Dar un prieten… / eight month love-story (fictiune)

Pe Sam, sa ii zicem asa, l-am cunoscut la un training cu firma. Era foarte volubil si fetele roiau in jurul lui ca mustele pe langa borcanul cu miere… Eu, care nu suport fitzosii, faceam un pas inapoi numai cand aparea individul cu roiul de zburatoare zumzaind pe langa el.  Avea o statura medie si atletica, aromonios croita si ochi foarte veseli. Aflasem ulterior ca jucase intr-o echipa nationala de baschet si ca fusese vedeta echipei. Absolvise ASE-ul, incepuse o cariera in vanzari, trecand prin cateva corporatii, apoi, la un moment, se saturase de stresul cu targetul de vanzari si, cum le explica cursantilor – out of record, la o bere –  trecuse in tabara formatorilor, ca sa transfere formatatilor stresul de care lui i se acrise pana peste cap.  Devenise asadar trainer, transferandu-se spre domeniul resurselor umane. Consilia relationarea dintre membrii echipelor, in general sau pe anumite proiecte.  Scopul nobil al cursurilor era gestionarea eficienta si ar-mo-ni-oa-sa a resurselor personale si a relatiilor interumane. Inutil sa mai adaug cu cat succes si cat de ar-mo-ni-os  gestiona el propriile relatii interumane, care curgeau garla in viata lui, prin toate preumblarile pe care le facea non stop, in tara si in strainatate. Viata lui era o simfonie perpetua: un sir de preludii ar-mo-ni-oa-se, urmate de multe si fericite du-te-vino-uri, incheiate cu multiple apeluri de telefon lasate indelung fara raspuns, pana se stingeau de tot, de la sine, pe silent.

Toate fetele din viata lui stiau cum este si fiecare credea ca ea va fi ultima. Toate se duceau ca oitele cuminti in patucul lui si pe cat de ironic le priveam, pe atat de cuminte am ajuns si eu tot acolo. 

Ma refugiam indarjit in fundul salii de sedinte, pretextand ca mi-e frig si vreau sa stau mai aproape de calorifer. In realitate nu facem nimic altceva decat sa il fortez sa ma caute cu privirea si sa nu ma perceapa ca una din multe altele; tinuse sa imi explice el mai tarziu de cateva ori – tehnica folosita si de alte fete viclene! “Uite ce e, mult curtatule”, protestam, “mie chiar mi-era frig!”. “Da, puisor”, isi ingrosa vocea in urechea mea, luandu-ma cu apelativul care stia ca ma enerveaza si, trecandu-si mana gales prin carliontii mei umectati ori frecandu-se de vreo protuberanta impudica gasita pe la indemana, soptea apoi conspirativ si malitios: “ti-era frig si simteai nevoia sa te incalzeasca cineva!” Imi intorceam capul de la el cu o miscare de revolta si il infundam in perna. Si eu care ma crezusem fata inteligenta! Vax!

Amorezarea  noastra propriu zisa se petrecuse  insa  dupa curs,  cand Sam a ramas in firma noastra in calitate de consilier pentru un proiect. Era vorba de implementarea unei grile de program, la ale carei variante fusesem desemnata  sa lucrez impreuna cu alti 4 colegi. Sam mi-a suflat tot timpul in panze. Tot ceea ce propuneam eu era perfect. Eram omul de baza al companiei, seful, care pana atunci ma tot boscorodea ca nu ma integram in spiritul team-ului, era siderat de strategiile pe care le propuneam si de subita mea dibacie de a coordona eforturile colegilor mei. Pana si eu ma minunam de propriile performante. Marirea substantiala a salariului si numirea mea ca sef al departamentului au venit de la sine. Inima mea era plina de recunostinta pentru Sam, iar el era mandru de mine ca de un produs made-by-himself. Pana si pe mine, de felul meu indaratnica in a adera la ideologiile si stilul altora, ma flata uneori aceasta re-modelare a mea. Mai in gluma, mai in serios, imi soptise in dormitor de cateva ori ca, daca Stefan, un fost iubit al meu si fost coleg, de care nu stiu cum de naiba aflase, imi facuse branding-ul, el in schimb mi-a facut re-brandingul. Si ma tragea peste el grohaind ca e foarte multumit de ce-a iesit, iar eu ii dadeam, desigur, tot concursul sa se bucure omul de roadele creativitatii lui, ca doar merita.

Incepuse sa bata si vantul caldisor al obisnuintelor. Se mutase la mine. Fuzionasem sublim. El imi trecea cu vederea programul haotic, care scosese din minti vreo doi iubiti inaintea lui, cu deplasari subite in tara si in strainatate. Eu ii toleram micile escapde, pe seama carora il tachinam subtire. Si imi era recunoscator ca nu fac un capat de tara din asta, cu toate ca mie nu imi era chiar asa de moale. Bravam, facandu-ma ca, desi stiu, nu imi pasa. Nu-l vazusem niciodata ca un partener just-for-fun asa cum in schimb ma prefacusem bine ca sunt in stare sa ma implic intr-o relatie cu el. Daca la moda erau frivolitatea si non-conformismul, nu puteam sa fiu asa de obsolita sa nu ma fac ca pot fi si eu neconventionala si fara prejudecati. Dupa o vreme s-a prins si el de tensiunile pe care le acumulam si intr-o seara, luandu-ma dupa umeri, mi-a spus ca o sa se cuminteasca, oricum e prea batran sa mai umble cu fundul in 7 luntri, a obosit si el. Radeam cu gura pana la urechi, ascultandu-i vocea calda si grava. Sam avea 36 de ani, insa parea mult mai matur. Fireste ca nu il credeam si nici nu aveam de ce. Dar m-a miscat enorm cand am observat ca devenise din ce in ce mai discret cu aventurile lui, cum mai intotdeauna ma suna accidental un prieten comun sa imi spuna ca a fost super pescuitul la care au mers impreuna in weekendul trecut sau insusi Sam ma suna pe la 12 noaptea de la Braila sau Viena sa ma intrebe cu voce scazuta daca mi-e urat sau cum ma simt, sa imi spuna ca ii e dor de mine si se plictiseste groaznic in delegatie. Ma intrebam daca vinovatiile care incepusera sa-l roada erau un semn ca ajunsese sa se simta si el mult mai legat de mine decat prin relatia neconventiala pe care amandoi consimtiseram tacit s-o avem.  Se comporta intocmai ca sotii culpabili – de care radeam cu hohote candva amandoi – inchipuindu-n-i surprinsi cu pantalonii in vine, in flagrant sau apeland la fel de fel de tertipuri sa isi ascunda urmele de ruj, de parfumuri sau boxerii patati de polutii diurne suspect de dese.

Sam ajunsese chiar sa  imi vorbeasca uneori  de ce relatie minunata au prietenii lui cu copiii lor si ca el insusi se gandea ca ar fi un parinte bun. Se uita intotdeauna spre mine lung si intrebator cand afirma asta, asteptand parca o confirmare din parte-mi, iar eu imi pierdeam toate cuvintele subit…blocata de o panica stranie…

Prima oara am crezut ca era din cauza ca nici prin cap nu-mi trecea in acel moment sa raman insarcinata…dar apoi mi-am dat seama ca era si mai problematic. Nu-l vedeam deloc pe Sam in stare sa fie un parinte bun… Era un burlac pur sange si poate incepusera sa il cuprinda nostalgiile varstei de mijloc, dar mie imi era peste putinta sa il vad renuntand la viata plina de libertati de care se bucura din plin… Si asta nu ar fi fost nimic, pe langa o alta problema: observasem ca e foarte lesne influentabil de prieteni, deschis mai mult sugestiilor lor, decat preocupat sa isi fundamenteze singur o opinie… Colac peste pupaza in anturajul lui de prieteni, altminteri format din oameni foarte finuti, intrase recent o bruta pentru care Sam capatase fascinatia discipolului fata de maestru. Acest amic isi trata nevasta si amantele aferente ca pe niste supusi, avand, in genere, pentru femei tot atata consideratie cat pentru niste vaci de prasila sau gasculite. Si perora convingator in legatura cu modul in care trebuie tratate femeile, unul din cele mai bune obiceiuri fiind sa le vorbesti urat. De la un capat la altul. In consecinta Sam dezvoltase o pasiune pentru setul de injuraturi si maniere agresive de apelare pe care acest amic le utiliza, pare-se, non stop, zicand el ca un adevarat macho asa face. Prima oara mi s-a parut amuzant sa incercam cateva dirty scripturi prin pat… sub conventia prealabila ca ne prosteam. Cand Sam a inceput sa mi se adreseze in acelasi fel si cand imi cerea sa ii fac o cafea sau sa rezolv o problema administrativa pentru el, l-am intrebat daca a luat-o razna… “Ai vreo idée ca nu mai are nici un haz ce faci?!”

N-avea. I se parea ca eu sunt cea care exagerez, ca fac pe mimoza. Am ramas de cateva ori in viata in lunga uimire incercand sa inteleg pe ce criterii cineva, incepand sa pretuiasca un om, isi poate schimba parerea despre altul pe care pana atunci il apreciase deasemenea… Si pentru multa vreme m-am tot framantat daca din cauza acelui ins ne-am despartit sau fiindca il dezamagisem pe Sam, neincurajandu-l in visele lui de paternitate ori ca nu avusesem curajul sa discut cu el deschis depre asta… ma si temeam sa nu il fi inteles gresit…Ce era sa ii spun?! “Hello, Sam, tu chiar vrei sa avem un copil sau doar reflectezi asa, teoretic, la perspectiva?!” – mi se parea penibil! La urma urmei, daca se gandea la asa ceva, ar fi trebui sa aiba curajul sa deschida el insusi discutia! Fusesem eu prea orgolioasa?! Ce voia sa fi facut?! Sa il trag de maneca?! No way!

Ne-am certat intr-o seara violent, spunandu-i ca nu mai vreau sa aud nici o injuratura de la el… nici macar in gluma… ca nu asa imi pare mai macho… ca era de o mie de ori mai macho cand imi vorbea calm si protector…I-am spus si ca nu inteleg cum poate fi prieten cu un individ ca injuriosul acela de profesie, l-am intrebat daca realiza ca i s-a alterat pana si personalitatea din cauza lui, ca incepuse sa ma judece si pe mine si sa isi judece chiar si alti  prieteni mai vechi, pe care pana atunci ii apreciase, prin prisma criteriilor profetului injuraturilor… Sam s-a inchis in sine, ofensat, neinteles…  Peste 5 zile, semna un contract cu o derulare de 2 luni in Budapesta  …

Cand l-am condus la aeroport mi-a vorbit frumos. Calm si protector.  Si-a cerut iertare si mi-a spus ca o sa ma sune in fiecare seara sa imi spuna cele mai frumoase cuvinte. Primul telefon l-am primit abia peste o saptamana: fusese extrem de prins, dar era hotarat sa isi ia revansa de acum incolo, ma ruga sa nu ezit sa il sun eu ori de cate ori simt nevoia…

De data asta am zis sa trec peste ceea ce evidenta imi indica si sa nu fiu paranoida si orgolioasa. La urma urmei, intr-adevar omul era ocupat, imi erau si mie familiare zilele acelea de munca in care nici nu stii cand  te culci si cand te scoli, dar chiar si in cele mai crunte perioade eu nu uitasem niciodata sa il sun zilnic.  L-am sunat de patru ori in cursul urmatoarelor doua saptamani, dupa orele 22, la care era cel mai putin probabil sa mai aiba vreo activitate profesionala, asteptand fix 5 ringtone-uri complete la fiecare apel. Fiecare ring tone care se incheia fara ca el sa raspunda imi adancea o incizie fara anestezie pe cord, apropiindu-ma tot mai mult de o certitudine cu care speram din suflet sa nu ma confrunt.

Cu 2 zile inainte de intoarcerea in tara mi-a trimis un mail spunandu-mi ca se vede nevoit sa se duca la apartamentul lui fiindca se ivisera niste probleme acolo…ma ruga de asemenea sa il iert fiindca fusese extrem de ocupat, ma asigura ca afectiunea lui pentru mine a ramas aceeasi si ma ruga sa il sun ori de cate ori simt nevoia…

Ori de cate ori simteam nevoia sa il sun, imi aminteam de nenumaratele apeluri care  se stinsesera pe silent pe mobilul lui, mai ales in primele 2 din toate cele 8 luni pe care le petrecusem in cea mai mare parte cu drag impreuna. Imi infigeam degetele in perna si ii sopteam proiectiei lui imaginare din camera unde apelul meu ar fi putut sa sune doar daca as fi intins putin mana si apasat o singura tasta: “Nu si de la mine, Sam! Nu si de la mine!”, lasand lacrimile sa curga pana se terminau, pana cand adormeam plumb de durere…tragand adanc aer in piept si repetandu-mi de sute de ori ca sa ma conving: “Incet, incet, incet, incet…”

 

Cand ne-am intalnit peste 6 luni la o receptie  si am ramas singuri pentru cateva clipe la bar, Sam mi-a soptit discret cu acelasi glas grav si cald pe care i-l stiam atat de bine si de care imi fusese cumplit de dor, ca asteptase indelung sa il sun si, in cele din urma, intelesese ca eu nu il mai doream… I-am zambit cat am putut de relaxat si i-am spus mat ca doar era un baiat suficient de mare ca sa stie ca femeile sunt pline de capricii.

Pentru cinci secunde m-am privit intr-un fel straniu. Nici azi nu as putea spune daca ochii lui exprimau rusine sau ciuda.