Parte din carte de poezie: Un anotimp in Berceni – Claudiu Komartin

                                                                  Aseara am fost la lansarea volumului “Un anotimp in Berceni” al poetului Claudiu Komartin, publicat la editura CARTIER si am ascultat cateva poezii frumoase citite chiar de autor sau de invitatii lui la lansarea care a avut loc ieri in Club A din Bucuresti.  

Las versurile lui Claudiu sa va vorbeasca despre poezia lui. Primul dintre poeme a fost postat si de White Noise, de pe al carei blog am aflat de eveniment, asa ca ii multumesc. Si de asemenea mi-a amintit si m-a mobilizat sa mai dau si pe la evenimentele literare legate de poezii si Sora de Razboi care mi-a vorbit recent de serile din Club A si Green Hours si m-a invitat sa trec pe acolo, ceea ce am si facut.

Komartin si-a citit poeziile foarte fain, foarte natural… Mi-au placut la el siguranta, o anume dezinvoltura nejucata (daca pot spune asa); mi-e destul de greu sa cred ca ar fi studiate, mie chiar mi-au starnit invvvvidia. Dar v-ati obisnuit, cred, cu ideea ca asa sunt eu, invvvidioasa. Si din aceeasi ivvvidie, desigur, am “furat “ si cartea, si un autograf de la autor.

 

Despre prima carte a lui Komartin aici: http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=2916

Urmatoarele poezii sunt  din volumul “Un anotimp in Berceni”, fiind preluate de pe  http://www.primavarapoetilor.ro/poetarium/komartin-r.html , respectiv http://www.clubliterar.com/text.php?tid=7118 )

  

Nicaieri acum, eu fac ce ar face oricine în situatia mea: scriu. unii parca-s mai norocosi, li se ofera totul de-a gata si au de ales din viata ce le-ar prinde mai bine ca dintr-un meniu cald dar eu, orice as cere, sunt întrebat de o suta de ori: te-ai spalat pe mânute? ti-ai periat dintii? ai unghiile curate? vreau, nu vreau, trebuie sa iau lucrurile asa cum sunt   (pe nervul optic s-a catarat o dihanie grasuta si rea sta ea ce sta si scuipa cu zgomot în galetusa privirii)   nicaieri nu am liniste si eu fara liniste foarte greu scriu   pe strada merg cu o bufnita depresiva deasupra capului prin par îmi forfotesc tot felul de gâze dar nu ma plâng   pentru ca se apropie ziua mea iar eu de ziua mea primesc an de an o disperare micuta cu funda.     Asta am devenit   în anii ăştia am învăţat că pot face multe pot sări în pat, pot scrie sau pot să nu mişc un deget că tot o să mi se urce la cap pân’ la urmă pot să mă gândesc la lucruri frumoase sau să transpir de unul singur prin încăperi că tot nu o să cred nu o să pot crede-n nimic   nimic nu îmi foloseşte nimic nu îmi foloseşte mi-e lene şi scârbă să stau pe-ntuneric să lucrez ca un roboţel japonez la ceva ce n-o să semene în final nici cu un porsche nici cu-o treierătoare   sunt dintre cei pe care lumea îi aruncă în joc până scoate untul din ei stăm scufundaţi până la gât în nisipul fierbinte şi nu spunem nici un cuvânt să nu ne tulburăm între noi să nu ne-o ia moartea înainte   nişte omuleţi neîncrezători şi retraşi însinguraţi între fălcile unui mecanism setat pentru autodistrugere noi nu avem nume noi nu avem viitor   nu îmi e frică nu îmi mai e frică   asta am devenit.     Blues   a întârziat puţin, şi e atâta simplitate şi-atâta frumuseţe în gesturile ei   când coboară şi trânteşte portiera apoi se îndreaptă spre mine râzând   cu mâinile uşor depărtate de corp cu ochii mari ca nişte carafe pline cu miere   vreau să mă încolăcesc lângă pieptul ei   din care nopţile de toamnă fac o sobă micuţă în care cântă un saxofonist negru   şi unde toate ale casei sunt aranjate cu grijă   şi-acolo să adorm, în sfârşit: să adorm.