Cu mască şi fără mască

Ea imi  zice privind apatica pe geam ca zilele ploioase ii par interesante.

Eu zic: cum poti sa te tii de shotii pe o vreme ca asta? Nu e mai sanatos si firesc  un plins eliberator in locul unei  imbaţosari comice in anumite momente?!

 Acum nu putem defula toti la fel, nu? Fiecare cu felul lui…

De acord cu tine, ii zic, dar unele feluri sunt toxice. Cum iti imaginezi ca poti defula ceva cu masca pe figura?!

Esti inconsecventa, ma acuza. Adineauri ziceai ca e rau daca omul plinge prea mult, prea tare. Acum iarasi rau, daca isi ia in ris suferinta.

Uite, ma explic. E rau daca ride de suferinta lui fara sa se amuze sincer de asta. Asa e toxic, nu mai e nici mecanism de obiectivare, nici de detasare prin minimalizarea problemei. Nu. E curat masochism. O timpenie pe care am invatat-o de prin reviste si de la specialistii lui peste de la TV, sau chiar de la parinti: Sa tii coada sus, orice ar fi! Iar daca nu te prinde sau nu iti place scenariu asta ti se livreaza spre consum altul la fel de timpit, la extrema cealalta: e bine sa urli, sa exhibi toata durerea, sa iti cureti otrava acumulata, sa nu te inchizi in tine cu ea! Fals iar. Un soi de sado-maso. Am vazut multi oameni care practicind exibarea asta exagerata, cu program pe puncte, as zice, se autoexcitau continuu pina ajungeau vraiste si de 10  ori mai rau decit le era initial… pentru ca incepea sa le placa sa fie vazuti ca victime si sfarseau prin a se si crede. Chiar prin a face urit daca nu sunt crezuti. Adica exhibarea e buna, nu zic, dar sa nu dai cu ea in exhibarea unor dureri pe care nu le ai sau le-ai epuizat deja, doar ca sa faci pe interesantul, ca asta e fandacsie curata! Autoironia, ca mijloc de obiectivare, detasare e buna, dar dupa ce te mai detasezi de durere. Cand e vreme de plins, nu faci pe smechera, plingi.

Auzi, si daca nu simt nici o durere?! ma ia.

O-ha. Esti martziana?! o intreb.

Vezi, ma silesti sa pretind ca sufar, desi nu….

Eu cred ca mai degraba te numeri printre cei carora le e frica sa fie vazuti suferind, desi nu ar vrea  sa fie crezuti nici nesimtiti, ba chiar ar vrea ca cei apropiati sa stie cit sufera. Si atunci iti pui niste masti ale indiferentei sau hazului de necaz – si cei multi si pro le iau de bune si admira ca sunt cool –, dar ai grija sa fie putin crapate – pentru cei putini, dar alesi –… bravez, dar ma intelegeti voi, numai de veselie sau stoicism nu mi-e… E si asta un fel de fel… un fel de masca… si, intinsa mai mult decit e firesc, poate masca la rindul ei nevoia de a le induce celor  apropiati preocuparea sa te menajeze mereu, sa fie gata sa iti sara in ajutor, sa nu aiba asteptari de la tine. O mica tiranie. Care poate ajunge si extrem de greu de suportat, uneori. De aia e important  ca si suferinta noastra sa fie onesta. Si mai ales sa nu pitim sub o suferinta inchipuita, o alta reala si, fiindca ne e frica sa nu profite cineva de suferinta noastra reala, sa ajungem sa profitam noi de slabiciunile lui. E greu, omul se macina pe sine insusi intre nevoi antagonice pe care incearca si el sa le impace saracu’ cum poate. Din pacate, cel mai adesea prevaleaza aceea de a salva aparentele Si am asa o viziune ca daca oamenii nu se vor lasa de sportul asta cu salvarea aparentelor pentru a se apuca de rezolvarea problemelor reale,  omenimea toata va ajunge tinindu-se de minutze, incet, incet, dar cu directie sigura, la Balaceanca.

Dar daca admiti ca se poate si sa nu suferi deloc si sa te prefaci doar, de ce nu admiti ca sunt si oameni care nu sufera si nu e nici o masca chipul detasarii? Nu icnesc si nici nu pling ca pur si simplu n-au de ce,  ma provoaca ea iar.

Se poate, dar mai rar… foarte rar. In situatiile astea se pot inscrie cei care refuza sa adere la spiritul isteriei generale din momente grave dar nu apocaliptice: de genul: ne-au luat inundatiile tot ce-am avut, casa, vitele, sopronul, dar suntem teferi toti, slava Domnului, si un zimbet sincer de incredere in viata. In puterea ei autoregeneratoare. Exista astfel de oameni si am toata admiratia pentru ei. Pentru puterea lor de a nu face bomba atomica din armasar (ca e o drama reala sa iti pierzi tot avutul, nu tintar, dar nici bomba atomica)! Insa de cele mai multe ori detasarile sunt acte de bravare cu scop, sa fiu vazut ca un om tare sau ca un sensibil. Interpretarea depinde de public… Mai sunt desigur blazatii si cinicii. Dar ei sunt cazuri speciale. Tu nu faci parte dintre ei.

De unde stii?

Stiu.

Si ma rog cu ce te deranjeaza masca mea?!

Nu ma deranjeaza. E ingenioasa si…  inteleg. Totusi e posibil sa folosim si limba materna.

Ma enervezi, pe bune. Chiar ca imi strici tot cheful…

Da, ii zic. Dar jocul cu mastile e unul periculos. Nici nu stii cind ti se lipeste una de figura de nu ti-o mai poate scoate nimeni. Nici macar tu insati. Ba risc si sa ma trezesc ca imi pui si mie vreo mutra de n-o sa ma mai vad nici pe mine insami. Si pe urma chiar acum imi pare tare rau ca suferi. Si nu imi pare doar pentru tine. Daca poti crede asta. Daca poti crede.