nici mie să cred. Mai ca eram şi eu pe punctul de-a prelua ideea domnişoarei că e de neconceput aşa ceva. Tot îmi încordam privirea să văd daca mişcă cineva pe lîngă uşa bisericii, mai trăgeam de poartă, mai scrutam frontonul bisericii de pe care sfîntul de hram mă privea blajin. Haide sfinte! îmi venea să îi zic, fă şi tu ceva! Nu ne lăsa să stam să îngheţăm ca fraierii aici. Recunosc, nu sîntem cea mai aleasă adunătură, dar ne-am străduit şi noi! Începuseră să-mi îngheţe vîrfurile degetelor şi îi imi dam seama că erau şanse să nu apară nimeni pînă pe la 5. Şi apoi ar fi fost inutil să stau pînă atunci pe afară deoarece preotul n-ar mai fi putut spovedi la ora aia, fiindcă începea slujba. Pe de-asupra curaţenia casei mă aştepta neterminată. Plus oala cu sarmale de făcut. Mă măcinau cele mai pioase îngrijorări, care va să zica, cînd, după vreo alte 2 minute de tropăit prin frig şi plesnit părţile dorsale, domnişoara a plecat pufnind că nu concepea în ce hal poate să îi înşele biserica aşteptările. Nici n-a plecat bine, dar nici nu a plecat bine, întîmplarea întîmplărilor, că telefonul tînărului a sunat. Una din persoanele la care tot apelase ne anunţa că dăduse peste cineva de la pangar sau peste unul din preoţi şi că ne va deschide imediat cineva. Într-adevăr, în cîteva secunde, o matuşa a ieşit din biserică să ne deschidă şi am intrat aruncîndu-i priviri recunoscatoare sfîntului de pe fronton. Pînă şi duhovnicul mi-a ieşit în întîmpinare pe scările bisericii, cerndu-şi iertare ca nu a ştiut că se încuiase poarta. Vazînd că nu mai vine nimeni se hotarîse sa facă curaţenie pentru marea slujba de a doua zi. Asa ca matuşile de la pangar încuiasera poarta ca sa poata da cu aspiratorul, spala pardoseala si ştearge icoanele, stranele iar preotul se duse să îngrijeasca altarul. Cand am intrat, nici vorba de cozi de penitenţi. De bună seama restul penitenţilor fusesera mai organizaţi decît mine. În biserică se aşternuse un aer de curaţenie proaspătă şi tihnă. Părintele şi-a luat imediat cele trebuincioase, mi-a citit molifta de spovedanie şi m-a îndemnat blînd să spun ce aveam pe suflet. A fost una din cele mai uşoare marturisiri pe care le-am făcut în viaţa mea. Cuvintele îmi ieşeau din gură simplu, parcă pentru prima oara simţeam că pot sa nu mă mai ascund în spatele scuzelor şi circumstanţelor atenuante.
Dacă vă aşteptati acum să aflaţi amănunte picante din viaţa unui penitent, o să vă dezamăgesc. Nu voi vorbi despre asta. Ci despre altceva. M-am întrebat de ce uneori sînt atît de lungi spovedaniile unora…şi chiar a mea! şi în ultima vreme cred că– aşa, prin propria-mi observare şi din ce mi-au spus de bună voie alţii despre cum simt ei nevoia să se spovedească, am înţeles o mare parte a acestui fenomen. Este pentru că oamenii nu înţeleg ce e spovedania, şi chiar atunci cînd înţeleg cu mintea, nu întotdeauna şi cuprind cu inima. Daca uneori durează atît de mult în cazul nu putinor persoane este pentru că oamenii spun adesea acelaşi şi acelaşi lucru. Am greşit, ştiu, ar trebui să îmi pară rău, Doamne, daaaaar, nu din cauza mea…., nu doar din cauza mea…, stai sa vezi cum a fost… contextul…, vecinul…, soţul…, fratele…, colegul…, şeful…, lipsurile materiale… Şi dă-i şi înşiră o întreagă pledoarie de îndreptăţire ba a păcatului , ba a propriului ego şifonat. De multe ori, chiar dacă oamenii vin la spovedanie, copleşiti de sentimentul de vinovaţie, au totuşi un ego atat de„blindat” încît nu sunt în stare să realizeze care sunt cauzele vinovaţiei lor. Le este pur şi simplu cu neputinţa să recunoască: fiindcă sunt slab, fiindcă sunt jalnic, fiindcă sunt lacom, fiindcă nu îmi pasă de nimeni, nici măcar de cei care pretind ca îmi sunt cei mai dragi, fiindcă prefer să-i mint şi să mă mint decît să mă fac de rîs, decît să sufăr consecinţele recunoaşterii adevărului. Şi, dacă vin, mînaţi de fărîma de omenitate care mai palpită în fiecare, tot nu concep să îşi vadă mizeria în toată monstruozitatea ei. Vor neapărat să o cosmetizeze puţin. Şi dacă îi fac lui Dumnezeu hatîrul să recunoască că ştiu că nu e ok cum sunt, ce au facut şi ce fac, şi că le pare rău, Dumnezeu să facă bine să îi ierte şi gata! Cum adică să se mai şi milogească de El să le dea puterea sa se schimbe?! Şi să pună şi osul s-o facă?! Adică Atoateştiutorul nu ştie cît de greu e să facă asta?! De ce le cere asta?! Ce să facă ei cu talanţii Lui?! Să facă bine să Şi-i ţie. Ei nu vor aşa binefacere dacă mai trebuie să îi şi înmulţeasca. Adevărul e că, şi de ne-ar pune Dumnezeu în palmă puterea de a fi mai buni, cei mai mulţi dintre noi am lega-o în batistă şi îngropa-o în fundul grădinii, convinşi că e cea mai bravă faptă pe care o putem face pînă cînd va veni să îi dam socoteală despre ce-am făcut cu ea. A ara cu această putere solul sufletului şi a-l desţeleni cu ea e lucru cumplit. E lucru în faţa căruia, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre noi spun: Doamne, ieşi din hotarele mele. Lasă-mă în răutatea cu care m-am obişnuit, nu mă mai chinui. A te face bine, ce lucru chinuitor. A boli etern, ce plăcere! De aceea cred ca lungimea celor mai multe spovedanii nu are nimic de-a face cu căinţa sau cu lunga lista de păcate pe care ne silim să le mărturisim administrativ. Lungirea spovedaniei are mai mult de-a face cu preocuparea penitentului de a se scoate cumva în ochii lui Dumnezeu sau de a-şi furniza iluzia ca L-a lamurit, L-a convins. O să fie achitat. Şi încă mai ieftin că e un avocat priceput, vezi bine.
Toate astea le înţelesesem la capătul ultimei mele spovedanii, care fusese pe cît de lungă, pe atît de jalnică, ca cele despre care tocmai am spus. Şi nu le înţelesesem fiindcă îmi ţinuse părintele vreo predică despre cum se face sau cum nu se face o spovedanie. Lucrurile astea, teoretic le ştiam demult şi – culmea! – eram încredinţată că le şi pusesem în practică. Doar mă mai spovedisem şi în alte dăţi şi mă adunasem, ma simţisem ok, însă atunci nu ştiu ce mă apucase. (Ma apucase desigur rătăcirea şi îndreptaţirea de sine-mi , dar atunci nu la asta îmi statea mintea. Eu venisem fix la spovedanie. Dacă aş fi fost conştientă cît de departe eram de mine însămi i-aş fi spus părintelui că simt doar nevoia să stau de vorba cu dumnealui să mă mai limpezesc şi apoi să mă duc acasă să mă mai gîndesc şi singură şi, mai încolo, în altă zi să mă spovedesc). Părintele mă ascultase, mă ascultase şi iar mă ascultase şi cînd văzu că am terminat dînsul fu cel care îşi ceru ruşinat iertare pentru „vina” de a nu mai fi avut timp să stea pur şi simplu de vorba cu mine în ultima vreme. Anumite nelămuriri personale, justificări, incriminări ale răului făcut de alţii şi justificări ale răului făcut de mine nu aveau nimic de-a face cu lucrurile care trebuiau spuse în spovedanie şi alterau taina acesteia. Atît îmi spusese părintele, cu anume tristeţe în glas şi în privire, şi un fior de ruşine îmi strabatuse inima pe loc. Zevzeaca de mine! Eram cumva un novice care nu ştia asta?! Nu că aş fi avut de ce să mă cred sărită mult de genunchiul broaştei, dar măcar terminasem alfabetizarea în ce priveşte taina spovedaniei. Abia atunci îmi auzi, ca un ecou întîrziat, spovada făcută. Ma comportasem ca un începător sadea. Nu depăşisem mintea şi inima maricicăi care miorlăie că n-a vrut s-o faca scroafă pe vecina ei şi să îi rupă şi trei din muşcatele ei preferate şi că era vina vecinei, ea a început prima! Părintele îmi pusese epitrahilul pe creştet şi îmi spusese rugăciunea de dezlegare, dar eu simţisem că inima mea rămăsese la fel de încărcata pînă la spovedania de acum, cînd aveam să mă despovărez în 3 minute, de tot ce spusesem în urmă vreme în mai bine de 45, başca alte răutăţi comise între timp. Avusesem destul vreme ca să separ din întregul clocot al egoului meu, toate circumstanţele atenuante, toată vina celorlalţi şi, desigur, toată automenajarea la care mă simţeam îndreptaţită şi să îmi lămuresc bine şi apăsat ceea ce eu însămi nu facusem, deşi îmi stătuse în putinţa să fac, cele pe care eu însami le greşisem, dintr-o vină care îmi aparţinea mie şi numai mie. M-a uimit şi sunetul vocii mele. Nu ştiu dacă era o iluzie, îl simţeam natural, firesc, nici trist, dar nici relaxat ori nepăsător, facîndu-mă să mă mir că nu era în el o urmă de regret mai mare, fiind conştientă că ar fi trebuit să fie, dar putînd să recunosc cu el însuşi chiar asta: regretul de nu putea regreta îndeajuns, de a nu putea conştientiza puţinătatea strădaniei mele. După un scurt cuvînt de îndreptare, părintele mi-a citit dezlegarea şi mi-a spus un lucru care mi-a umplut inima de bucurie.
Coborînd scările bisericii l-am zărit pe marginea buzunarului pe Jiminy. Zîmbea satisfăcut. Dar, ca să nu îmi fie bucuria prea mare şi să mi-o iau în cap, cum am ajuns acasă am şi făcut o boacănă. Şi, în dimineata următoare, chiar de Crăciun, una şi mai şi. Da capo al fine. Dar cine a zis că e simplu? Nu e. E de neconceput! Doar ştiţi.
