Care “pe care”?! – cu Rodica Zafiu, despre razboiul uzului cu norma

Duminica 1 februarie, d-na Rodica Zafiu, sefa catedrei de Limba Romana a Facultatii de Litere a Universitatii Bucuresti, a sustinut una dintre conferintele TNB pe tema “Nou si vechi in evolutia limbii romane”.

 

Printre chestiunile aduse in discutie s-au numarat: alunecarea discursului public din emisiuni TV si presa inspre o familiaritate care depaseste granita insufletirii limbajului, devenind impolitete si invectiva; defularile limbii romane prin atenuarea realitatii apeland la diminutive in varii registre de la cel familiar: pupic, scumpic, mersic pana la cel administrativ: bonulet si facturica si invazia anglicismelor, pe care dansa a analizat-o de multe ori, mult mai obiectiv decat au facut-o zeci de aparatori patimasi ai limbii romane (printre altele, si eu ii injuram pe aia care violeaza romaneasca noastra cu anglicismele lor, desi recunosteam ca, la randul meu, sunt  un producator ocazional de anglicisme. Mai ales de cand am intrat pe blog, impresionata de numarul mare de deraieri lingvistice spre limba lui nenea Blair, mi-am zis ca asa o fi jocul vremii, sa ma sparg si eu nitelush in figuri daca tara o cere; dar am si criticat folosirea anglicismelor aiurea in tramvai).

 

D-na Zafiu ne-a vorbit si despre adaugarea de sensuri, un subiect care si pe mine ma interesa mult. Legat de faptul ca multor cuvinte cum ar fi – dedicat, determinat, a aplica, promotie, dramatic, patetic, locatie li s-a adaugat alt sens pe langa sensul deja stiut, sub influenta utilizarii din ce in ce mai extinse a limbii engleze.

Totodata dansa a atras atentia si asupra fenomenului de intoleranta si stigmatizare care a aparut la nivel cultural. Pentru vorbitorii care cunosc sensul acestor cuvinte, asa cum e definit de dictionar, adaugarea de sensuri noi este extrem de suparatoare. Cu toate astea ar trebui sa gandim mai flexibil. “Noi suntem aparatorii sensului cu care aceste cuvinte au intrat in limba romana acum100, maxim 150 de ani, insa ar trebui sa ne intrebam daca e fundamental gresit sa le luam acum si din engleza cu un nou sens.” Acesta ar fi cazul mult comentatului “locatie”, in sensul de baza “inchiriere”. Folosit in prezent din ce in ce mai des cu sensul de plasare, asezare si chiar “loc”. Eu cred ca sensul de loc a intrat in limba romana din cauza mentionarii lui dese cand o vedeta vorbea despre “fine location”-ul in care a filmat. Se pare ca romanii n-au mai stat sa distinga ca termenul se rezuma doar la plasarea site-ului de turnare al unui video clip sau film si au generalizat sensul la orice fel de loc.

 

La sfarsitul conferintei, participantii au fost invitati sa puna intrebari d-nei profesoare si am profitat de ocazie sa imi lamuresc niste dileme mai vechi . Am intrebat daca ar putea prevedea acceptarea,sub presiunea uzului, ca norma a omiterii prepozitiei “pe” din interiorul frazelor in care lipsa acesteia nu ar duce la nici o confuzie “Cartea care am citit-o”, de exemplu, unde dezambiguizarea se face prin pronumele “o”.

(Pe de alta parte, mentionez pentru amatorii de flexibilitati nelimitate – ca, intr-adevar, sunt unele cazuri similare in care e necesara prepozitia: “Fata care a strigat-o a plecat” e diferit de “fata pe care a strigat-o a plecat”.)

 

“Sigur ca majoritatea oamenilor care si-au insusit norma ar reclama folosirea prepozitiei fara exceptie. Pentru cei care studiaza istoria limbii romane lucrurile stau putin altfel” ne-a spus d-na profesoara Zafiu. “Avem in cele mai vechi texte romanesti constructii de genul “omul care l-am vazut”. In cursul istoriei, mai inainte, asa a fost. Pe urma a aparut nevoia sa se marcheze prin “pe” complementul fata de subiect. Dar la inceput nu se folosea “pe” in foarte multe cazuri. O descriere mai obiectiva ar trebui sa sune asa:  In evolutia limbii romane a aparut nevoia de a folosi “pe” in aceste cazuri. El nu s-a generalizat in uz nici pana azi, dar norma l-a impus.

 

Da, sunt cazuri cand se dezambiguizeaza prin pronumele in acuzativ si nu avem nici o nevoie de “pe”. Insa nu cred ca putem face predictii daca norma va accepta omiterea lui in asemenea situatii.  Daca cineva ia in considerare uzul, istoria limbii si regularitatile gramaticale ar fi indreptatit sa spuna ca nu e cazul sa avem o utilizare obligatorie a lui “pe” in aceste cazuri.

 

Insa norma, asa artificiala cum este, este o realitate culturala. Oamenii produc uzul, dar produc si norma. Am inteles asta si mai bine acum cativa ani cand a aparut noul dictionar ortografic si ortoepic care a facut niste concesii uzului, a acceptat o serie de forme care erau generalizate in uz si unele care desi erau des utilizate nu erau generalizate. Primele au fost acceptate, dar ultimele au starnit un val de indignare. “Cum adica, ceea ce era greseala pana acum devine regula?! O sa ajungem sa vorbim toti ca incultii!”  Deci pe baza acestei experiente, nu cred ca omiterea lui “pe” chiar atunci cand nu e nevoie de el ar putea fi acceptata ca norma prea curand. S-ar revolta multi oameni.”

 

In timp ce dansa ne povestea, eu imi si imaginam toti aparatorii infocati ai limbii romane sarind in sus de indignare. Cum sa va spun, nu ca le-ar fi displacut confirmarea ca regula a acelor abateri pe care le practicau si ei, ci fiindca se confirmasera si abateri pe care ei nu simtisera nevoia sa le faca! Ha! Deci la baza conservarii limbii culte, daca stau bine sa ma gandesc, sta mai mult fudulia si comoditatea, atasamentul fata de vechile valori si mai putin argumentul de ordin practic. Iar d-na Zafiu mi-a confirmat continuand:

 

“Avem nevoie de diferentiere tocmai pentru a ne adapta la situatii diferite. Avem nevoie de diferentiere sociala, culturala. Oamenii simt nevoia prin limbaj sa se ridice la un anumit statut. Chiar daca academia ar accepta variatiile nu ar rezolva nimic, ba ar putea genera frustrare. Pana la urma existenta normei produce marci sociale. Noi judecam oamenii dupa cum vorbesc.”  Eram de total acord cu d-na porfesoara. Si eu gandesc ca e foarte normal asa. Pana la un punct insa. Cand unii incep sa judece la buchea indreptarului, ignorand niste tendinte normale din uz, gandesc ca incepe anormalitatea. Reaua-vointa si etalarea jenibila a propriei stiinte. Unii sunt in stare sa iti si smulga o tresa din manunchiul de 10 fiindca ai scapat un “pe” pe undeva, pe unde nici macar nu era necesara specificarea lui. Altii fiindca ai facut o cacofonie!

 

Si au fost dezbatute si cacofoniile. “Din punct de vedere al omului obisnuit“ – obisnuit ?! eu as zice ca intra aici si specialistii si nespecialistii care apara limba romana cu o vigilenta incrancenata si, nu de putine ori exagerata, ba chiar nemotivata – “cacofoniile sunt un mare pacat! Din pdv-ul lingvistilor e doar o problema de stil. Pentru un stil elegant se recomanda evitarea lor.

Cu totii folosim cacofonii pentru ca altfel ar trebui sa ne straduim prea mult sa le evitam. Am deforma prea tare fraza. Unii au facut o adevarata obsesie pentru evitarea cacofoniilor, nu vor sa mai apara deloc. In romana ca si că  sunt cuvinte de legatura si practic evitarea cacofoniilor in toate situatiile ar fi extrem de dificila”.  Dar unii sunt vigilenti si inventivi, d-na profesoara, fac contorsionism frazeologic ca sa le evite cu orice chip. Si vor musai sa faca toti ca ei!

 

Cealalta intrebare a mea a fost in ce masura ar trebui sa ne permitem sa consideram un om incult pentru ca omite un “pe”, sau spune “succesuri”, sau foloseste “a servi” cu sensul de “a consuma”.

 

“Desigur, unele greseli sunt condamnate mult mai aspru decat ar merita sa fie. Exista un fenomen de intoleranta. Sunt multi cei care nu inteleg de ce se intampla anumite abateri de la norma si sunt gata sa le catalogheze drept greseli grave.” Simt nevoia sa spun ca mult condamnatul “succesuri” ( poate chiar si “alamanahe”) se inscrie in seria de devieri lingvistice care se numesc tendinte de regularizare pe baza unor antecedente.

Fireste ele au starnit tot hazul si blamarea ironica, caustica caustica, ironica fiindca nu fac parte din pluralele pe care le-ar fi zabarcit cei care au hohotit de au cazut pe spate, nu ca nu ar fi zbarcit si ei alte cateva la viata lor…

 

“Norma accepta mult mai usor inovatiile, largirea sensului, imprumutul de termeni la nivelul lexicului – “a servi” e posibil sa fie in timp acceptat oficial cu sensul de “a consuma” – dar se dovedeste mult mai intoleranta la nivelul schimbarilor gramaticale.” Asadar, oamenii pot tolera, accepta si asimila relativ usor sensuri noi, dar se revolta daca e vorba sa accepte o regula gramaticala noua, o variatie sau sa treaca cu vederea o abatere explicabila. Deci, tineti minte, dragi scriitori si bloggeri, toleranta romanului vvverde tine pana la sintaxa sau morfologie!

 

O remarca care (Brrrr!) mi-a placut mult: “La noi se intampla ceva nesanatos in scoala si in afara ei. Avem o imagine idealizata a unei limbi romane perfecte si o proiectam pe o realitate imperfecta, intr-un mod care ascunde adesea probleme mai grave. Incercam sa reparam cine stie ce fleacuri, o serie de diferente semantice subtile sau cine stie ce neologisme rare, in loc sa ne concentram asupra lucrurilor simple: principiile de baza ale scrierii sau greselile fundamentale. Pentru ca ceea ce ne grabim sa spunem ca e degradare a limbii sau greseala poate fi cu totul si cu totul altceva fata de norma X din momentul Y. Pot fi devieri care nu sunt atat de grave, variatii care au existat si vor continua sa existe in limba romana, fidelitati fata de o norma mai veche sau forme regionale.”

 

Una peste alta, dupa aplauzele care au rasunat in sala “Atelier” si dupa buchetele de flori pe care le-a primit invitata, conferinta d-nei Rodica Zafiu a fost un succes. Fain. Frumos. Great.

 

Un succes. Doua succese. Ga-ta.