Ispita de a publica… chiar si pe blog

Ar fi fost interesant sa va povestesc despre ispita de a publica pe bune, pe hartie adicatelea, la o editura, revista sau ziar, dar nu prea m-a incercat  cine stie ce, asa ca, vorba ceea: desi nu ma pricep, nu ma bag.

L-am auzit odata pe Cartarescu explicand ca si cei mai buni scriitori scriu carti proaste fiindca nu rezista ispitei de a scrie. Eu cred ca se insela rau. Ispita de a scrie e o nimica toata, i te poti abandona in voie, fara nici un pericol ca vei „scrie” vreo tampenie. Adevarata nenorocire incepe atunci cand te roade o alta mult mai nemiloasa: aceea de a publica.

Pentru ca nu despre ispita de a scrie e vorba, ci de aceea de a te face auzit, de a zvarli ideile tale in lume si a vedea cum sunt primite, ce reactii starnesc, daca sunt imbratisate, furate, rejectate, combatute.

M-am ferit cat am putut de impulsul de a publica (chiar si pe blog!) am, n-am ce sa spun. De ispita de a da texte nelasate la dospit suficient. Desi am cedat uneori cu o usurinta copilareasca ispitei de a publica unele trasnai in joaca…

Nu stiu altii cum sunt dar eu scriu tare, tare greu. In primul rand din punct de vedere al formei. Scriu in cel mai neglijent mod posibil draftul. Toate ideile alandala, cum imi vin.

Nu mai spun, scriptic, dpdv al articularii sintactice si morfologice si de punctuatie. Oralitatea, cu toate balbele si repetitiile ei enervante, este pentru mine baza temeliei fundamentului… and the stream of consciousness….punctuatia, cine mama lui zicea?! Preda parca?! Nu, nu Preda, mult hulitul Preda. Preda doar replica unui prof, care ii reprosa lui ca nu stie sa foloseasca virgula, ca nush ce scriitor sau filozof a zis ca virgula – virgula sau punctuatia?! -  este gesticulatia gandirii. Si ca fiecare gesticuleaza cum vrea.

Gandirea mea are febra acum si gesticuleaza incoerent, coplesita de aceasta ispita idioata… Si am sentimentul ca mi-as da foc la valize. Nu la una, ci la toate. Nu va temeti, e de bine. Doar ca logica nu are de-a face cu ea decat foarte, foarte putin….

Nu, nu cred ca sunt in cine stie ce febra creatoare, doar am un puseu de gandire febrila (mi-or da voie puristii cu puseu febril?!) cauzat (tocmai scrisesem cazuat) de ideea asta excitanta despre „ispita de a publica”.

Cum deseori ma enerveaza ca nu imi gasesc impulsul de a taia un text, il arunc pe blog stiind ca, de rusine, va trebui sa ma ocup ceva mai serios de soarta lui in urmatoarele 24- 48 de ore de la publicare, am, n-am timp sau chef. Rareori imi ingadui luxul de a-l lasa in „Private status” oricat de mult m-ar tenta. Prefer sa rida cativa cititori de mine decat sa il cobor acolo. Daca fac asta, risca sa si ramana asa mult, mult timp. Prea mult. Nu stiu ce e cu graba asta pe capul meu. Nu ma caracterizeaza. O fi din cauza lecturilor. Nu, nu va spun care. Acestei ispite nu cedez!!! Nu, nu, nu!!! Cel putin deocamdata…

Am cedat insa nervos cand am citit o fraza din articolul precedent care sfida gravitatia si l-am coborat in private  pentru o vreme.

 Eram pe la al 25- save cand am observat-o. Tocmai ma terminasem de ris de niste virgule intre P si CD, si de incidenta terifianta a cuvantului titlu „reclama”  (peste  15 in 1500 cuvinte), ma chinuiam sa imi aduc aminte cum se spune petitionist in romana (petitioner?!) si am realizat ca tot „recla-mant”, cand ochiu-mi prea putin vigilent a inceput sa se convulsioneze dupa ce  i-a trecut prin galetusha sa verifice si incidenta altora care i-au zornait intr-o vecinatatea oreshcum deranjanta: „mai ales” – 8!!. „ in cazul” – 7.  daca – 15! „propriu”/”proprie” – cum?! doar doua?!

Fantastica fraza suna asa:

„Ideal ar fi ca majoritatea firmelor sa fie obligate sa isi monitorizeze angajati prin inregistrari filmate, inregistrari care sa stea de asemenea in transmitere live la dispozitia clientului si sa poata fi analizate in cazul unei plangeri”

Fraza asta m-a dat pe spate mai tare decat „organizarea organizatiilor” si aia cu „sa urmareasca” una alta si apoi…. pana si „umarirea”! Bine! Sa urmaresti urmarile din urma evenimentelor mai e cum mai e, dar pe urma sa mai urmaresti si urmarirea a ceva e de-a dreptul pur si simplu. Deci mi-am zis ca, desi febra ei e mare, sa imi bag gandirea sub plapuma ca poate isi revine… pana maine dimineata… sau la pranz sau poimaine… nu fiti foarte ingrijorati… isi revine sigur…

 Chiar si acest art va arata alTfel peste 24 sau 48 de ore… dar pana atunci nu am putut sa nu ii cedez. Ispitei.

Ispita aceasta apare din cauza sentimentului (iluziei?!) ca acum e vremea afirmarii acestei idei. Ca mai incolo va fi anacronic. Ca ti-o vor fi luat altii inainte. Iti vor fi spus Ideea…  O vor fi dat de-a rostogolul prin lume altfel decat ai fi dat-o tu… iar ea va fi intrat in constiinta lumii altfel decat ar fi facut-o daca tu ai fi fost cel care i-a dat drumul. Priiiiiiimuuuul! Ca doar tu poti articula tot adevarul despre si ca daca altii vor vorbi inaintea ta despre acest adevar  ii vor da drumul in lume intr-un chip deformat… ca naivutzii aia de cititori vor lua de bune fantosele create de altii, in timp ce adevarul tau cel mai adevarat va fi ignorat, prea putin bagat in seama, daca nu cumva va umbla si cu capul spart.

 Tot ce pot sa va mai spun acum este ca e crunta. Maine poate va voi lamuri mai bine dupa ce voi citi, rescrie si adauga acestui articol. Asa cum este el acum nu va mai fi insa nicicand. So have fun and enjoy!

*

Cand am terminat de scris  am verificat, din obisnuita, daca titlul a fost luat de altcineva. Nu a fost. Am gasit totusi expresia pe blogul lui http://www.danielvighi.ro/2010/05/panorama-desertaciunilor/

Si o tristete egoista si vanitoasa mi-a strans inima. As fi vrut sa nu o fi gasit niciunde. Azi nu mai sunt atat de convinsa ca scrisul te ajuta sa devii un om mai bun. Deseori iti poate aduce mai aproape iadul care sunt ceilalti.