Povesti de iubiri paralele –recomandate adultilor de Lucian Dan Teodorovici

“Hotarasem sa facem totusi concediul impreuna, in ciuda celor petrecute intre noi in ultima vreme. Chiar asa ne spusesem o sa facem concediul impreuna dar o sa fim cumva separati. Stiam cum, deja experimentasem o forma de separare dupa ce ma intorsesesm acasa. Fusesem plecat o saptamana, am stat la un hotel in perioada aia, o saptamana in care m-am gandit ca o sa gasesc pana la urma o metoda sa indrept lucrurile, iar ea s-a gandit ca o sa gaseasca naibii o metoda sa ma uite si sa ne despartim formal si in fata unui judecator. Apoi dupa toate gandurile astea alea noastre, fara sa gasim vreo metoda, ni s-a facut prea dor unuia de celalalt si ne-am intalnit sa luam masa. Si-atunci ea mi-a zis ca se vede cu altcineva, atunci eu i-am zis ca am terminat relatia care fusese cauza despartirii noastre, ca am incheiat-o chiar din prima seara. Iar dupa ce ne-am spus astea nu am mai mancat, ci ne-am certat. Si-apoi dupa ce ne-am certat, am plecat amandoi acasa, pentru ca ea ii spusese baiatului ca sunt intr-o delegatie, iar o delegatie de mai mult de o saptamana ii poate parea suspecta si unui copil de zece ani. Si nu numai pentru asta, ci si pentru ca am concluzionat amandoi asa: eu am facut ce-am facut, tu ai facut ce ai facut, hai sa vorbim despre asta. Si n-aveam cum sa vorbim despre asta, mi-a spus ea, iar eu am fost de acord, decat stand impreuna dar cumva separati. Si asa am stat, dormind in acelasi pat, dar fara sa ne sarutam macar de noapte buna, mancand la aceeasi masa dar fara sa ne aruncam priviri tandre peste ea. Si vorbind fiecare cand programul baiatului nostru ne permitea sa vorbim.

[...] Intr-o noapte am facut si dragoste. Bauseram amandoi niste raki si eu am combinat raki-ul care mi se paruse foarte dulce cu trei pahare de J&B si mi-a fost bine. Dupa aceea am urcat, iar baiatul nostru adormise deja in cealalta camera de la hotel, asa ca ne-a venit chef sa facem dragoste si am facut. A doua zi am fost foarte rusinati amandoi, ba chiar am ras la inceput, desi pe mine ma durea capul din cauza combinatiei de raki si J&B , spunandu-ne ca ne-am comportat ca in adolescenta. Iar dupa ce am ras, eu am oftat si i-am spus sotiei mele sa nu se supere, dar faptul ca am facut dragoste nu inseamna ca ne-am impacat. Si nu i-am spus asta intamplator, observasem ca in ultimele zile ea incepuse sa treaca peste supararea ei, insa mie supararea nu imi trecea defel, poate pentru ca era de data mai recenta. Iar ea a zis ca da, bine, suntem in continuare separati, asa e mai corect deocamdata – numai ca si cuvintele astea le-a spus asa, intr-un fel incat m-a facut sa cred ca nu e deloc convinsa de ceea ce spune. Vedem ce facem pe urma, a mai adaugat ea, poate ca asta e un semn totusi. Eu m-am enervat si i-am zis destul de rastit ca n-are cum sa fie un semn, pur si simplu ne-am imbatat.

[...] Apoi tipul carliontat mi-a zis sa imi iau in spate butelia de scufundare, iar eu am facut-o, dupa care mi-a zis sa ma aplec, iar eu m-am aplecat . Si-atunci mi-a pus in jurul braului centura cu lest dupa care mi-a facut semn sa cobor in apa. Si, in timp ce imi aranjam in apa labele de inot si masca, i-am privit pe ceilalti cum ii pun pe baiatul si pe sotia mea sa isi ia in spate butelia de scufundare si cum ii apleaca si le leaga centurile cu lest, apoi cum le spun sa coboare in apa. Iar cand am fost toti trei pregatiti, instructorul si-a luat in spate propria butelie de scufundare, a sarit langa noi si s-a dus exact langa sotia mea. Ceilalti doi s-au apropiat de mine si de baiatul nostru, iar insotitorul meu era un tip grasut cu un cap mai mic de statura, asa ca m-am intrebat de ce nu s-a dus el langa sotia mea , caci ar fi putut, cu siguranta, sa ii fie mai de ajutor ei decat mie. Dar n-am avut prea mult timp sa ma gandesc la asta, pentru ca insotitorul meu m-a pus sa imi dau jos masca, sa scuip in ea si sa intind saliva cu degetul pentru vizibilitate. Apoi mi-a facut semn sa clatesc masca si s-o reasez pe ochi. Acelasi lucru l-au facut si sotia mea, si copilul meu, dupa care am vazut ca tipul carliontat ii face semn sotiei mele sa se bage sub apa. Ea s-a bagat, tinandu-l strans de mana, si atunci instructorul a tipat usor si a inceput sa rida. Sotia mea s-a ridicat si i-a dat drumul la mana, iar tipul enervant a inceput sa rada in hohote, si-a scuturat mana, ca si cum mi-ar fi aratat-o, spunandu-mi: – She did it! Oh, my friend, your wife is wild! Apoi mi-a facut cu ochiul dincolo de geamul de vizibilitate razand, iar eu am vazut ca pe mana avea urme de unghii in piele. – No, i-am raspuns, I think she’s jus afraid… Si am incercat sa zambesc la randul meu, asa, de forma, dar el a dat din cap si a spus: – Maybe you don’t know, my friend! But I’m sure she’s wild. Lucru care m-a enervat teribil…

[...] La vreo trei metri adâncime, cam atat am gandit eu ca sunt, urechile au inceput să ma doara. Dar n-am dat prea multa atentie acestui fapt, pentru că instructorul sotiei mele o tinea de talie şi o ajuta să coboare. Apoi sotia mea s-a indoit cumva, si-a pierdut echilibrul si apa o tragea la suprafata, iar instructorul i-a pus mana pe centura cu lest şi a impins-o usor spre fundul marii, dar asta n-a fost suficient. Si atunci el i-a pus mana pe fund si a impins-o din nou, apasand in acelaşi timp greutatile de la mijloc, iar sotia mea s-a dus spre adanc. Si eu am dat din maini si m-am grabit spre ei, insa insotitorul meu m-a prins usor din spate şi mi-a facut semn sa ma linistesc, apoi a intrebat din maini: OK? Şi eu mi-am indoit degetele a OK. “Everything is fine”, i-am raspuns in gand, dar imediat dupa aceea mi-am dat seama ca nu trebuia să gandesc in engleza, pentru că nu-i vorbeam lui, puteam sa gandesc si in romana. Totul e în regula, am repetat, apoi ne-am prins de o bucata de metal de pe fundul marii. Si langa mine s-a prins si sotia mea, si langa ea s-a prins şi copilul nostru. Si cei trei ne-au făcut semne sa ne uitam spre ei şi au inceput să ne filmeze si sa ne pozeze.” – (Scufundari p. 45 – 58)

“- N-auzi, a continuat ea, ca vreau sa-ti ascult povestea?

- Nu stiu, am spus. De la bun inceput ma faci sa nu pot vorbi. Vad ca stii mai bine decat mine ce s-a intamplat. Ce mai pot eu sa spun?

- Sa-mi spui, naibii, c-ai vrut sa mi-o tragi si-atat! a ridicat ea vocea. Sa-mi spui ca sunt o idioata! Sau sa-mi zici cum ti-am distrus eu casnicia! Sau sa-mi zici… Sa-mi zici ca te-a luat valul, ca te-ai indragostit de mine, dar ca-ti iubesti nevasta, iar eu te-am facut sa-ti dai seama de asta. Ce naiba!? Sunt atatea minciuni de zis! Tu esti acum in pozitia in care poti sa mi le spui. Sunt astea pe care ti le-am spus, dar mai sunt si altele. Unele chiar frumoase, stii? Vrei sa te-nvat eu ce sa-mi spui!?

 - Nu, am dat eu din cap.

[...] – Nu vrei sa vorbim? a intrebat. Am venit pana aici si nu vrei macar sa-mi vorbesti?

- Ba da. Sigur ca vreau. Dar nu mai stiu ce sa-ti spun.

- Uite, iti dau eu o idee. Zi-mi ca ai crezut toate tampeniile alea pe care mi le-ai spus.

- Nu ti-am spus nici o tampenie.

 - Nu? a pufnit ea.

- Ti-am spus intotdeauna atat: ca mi-am dorit sa simt din nou cum e sa fii indragostit. Atat, nimic altceva. Ca-mi lipsea asta si ca…

- Si ca eu sunt exact ce ti-ai dorit, ca te fac sa simti… Ha, a ras ea fortat, ca te fac sa simti fluturi in stomac. Asa ai spus o data, stii?

 - Eram bauti amandoi, m-am aparat eu. Nu-mi placea deloc expresia asta, o consideram aproape idioata, mi-ar fi fost rusine s-o folosesc. Dar uneori, cand esti beat, nu vorbesti doar ceea ce-ti doresti sa vorbesti.

- Deci nu te-am facut nici o clipa sa simti asta?

 - E-o tampenie, da, asta-i o tampenie. N-as folosi niciodata, treaz fiind, expresia asta cu fluturii.

 - Si ca m-ai asteptat, asta ai zis. Ca ai asteptat sa apar. Asta nu-i tot o tampenie?

- Asa suna acum, am dat eu din cap. Dar n-a fost o tampenie. Exact despre asta era vorba, despre-o asteptare.

- Aha, a facut ea. Si despre mai ce? Despre dragoste a fost candva vorba?

Iarasi n-am raspuns. N-aveam cum sa raspund la intrebarea asta.

- Despre dragoste a fost vorba intotdeauna, mi-a zis ea. Dar abia acum imi dau seama: intr-adevar, n-ai mintit. N-ai vorbit nicicand despre dragostea fata de mine, ci despre dragoste in general. Despre cum nu crezi tu in ea. Despre intamplarile din copilaria ta. Mda, si eu, ca proasta, am fost atat de impresionata. Ce frumos vorbeai, cu cata tristete… Imi spuneam ca esti asa de… de profund. Si de trist. Si de altfel. Ti-am inteles tristetea, asa-mi spuneam, eu iti inteleg tristetea, pe cand sotia ta nu-i in stare de asa ceva. Si am crezut continuu ca vezi si tu asta, ca eu iti inteleg tristetea. Prin asta am crezut ca te-am cucerit, ca-ti inteleg tristetea.

[...] – Nu, i-am zis. N-ai dreptate. Numai ca, intr-un fel, avea dreptate. Adica nu, nu ma banuiam pe mine de nici o ipocrizie, dar ceea ce spunea ea parea ca se leaga, ca devine o idee. Una la care as fi putut sa ma gandesc. La care voiam sa ma gandesc. Numai ca ea a facut asa:

- Eh! Si-apoi a dat din mana, ca si cum ar fi vrut sa inlature toate alea spuse si nespuse intre noi. Si-atunci, mi-am dat seama ca nu e timpul sa ma gandesc la nimic, ca exista o vreme pentru meditatie, la fel cum exista o vreme pentru plans sau pentru ras. Iar in momentul ala nu era o asemenea vreme. S-a ridicat. A venit langa pat si m-a privit fix. Apoi si-a scos bluza. Am privit-o, fara sa pot sa reactionez in vreun fel, in timp ce si-a descheiat, apoi si-a dat jos blugii. M-am uitat dincolo de ea, in oglinda. Ii vedeam spatele, perfect curbat, incheietoarea de la sutien. Si-a dus mana dreapta la spate, si-a descheiat sutienul. Am privit in continuare in oglinda. As fi vrut sa nu privesc deloc, sa ma uit pe fereastra, s-o vad, poate, din nou pe fata aceea care aranjase sticlele de Coca-Cola, de Fanta si de Sprite in frigider, dar n-am reusit sa-mi mut privirea in alta parte. I-am privit fesele dezgolite, acolo, in oglinda. Era frumoasa. Si-apoi, si-a dus o mana spre fata mea, mi-a prins obrajii intre degete si barbia in palma si m-a facut s-o privesc din fata.

- Asta ai vrut de la mine, mi-a zis. Asta vrei si-acum, nu?” – (O noapte la hotel – p. 111)

 *

Gata, baieti! Nu mai salivati. Sesiunea de citate s-a incheiat. Continuarea o gasiti in carte! Sîc! Sunt rea, nu? Bine, hai sa ma mai indulcesc, sa va spun si eu povestea mea despre povesti. Marturisesc ca eram cam tensionata cand am luat cartea, Celelalte povesti de dragoste – editura Polirom 2009, … aveam asa o frica ca o sa ma dezamageasca, ca am strans prea mari asteptari, fiindca titlul ma atrasese teribil de tare de cum il auzisem, ca si tema pe care Lucian Dan Teodorovici  o anuntase: ratarea dragostei… subiectul asta ma ravasea, fiindca, na, cum zgandare mintile multor scriitori, si pe a mea, la fel. Si mai era ceva, un fel de teama, ca nu o sa imi placa… ritmul… citisem inainte vreme “Circul nostru va prezinta:” si, drept sa spun, desi nu ma deranjase tema impulsului suicidal, ba chiar imi placuse cheia lucid-ironica (mai putin devierile in gama melodramatica) in care era tratata, ma scosese insa din minti ritmul: prea lent! Mie asa mi s-a parut… Ma gandeam ca asta e tempoul lui Teodorovici si eram cam suspicioasa cand am inceput povestile. Ei bine, dupa primele trei nu mi-a mai venit sa las cartea din maini…

Toate povestile au ceva fain in ele si nu treneaza deloc! Sunt 11 povestiri care pot fi privite ca independente desi au elemente conectabile, evident… La prima dintre povestiri, Sobolanul e mai viu decat testoasa, le-am tinut si eu hangul, cu un pahar de Daniels in fata filelor, celor doi prieteni care filozofeaza, ca omul beat, despre iubire in fata unor sute consecutive de J&B, ranjind in sine-mi la incercarile lor de a defini dragostea si indragostirea si mai ales  la elanul acela care se naste in noaptea marilor betii si care tine pana la primul urinat care nu se mai poate tine….ah, da, facandu-ma ca nu il recunosc pe amicul cu care se converseaza povestitorul, nu de alta dar nu-i frumos sa recunosti oamenii care urineaza pe stalpii  electrici, e mai bine sa crezi ca sunt fictionali…

M-am intors cu drag in lumea copilariei la tara, in cele doua povestiri, Pe catalige si Dupa gaste, in care am gasit ceea ce eu numesc “ultima generatie de nepoti cu bunici la tara”… mie imi pare foarte trist ca de vreo 20 de ani s-a tot dus pe apa sambetei obiceiul de a-ti creste copiii la tara sau macar trimite acolo in vacante, la bunici, la unchi… am avut dintotdeauna impresia ca tinerii care nu au ocazia, copii fiind, sa petreaca substantial in spatiul rural, intra in viata mai saraci sufleteste si mai ales mult mai putin robusti emotional decat cei care au copilarit sau au prins cateva vacante bune la tara. Acolo, in spatiu rural, experientele capata o alta densitate si sufletul o alta adancime … Mie frumusetea ambelor povesti mi-a parut ca vine din stranietatea vecinatatilor… prietenia, dragostea, moartea, sacrificiul asumat, trec una dupa alta, ba chiar una langa alta pe aceeasi ulita a copilariei, in aceeasi eterna poveste a iubirii mereu insotite, ba tulburata, ba impacata, de alte si alte povesti …

Scufundari e o poveste superfaina, despre un moment de criza conjugala in care cea mai provocatoare chestie mi-a parut trecerea barbatului de la imboldul orgolios de a fi el cel care decide soarta unei casnicii – gestionand conflictul, in care fiecare cauta sa dea vina pe celalalt pentru “cealalta poveste” descoperita – pana la dorinta lui tot mai mare de a nu isi pierde sotia, de a o pastra, mai ales cand se confrunta cu evidenta hiperiritanta si naucitoare ca un barbat foarte atractiv o ravneste si o vede salbatica si frumoasa. M-am scufundat si eu la Kuşadasi in apele geloziei cu cei doi si cu fiul lor (care trece in mod inocent pe langa drama parintilor, protejat de discretia inteleapta a amandurora). Am ranjint cu satisfactie rautacioasa la chinurile barbatului… Da, da, d-lor, sa mai simtiti si dvs cum doare cand va vedeti aleasa, pe care mai ca ati vrea s-o parasiti, in bratele vanjoase ale unui atractiv instructor de diving, sorbita de privirea lui devoratoare si sa va mai vina mintea la cap! Ca in toate povestile si in aceasta exista o linie de tensiune frumoasa, pe cat de mocnita, pe atat de acut resimtita, care se detensioneaza aici intr-un acord final armonios, odata cu impacarea celor doi…pe care barbatul, de-acum ceva mai inteleptit, isi da toata silinta sa o grabeasca. Hi, hi, mi-a placuuuut. Taaare de tot. Hi, hi.

In revers, in Copilul-lup, intalnirea accidentala a cuplului cu un fost iubit al sotiei, taman in luna de miere, duce la un alt moment de criza. Fostul iubit, artagos, beat bine si dispus la dezvaluiri total deplasate despre trecutul femeii abia devenite legitime, vine sa ne racneasca ca, atunci cand ne asteptam mai putin, trecutul ne poate ajunge din urma si zdruncina temeinic tihna abia asezata in viata noastra… Imi plac dialogurile… imi dau seama ce greu e sa condensezi in cateva pagini cele mai importante lucruri pe care le vorbesti pe parcursul unor ceasuri sau zile de tensiuni… si sa faci in asa fel incat sa se lege… si imi place cum se leaga… curg natural si contureaza bine personajele… firea introverta, pasiva a barbatului, veridic conjugata in dinamica cuplului cu cea mai expansiva si bataioasa a femeii, mai ales cand isi vede amenintata linistea abia infiripata… Foarte faina si naturala pledoaria pentru comunicare care urmeaza plecand de la povestea lui Ramu , un copil crescut pana la 9 ani in padure, de o lupoaica….

Dupa povestirea Dupa gaste s-a facut un scurt metraj… Am vazut trailerul scurt metrajului si, din pacate, nu cred ca textul a fost valorificat ca in cazul lui Lazarescu… Parerea mea e ca textul ales e greu de ecranizat. Cadrul de desfasurare a actiunii- satra - si chiar subiectul – pedepsirea unui ibovnic care a incalcat legea tiganeasca-  foarte pretentios pentru o ecranizare… nu as vrea eu sa dau asa, de sus si in pripa, un vot de blam cineastilor romani, dar pentru mine, pe ecran, imaginea comunitatii rrome e greu de echivalat cu susele telenovelistice pe care le-am vazut la noi in ultimii ani… in mintea mea, imaginea asta are, daca nu o suprapunere, cel putin o continuitate, pe care nu am mai gasit-o in productiile autohtone, din imaginea re-creata de Loteanu. Citind povestea asta, mi-am amintit ca exista in filmul Lautarii o scena a biciuirii… dupa regulile tignesti… doi iubiti, iliciti si fugari, sunt prinsi si legati de ramurile unui copac prabusit, fata in fata, si, cu hainele sfasiate, abia atingandu-si piepturile unuia celuilat, sunt biciuiti simultan, la sange, sa le treaca cheful de amor interetnic pe viata… Nu vorbesc de Kusturica, ci de ce-am vazut la noi. Nici cand, nici unde, nu am mai intalnit nici portul, nici gestica, nici macar ceva ce sa aiba o continuitate din ce insemana felul de a fi al tiganilor, patimas si boem dar in acelasi timp neteatral, robust,  asa cum s-a lipit el pe retina mea dupa ce am dat cu ochii de Loteanu – nu atat Satra, cat Lautarii – (o sa ziceti ca era o imagine poetizata si aceea, dar eu, copil fiind, am vazut, pasager, ce-i drept, dar am vazut cu ochii mei, satre in trecere, nunti tiganesti si incidente intre ai lor, iar astea aveau mult mai mult de-a face cu imaginea pe care o crease Loteanu sau Kustrica, mai spre zilele noastre, decat cu susele ultrakitschoase care s-au facut la noi dupa revolutie)… admit ca insasi comunitate rroma si-a degradat mult identitatea traditionala pe care o avea candva… dar nici asa cum e (stiu, nu exista cuvantul asta in DEX, l-am inventat io, n-apoi… miss guilty, asta-i!) pictorizata de cineastii romani ai anilor 2000 nu cred ca a ajuns… in sfarsit, voi astepta sa vad scurt metrajul in intregime, sa nu il judec pripit, dupa trailer doar. Oricum filmul e film, literatura e literatura, dar ar fi bine sa iasa si un scurtmetraj reusit, fiindca ar fi o parghie de promovare buna a unei carti care merita din plin.  In povestea asta, singura de altfel in care se vorbeste, tot legat de iubire, de o comunitate rroma, stabilita la o margine a satului, autorul izbuteste sa creeze prin ochii unui copil, martor la judecarea si hacuirea unui tigan, conform regulilor propriei comunitati, a carei lege a incalcat-o, imaginea acelei satre, pe care o stiam si eu… nu, obiectivul cartii si nici macar cel al povestii nu este sa promoveze imaginea sau valorile etniei rrome, ci pur si simplu sa ne mai spuna o alta poveste cu miez despre dragoste, iar  tusele naturale in care curg imaginile fac sa fie  misto povestea in sine si,  la randul lor,  sporesc  vibratia emotionala  a intregului sir de povesti…

In toate cele trei povestiri in care moartea urmeaza iubirii, nimic nu pare teatral, melodramatic sau morbid… moartea face parte din firescul sortii… nu pare sa doara enorm, nu da loc la mari jeluiri. Nu. S-a mai intamplat si o sa se mai intample ca iubitii sa moara in accidente, sa se sinucida, nesuportand ideea pierderii partenerului sau sa isi dea viata ca sa isi salveze iubitul/ iubita. Moartea se integreaza firescului vietii si devine, in extremis, o alta poveste de dragoste posibila… M-a facut sa ma duc cu gandul la vorba unui cantec: “ma mai poate imbata dintre toate numai ea, din femei, din femei, din femei”. Dau un ban (de salba) sau o rachie celui care recunoaste cantecul .

In sfarsit, repet, toate povestile au ceva fain in ele, parca nu as vrea sa le deconspir pe toate, te captiveaza, te antreneaza in dinamica lor, pentru ca, in ciuda eului narativ, care suna cum am zis, retras, pasiv, dar stoic in fata loviturilor aspre, umilitoare, dureroase ale vietii, au in ele acea tensiune a framantarilor, a luptelor interioare care se duc mocnit, tacut, intr-o acalmie de suprafata, ca si cand totul ar fi ok… Everything is fine – vorba ceea. Fine, pe naiba.

Iubirea e greu sau putin probabil de trait la modul pasnic, feeric, tihnit, netulburata de conflicte mari, alte evenimente tragice sau chiar de alte povesti de dragoste, care ne ajung din trecut ori de altele noi, care se infiripa, volens-nolens, in paralel cu cea curenta, asa cum, desi nu vrem sa recunoastem, se intampla cel mai adesea… si de aici conflictul, sfasierea eterna a iubirilor ratate, netraite sau neindeajuns traite, dorul dupa “fluturii din stomac”, nebuniile pe care incepi sa fii gata sa le faci: sa sfasii o prietenie sau iubire pentru o alta, sa te bati, sa te lasi batut, umilit, sa mori.

Cu toate astea, unul dintre lucrurile care  i-au iesit foarte bine lui Lucian Dan Teodorovici in aceasta carte, si ca mesaj,  si ca modalitate de transmitere a acestuia, e tocmai fapul de a re-dimenisiona tragismul  - pe care literatura la hiperbolizat, in genere, pana la cliseizare,  ca o marfa de mare cautare, deh – tragismul, cum ziceam, care deriva din iubire, tragismul umilintei, sfasierii, derutei, suferintei, mortii  si de a il inscrie, persuasiv,  in coordonatele firescului suportabil, ale datului sortii, fara melodramatism, fara tipete eroice si fara a refuza, oricat de umilitoare, conflictuala sau dureroasa poate sa devina in orice clipa, bucuria plina de vitalitate a prieteniei, a indragostirii, a iubirii.

La urma urmei, nu doare chiar atat de tare sa te indragostesti, sa iubesti. Trebuie doar sa ai putin curaj. In caz de lipsa majora, poti sa ti-l faci si cu un pahar de raki, Russkaya, J&B, sau Daniels… Ma rog, whatever you like, şşşşamane…