Democratizarea leadershipului. Liderashul de opinie.

Bagarea in seama si popularitatea. Dialog si pseudo-dialog in blogosfera (2)

M-am intrebat si eu de multe ori cum au reusit unii, cu atat de putin continut, sa isi atraga o atat de mare audienta…Si incet, incet m-am dumerit. Ei au observat ca, daca acorzi oamenilor atentie, cativa dintre ei se vor simti datori sa ti-o intoarca. Recunoasteti ca e destul de placut sa te simti bagat in seama. Multi dintre noi suferim de pe urma faptului ca nu ne simtim suficient de ascultati, apreciati. Daca cineva ne va aborda si ne va spune ca apreciaza ceea ce scriem, gandim, afirmam noi, ne vom simti indatorati sa cercetam daca nu cumva ii putem intoarce gestul. Si va asigur ca vom avea un spirit de analiza foarte indulgent daca ne-am simtit maguliti. Multi dintre bloggerii care isi maresc audienta si atrag in jurul lor o microcomunitate o fac pe aceasta cale: ei vaneaza alti bloggeri, dandu-se pe blogurile acestora nu ca sa comunice ceva, ci ca sa ii convinga, flatandu-i cu remarci magulitoare ori un interes mimat ca merita un loc in blogrollul lor si vizitele lor care sa le aduca mai multe puncte de audienta.

 Iata deci ce sta la baza popularitatii si nu de putine ori a micro-comunitatii: nu continutul, nu nevoia de dialog, de confruntare a ideilor, ci nevoia de bagare in seama.

Ar fi gresit si urat din partea mea sa nu remarc, de asemenea, ca pe cateva bloguri se poarta, dincolo de replicile de bagat in seama, si dialoguri pline de substanta… Dar ma uit cu un ranjet ranced cand vad lungi commenturi cu scremuta filosofie, in coada unui post care nu a spus nimic, in afara unor locuri comune, spuse intr-un fel atat de plat sau de miorlait bombastic, de nu ma mai pot abtine sa ma intreb: “Ce fel de comunicare e asta?!”

Sunt constienta ca bloggingul are o mare componenta de socializare, care presupune glumite si palavrageli, asa, ca sa ne mai relaxam dupa stresul cu munca (desi cei mai vorbareti bloggeri nu imi par deloc stresati cu munca…) dar, in fine, speram sa vad pe blog o socializare mai putin gaunoasa decat in viata reala.

Atat la nivelul posturilor cat si la cel al commenturilor… In fond poate ca e nomal asa.  Asa e si societatea reala. O multime de retele, de micro-comunitati/ bisericutze, unite de anumite interese, preocupari, grade culturale asemanatoare ale membrilor. Incet, incet aceste micro-comunitati dau nastere unor micro-lideri sau liderashi de opinie a caror existenta nu face nici un rau major, daca nu luam in considerare risipa de resurse pe care o produc.

Acesti liderashi capteaza atentia si potentialul de actiune a circa 50-100 de persoane si abat prin spiritul lor agitatoric, gaunos si haotizant, bazat in esenta pe disponibilitate de a curta, lingusi  si preface ca bine-primesc orice opinie a cititorilor-vizitatori, abat atentia acestora de la adevaratii lideri care pot informa si forma, care pot da de gandit, care pot provoca acei oameni dornici de comunicare, de confruntare a ideilor sa creasca intelectual si emotional.

Bloggingul a creat, odata cu binecuvantata democratizare a adresarii publice, a abordarii si intrarii in dialog cu oameni carora simti ca ai sa le transmiti ceva, doua alte fenomene:  divizarea auditoriului si faramitarea leadershipul-ui. Si daca o sa privim putin mai atent o sa intelegem ca nu inocenta si curativa comunicare – nevoia de a-si impartasi si confrunta ideile, preocuparile – a  fost miza pentru care bloggingul a luat si ia o amploare uluitoare, ci fascinanta posibilitate de a deveni lider de opinie. Nu exista aspiratia asta in inima celor mai multi dintre noi, dorinta de a ne ridica peste altii?!

Si cati oameni nu erau si nu sunt frustrati de faptul ca nu pot accede un mijloc de adresare publica: presa, TV, radio, fara sa studieze intr-o facultate de specialitate, sa concureze cu altii mai buni, mai cu pile ori mai cu bani?! Cati nu se simt niste etern ignorati, cand ei ar avea atatea idei valoroase de emanat, numai de s-ar gasi cineva sa le puna in practica in locul lor sau macar sa ii asculte si sa le spuna cat de marete sunt viziunile pe care le au!

Ei bine, bloggingul le-a vindecat frustrarile si le-a pus pe masa tuturor aceasta prajitura mult jinduita din care se pot servi cu totii.

Leadership-ul nu mai este o stare de gratie rezervata catorva initiati cu vocatie, cu maturitate, pilosilor sau avutilor care pot sa isi cumpere audienta si celebritatea cu bani…. nu, acum oricine poate deveni lider sau, in cel mai rau caz, sa aiba satisfactia de a fi apreciat de unul, bagandu-se sistematic in seama cu un liderash de opine. Este aproape imposibil sa ai satisfactia asta in preajma unui om urmarit cu viu interes de 2-3000-10000 de persoane. Este imposibil ca acel om sa acorde constant atentie tuturor urmaritorilor sai. Mai mult ca sigur va avea in preajma sa 50-100 de oameni cu care poate purta un dialog consistent, chiar daca –sporadic – va primi si va da feedback din partea altora, respectiv altor 1000… Dar feedbackul nu e tot una cu nevoia de bagare in seama… Caci acesta este  lucru de care se pare ca cei mai multi bloggeri au nevoie, nu confruntarea ideilor sau  preocuparea de a ajunge la un consens de idei, atitudini si actiuni prin care sa imbunatateasca calitatea societatii civile ai caror membrii de nadejde sunt si de a carei soarta amarata se dau deseori mahniti si preocupati… Nu ca ar face altceva decat sa se planga, sa critice, sa isi exprime scepticsmul, retragerea in pasivitate sau sictirul existential in toate gamele posibile ori sa indemne isteric, dezlanat si pompiersitic  la o actiune pe care habar nu au cum s-o organizeze…. Nu, interesul lor de baza este fie sa isi satisfaca setea de autoritate, profilandu-se ca mari liderasi de opinie, fie sa aiba satisfactia de a fi bagati in seama de un liderash curtenitor.

Adevarul, dureros au ba, este ca ne place mult mai mult sa fim bagati in seama decat sa meditam in tacere la ce am citit, la ce au discutat altii si sa vorbim doar atunci cand avem ceva de spus, daca avem ceva de spus…si eventual sa acceptam ca nu ne-am nascut sa fi leader-i, ci follower-i.

Adevarul, dureros au ba, este ca cei mai multi dintre noi vrem sa fim leaderi si formatori in pofida oricarei evidente ca ne lipsesc calitatile necesare. Si ce daca ne lipsesc?! Si ce daca nu avem substanta,  viziune?! Le inlocuim mintenas cu linguseala, cu diplomatia, cu spiritul agitatoric gaunos si haotic, cu copy si paste-ul pe viziunile altora si reproducerea lor cum ne taie capul … si imediat atragem in jurul nostru o ceata de discipoli pe masura.

Ba nu, ma insel… unii dintre acesti urmaritori ai liderashilor de opinie sunt niste victime nevinovate… In cautarea afinilor ei cad prada sigura pseuodo-liderilor si pseudo-formatorilor lingusitori.  Daca nu ar mai fi atat de preocupati sa ii bage si pe ei cineva in seama, ar putea distinge si singuri unde se pot forma… pur si simplu tacand si ascultand si vorbind cand au ceva de spus…

Dar poate ca, pledand pentru asta, ignor ca blogosfera acopera una din cele mai importante necesitati ale omului, aceea de a se exprima, de a incerca sa se descopere el pe sine insusi sau pe cei asemnea si cum altfel sa afle daca are sau nu potential de leader sau sa isi gaseasca posibilii afini, daca nu tipand cum se pricepe fiecare in parte in a-toate-permisiva si a-toti-si-toate-cuprinzatoarea agora blogosferica?!

Desigur, nu as vrea sa se inteleaga ca cer sa taca cuiva (mai ales cu scopul sa ma aud io mai bine), fiindca e normal ca toti sa avem dreptul de a ne adresa publicului in masa lui nedivizata  sau de a face demersurile noastre sa ne atragem, ascultator de ascultator, auditoriul nostru. Dar poate, timid, daca nu ne este cu suparare, ne-as indemna pe fiecare in parte sa fim ceva mai introspectivi, ceva mai autocritici, sa ne intrebam singuri: oare chiar am asa lucruri importante de emanat sau de fapt ce vreau e sa fiu bagat in seama, sa zic si eu in felul meu, dar fara nici o extra informatie ce a zis x sau y, ca si eu merit sa am popularitatea lui, ca ce?! doar nu sunt mai prejos!

Mie uneia imi trece des prin minte o idee de cosmar: daca toti devenim lideri ori formatori de opinie cine mai ramane sa si execute maretele noastre viziuni?! Si ma gandesc cu tristete ca intre setea de a ne afirma si intelepciunea de a ne sti lungul nasului nu sta decat common sens-ul fiecaruia care, fir-ar, trebuie sa ma repet, imi pare ca devine din ce in ce mai putin common. Ce-i de facut?!