Comentarii pe care le spamez instant

Ma enerveaza reclamele ascunse sub forma de comment-link de genul “You definitely know how to bring an issue to light and make it important. More people need to read this and understand this side of the story” sau “Imi place foarte mult blogul tau.”/ “Citesc lucruri foarte interesante pe blogul tau.”  Emise de un comentator- legatura  spre nu-stiu-ce-site care comercializeaza una alta.

Alte commenturi d-astea sunt puse pur si simplu ca gugustiucul de blogger sa acorde permisiunea de publicare si apoi postacul sa isi trimita tot felul de reclame pe la varii posturi.

Din alt punct de vedere, ma indispune mai putin un comentariu, indiferent cat de gresit argumentat, care imi dezaproba punctul de vedere, decat unul laudativ pus doar ca sa imi atraga atentia asupra persoanei care “imi face onoarea” de a comenta un post sau altul, sa ma determine sa navighez spre blogul lui(ei). 

Cred ca daca nu poti sa iti exprimi aprecierea intr-un mod bine argumentat mai bine nu o faci. Formule insipide de genul: “Scrii bine” / “Bravo” / “Imi place “/ “M-a impresionat povestea asta”, altele siropoase, de genul: “ai multa sensibilitate”, “scrii romantic” sau megalaudaroase, “talentul dvs… genialitatea… unicitatea… ” imi starnesc cel mult un ranjet de sila, daca nu cumva sunt atat de bombastice incat ma fac sa cad de pe scaun de ris.

E normal ca aprecierile sa aiba ceva pozitiv, dar cand sunt formulate fara sa numeasca nimic concret sau exagereaza suna ca o cantare falsa.

Nu fac deloc pe modesta si pe neinteresata de laude. Lauda are potentialul ei formator. “Lauda zideste.” Insa parte buna a laudei nu se manifesta decat daca e facuta pe merit, neexagerata si dezinteresata. Lauda poate fi folosita si ca instrument de incurajare, pentru cineva care evolueaza mai greu ca sa nu isi  piarda increderea in sansa de atinge vreodata performanta vizata. Insa, chiar si in acest caz, utilizata exagerat, lauda isi poate concretiza potentialul deformator daca  determina persoana apreciata sa isi supraevalueze propria performanta.

the snugglebear story

Uneori imi plac tare mult povestile ca aceasta* chiar daca sunt putin cam didactice si stangace…

“A fost odata ca niciodata. A fost un ursulet de plus. Care s-a bucurat cand a ajuns pe raftul din magazin, alaturi de alte jucarii. Ii privea zambitor pe toti care intrau in magazin, pe copiii care alergau printre rafturi de la o jucarie la alta, pe parintii care cercetau incruntati jucariile asezate in raft. Chiar si pe angajatii magazinului si pe paznic, la fel se uita la toti, zambitor.

Au trecut cateva saptamani sau poate luni bune in care vedea cu invidie cum alte jucarii erau luate din raft de parinti si copii. Dar de el nu se atinsese niciunul din acestia. Doar cate un angajat, cand stergea praful. Din cand in cand se uita la el si directorul magazinulu, vadit nemultumit. Ursuletul de plus ii privea insa pe toti cu acelasi zambet imperturbabil, convins ca va veni si ziua in care va dori sa il ia si pe el cineva acasa.

Nici nu si-a dat seama cand a fost luat de pe raft si aruncat intr-un carucior, alaturi de alte cateva jucarii. Nu s-a plans insa ca ar fi fost tratat urat sau ca l-ar fi durut. Ba chiar era fericit in acele momente. Stia ca avea sa isi faca prieteni noi, stia ca avea sa devina jucaria cuiva. A fost pus intr-o sacosa si apoi a fost aruncat pe bancheta din spate a unei masini. Desi nu vedea nimic, cel putin aici statea comod, mai comod decat statuse vreodata. Era un inceput.

Nu dupa mult timp, a fost purtat pana intr-o casa, unde a fost scos imediat din punga. Soarele care intra pe fereastra l-a lovit drept in fata si l-a facut sa se strambe putin, de parca ar fi vrut sa faca cuiva cu ochiul. In clipa aceea a auzit un ras zglobiu si o copila cu parul balai, lung si drept s-a repezit si l-a luat in brate.

Pe loc a devenit jucaria ei preferata. Il lua cu ea prin toata casa, nu se dezlipea nicio clipa de el. Il tinea in brate in timp ce se uita la televizor, iar noaptea il culca langa ea pe perna. El era doar fericit. Ca isi gasise gasise aceasta prietena, parca cea mai buna din cate ar fi putut intalni. Era fericit si zambea.

Cu timpul insa, copila a inceput sa se plictiseasca de ursuletul de plus. Nu mai era nedespartita de el, ba mai mult, se mai juca din ce mai rar si mai putin cu el. Era si el doar o alta jucarie, asa cum mai fusesera altele inaintea lui si asa cum incepusera deja sa apara unele noi.

In cele din urma a sfarsit in lada de jucarii vechi, care nu mai prezentau niciun interes pentru fetita si a fost mutat cu totul in strada, langa tomberonul de gunoi. Rolul sau in viata fetitei se terminase, la fel cum se terminase si prietenia care il legase atata timp de aceasta. Daca ar fi putut, probabil ca ar fi plans. Dar era un biet ursulet de plus si lacrimile nu fusesera prevazute pentru el. Poate ca va reusi sa devina bucuria altui copil care ar fi urmat sa dea peste el. Chiar daca acel copil nu va fi la fel de frumos, la fel de destept si poate nici la fel de curat ca aceasta prietena pe care o pierduse. Si poate ca nici nu avea sa se poarte la fel de bine cu el. Dar nici nu mai conta prea mult. Nici plusul lui nu mai era la fel de curat ca la inceput. Pe alocuri chiar era ros. Doar zambetul ii ramasese nealterat in trecerea timpului. Dar si acesta era doar o masca…”

*

Eu m-as fi oprit cu povestea aici. Dar autorul – manat de un impuls cam didactic – vrea musai sa isi puna cititorii pe ganduri si ii intreaba cum si-au tratat ei jucariile preferate (eu una simt acolo o lipeala de texte si scopuri comunicative care nu da bine)… cat despre intrebare, ce sa zic?!… exista doua fetze ale medaliei: prin fatalitatea sortii, si eu m-am despartit de  jucariile preferate la un moment dat. Eu le iubeam si asa tocite cum ajunsesera si eram convinsa ca le-as fi pastrat pana la adanci batraneti daca, la un moment dat, n-ar fi avut parintii grija sa faca sacul lor pierdut… fiindca jucarioarele nu mai concordau cu varsta mea. Asa ca, in felul asta, fizic, a trebuit sa ma despart de ele. Cand autoritatea parinteasca decide ce-i mai bine pentru copil, n-ai ce face.   Stiu insa precis ca fiecareia dintre ele i-am pastrat intotdeauna, intr-o camera secreta a sufletului meu, un loc frumos unde sa se poata cuibari . Chiar si ursuletzului de plush. Mai ales lui. Uneori  imi trece prin cap ca intr-o zi s-ar putea sa iasa de acolo si sa il gasesc prin pat zambindu-mi ghidus de dupa vreo perna.

* Textul povestii a fost preluat de aici.

Ispita de a publica… chiar si pe blog

Ar fi fost interesant sa va povestesc despre ispita de a publica pe bune, pe hartie adicatelea, la o editura, revista sau ziar, dar nu prea m-a incercat  cine stie ce, asa ca, vorba ceea: desi nu ma pricep, nu ma bag.

L-am auzit odata pe Cartarescu explicand ca si cei mai buni scriitori scriu carti proaste fiindca nu rezista ispitei de a scrie. Eu cred ca se insela rau. Ispita de a scrie e o nimica toata, i te poti abandona in voie, fara nici un pericol ca vei „scrie” vreo tampenie. Adevarata nenorocire incepe atunci cand te roade o alta mult mai nemiloasa: aceea de a publica.

Pentru ca nu despre ispita de a scrie e vorba, ci de aceea de a te face auzit, de a zvarli ideile tale in lume si a vedea cum sunt primite, ce reactii starnesc, daca sunt imbratisate, furate, rejectate, combatute.

M-am ferit cat am putut de impulsul de a publica (chiar si pe blog!) am, n-am ce sa spun. De ispita de a da texte nelasate la dospit suficient. Desi am cedat uneori cu o usurinta copilareasca ispitei de a publica unele trasnai in joaca…

Nu stiu altii cum sunt dar eu scriu tare, tare greu. In primul rand din punct de vedere al formei. Scriu in cel mai neglijent mod posibil draftul. Toate ideile alandala, cum imi vin.

Nu mai spun, scriptic, dpdv al articularii sintactice si morfologice si de punctuatie. Oralitatea, cu toate balbele si repetitiile ei enervante, este pentru mine baza temeliei fundamentului… and the stream of consciousness….punctuatia, cine mama lui zicea?! Preda parca?! Nu, nu Preda, mult hulitul Preda. Preda doar replica unui prof, care ii reprosa lui ca nu stie sa foloseasca virgula, ca nush ce scriitor sau filozof a zis ca virgula – virgula sau punctuatia?! -  este gesticulatia gandirii. Si ca fiecare gesticuleaza cum vrea.

Gandirea mea are febra acum si gesticuleaza incoerent, coplesita de aceasta ispita idioata… Si am sentimentul ca mi-as da foc la valize. Nu la una, ci la toate. Nu va temeti, e de bine. Doar ca logica nu are de-a face cu ea decat foarte, foarte putin….

Nu, nu cred ca sunt in cine stie ce febra creatoare, doar am un puseu de gandire febrila (mi-or da voie puristii cu puseu febril?!) cauzat (tocmai scrisesem cazuat) de ideea asta excitanta despre „ispita de a publica”.

Cum deseori ma enerveaza ca nu imi gasesc impulsul de a taia un text, il arunc pe blog stiind ca, de rusine, va trebui sa ma ocup ceva mai serios de soarta lui in urmatoarele 24- 48 de ore de la publicare, am, n-am timp sau chef. Rareori imi ingadui luxul de a-l lasa in „Private status” oricat de mult m-ar tenta. Prefer sa rida cativa cititori de mine decat sa il cobor acolo. Daca fac asta, risca sa si ramana asa mult, mult timp. Prea mult. Nu stiu ce e cu graba asta pe capul meu. Nu ma caracterizeaza. O fi din cauza lecturilor. Nu, nu va spun care. Acestei ispite nu cedez!!! Nu, nu, nu!!! Cel putin deocamdata…

Am cedat insa nervos cand am citit o fraza din articolul precedent care sfida gravitatia si l-am coborat in private  pentru o vreme.

 Eram pe la al 25- save cand am observat-o. Tocmai ma terminasem de ris de niste virgule intre P si CD, si de incidenta terifianta a cuvantului titlu „reclama”  (peste  15 in 1500 cuvinte), ma chinuiam sa imi aduc aminte cum se spune petitionist in romana (petitioner?!) si am realizat ca tot „recla-mant”, cand ochiu-mi prea putin vigilent a inceput sa se convulsioneze dupa ce  i-a trecut prin galetusha sa verifice si incidenta altora care i-au zornait intr-o vecinatatea oreshcum deranjanta: „mai ales” – 8!!. „ in cazul” – 7.  daca – 15! „propriu”/”proprie” – cum?! doar doua?!

Fantastica fraza suna asa:

„Ideal ar fi ca majoritatea firmelor sa fie obligate sa isi monitorizeze angajati prin inregistrari filmate, inregistrari care sa stea de asemenea in transmitere live la dispozitia clientului si sa poata fi analizate in cazul unei plangeri”

Fraza asta m-a dat pe spate mai tare decat „organizarea organizatiilor” si aia cu „sa urmareasca” una alta si apoi…. pana si „umarirea”! Bine! Sa urmaresti urmarile din urma evenimentelor mai e cum mai e, dar pe urma sa mai urmaresti si urmarirea a ceva e de-a dreptul pur si simplu. Deci mi-am zis ca, desi febra ei e mare, sa imi bag gandirea sub plapuma ca poate isi revine… pana maine dimineata… sau la pranz sau poimaine… nu fiti foarte ingrijorati… isi revine sigur…

 Chiar si acest art va arata alTfel peste 24 sau 48 de ore… dar pana atunci nu am putut sa nu ii cedez. Ispitei.

Ispita aceasta apare din cauza sentimentului (iluziei?!) ca acum e vremea afirmarii acestei idei. Ca mai incolo va fi anacronic. Ca ti-o vor fi luat altii inainte. Iti vor fi spus Ideea…  O vor fi dat de-a rostogolul prin lume altfel decat ai fi dat-o tu… iar ea va fi intrat in constiinta lumii altfel decat ar fi facut-o daca tu ai fi fost cel care i-a dat drumul. Priiiiiiimuuuul! Ca doar tu poti articula tot adevarul despre si ca daca altii vor vorbi inaintea ta despre acest adevar  ii vor da drumul in lume intr-un chip deformat… ca naivutzii aia de cititori vor lua de bune fantosele create de altii, in timp ce adevarul tau cel mai adevarat va fi ignorat, prea putin bagat in seama, daca nu cumva va umbla si cu capul spart.

 Tot ce pot sa va mai spun acum este ca e crunta. Maine poate va voi lamuri mai bine dupa ce voi citi, rescrie si adauga acestui articol. Asa cum este el acum nu va mai fi insa nicicand. So have fun and enjoy!

*

Cand am terminat de scris  am verificat, din obisnuita, daca titlul a fost luat de altcineva. Nu a fost. Am gasit totusi expresia pe blogul lui http://www.danielvighi.ro/2010/05/panorama-desertaciunilor/

Si o tristete egoista si vanitoasa mi-a strans inima. As fi vrut sa nu o fi gasit niciunde. Azi nu mai sunt atat de convinsa ca scrisul te ajuta sa devii un om mai bun. Deseori iti poate aduce mai aproape iadul care sunt ceilalti.

Un big brother sa ne judece

Promiteam in articolul precedent sa vin cu niste idei despre

sursa: http://homesecuritysystem-10.com/tag/surveillance-cameras/

 ce s-ar putea face pentru a se micsora noianul de nereguli din sistemul de alimentatie publica din Romania. Problema neregulilor care de fapt devin „reguli” in toate puterea cuvantului nu apartine numai sistemului de alimentatie, ci si multor alte sisteme, fie de stat, fie private, destinate publicului larg.

Nu stiu daca Romania detine topul performantelor in privinta desconsiderarii clientului platitor. Dar pot spune ca, in cele mai multe cazuri, clientii platitori romani isi merita soarta. Nu toti, fiindca exista probabil o mana de oameni, care, ca si mine, si-ar dori sa schimbe ceva, dar se vad striviti nu atat de sistemele respective, cat de lipsa de instrumente, de cai eficiente de combatere a abuzurilor acestora ca si de mentalitatea generala ca nu se petrec lucruri grave, incidenta consecintelor imediate fiind una redusa. Nu moare nimeni pe loc daca vanzatoare da si ia banii si covrigii cu aceeasi mana, inmanusata sau ba, nu conteaza, fiindca oricum manusa e contaminata sistematic de utilizarea ei neglijenta. Daca banii sunt lasati de fiecare data de cumparator sau cofetar pe hartia cu care sunt ambalate prajiturile sau daca hartia pentru pateuri este luata cu degetul umezit in saliva vanzatorului. 99 de oameni dintr-o suta nici nu vor observa asemenea marunte detalii. Ba chiar il vor socoti putin plecat pe cel care indrazneste sa isi exprime indignarea si ingrijorarea legate de asemenea “mici neatentii”.

Statul nu poate proteja clientul in conditiile in care centrele de protectie a consumatorului nu fac fata numarului de reclamatii primite. Mai exista desigur si directia sanitara- veterniara, dar si aceasta are aceleasi probleme. Prea multe reclamatii, prea putini agenti. (Reclamatia trimisa de mine pe 7 dec 2010 la OPC nu a primit nici un raspuns. Mi-am pierdut circa 2 ore sa o scriu, sa trimit prin fax bonul, sa telefonez, sa solicit confirmare de primire, sa ma asigur ca eu am facut tot ce trebuia. Nu s-a ales nimic de toate eforturile mele).

Vine apoi la rand chestiunea indoielnica a puterii de aplicare a sanctiunilor. Orice om care a lucrat sau lucreaza in horeca va poate spune ca e la ordinea zilei darea si luarea de mita la inspectiile de