Literatura ne invrajbeste pe toti (auto-fictiune)

 Pentru comuniune incercati fotbalul

 

Deci cum spuneam, draga cititorule si draga scriitorule, nu se poate sa nu fi observat si voi asta. Nu se poate sa nu va fi asezat de multe ori la masa, in tren, in avion, intr-un bar, restaurant ori in fata monitorului pur si simplu, increzator ca veti purta o discutie agreabila cu oameni interesati de acelasi lucru ca si voi: scrisul si cititul. Adicatelea – literatura!

  

Odata calatoream cu trenul spre Brasov in locul de langa geam in directia de mers cand, in compartimentul in care sezusem linistita pana atunci in compania unei d-re de vreo 25 de ani, care citea o carte de un scriitor sud-american, a intrat un domn de vreo 45 de ani, imbracat casual dar foarte trendy si degajand un miros discret de Lacoste. Singur. Fara verigheta. Stiti dvs, doamnelor, asta e urmatorul lucru care il focus on noi la un barbat bine. Caci, din intamplare, domnul arata chiar bine. Ne-a salutat cu o voce calda si a intrebat daca e liber unul din locurile din dreapta mea. Desigur ca era. Era liber si cel din fata mea dar, din ratiuni care scapau coeficientului meu de inteligenta, domnul a preferat sa se aseze fata in fata cu cititoarea absorbita de lectura.

 

Eu mi-am pironit si mai bine pivirea pe fereastra, straduindu-ma sa admir cat se poate atent peisajul pentru a-i da d-lui putina intimitate sa se faca comod, incercand sa ignor mirosul de fine man care venea din dreapta mea. Domnul si-a scos un ziar…dupa cum arata imbracat puteam sa jur ca e Ziarul Financiar sau Capital. Eroare! Domnul citea Observator Cultural! De fapt domnul a simulat ca citeste vreo doua, trei minute, pana cand d-ra din fata lui a ridicat privirea din carte, evident ca sa poata reflecta mai bine asupra capitolului pe care tocmai il terminase, moment in care domnul a rostit de parca s-ar fi cunoscut de o viata cu dansa: “E fascinant, nu?! Stii insa ultimul lui roman?!”

 

Fata d-rei s-a dilatat brusc, de placerea literaturii, desigur. Nu-l il citise inca dar si-l cumparase deja. Citise in schimb alte doua, pe care le citise si domnul, culmea coincidentei, asa ca vreo jumatate de ora m-am inverzit ascultand despre lumile fantastice create de autorii sud-americani cu povestasii lor inepuiazabili. Cei doi pareau facuti li-te-ral-men-te unul pentru celalalt, iar eu incepusem sa ma resemnez cu ideea. Insa, la un moment dat, a venit vorba despre un autor european pe care domnul il considera de aceeasi talie ca Marquez… D-ra a strambat putin din nas…si apoi pe chip i s-a intiparit un inceput de dezamagire… “Dar… nu suporta comparatie…” a protestat dansa cu un glas grav. Domnul insa a suras ca un avocat pledant profesionist care nu renunta la primul “Objection!” “Ei, exagerezi, tu esti mai tanara…”, a zis dansul, impingandu-si putin pieptul inainte,  “si nu ai avut posibilitatea sa urmaresti evolutia acestui autor, eu iti pot spune ca specialistii in comparatism au identificat multe elemente comune atat la nivelul tematic cat si al mijloacelor de constructie…” si a inceput sa dezvolte o teorie intreaga  despre sincronism … D-ra se inrosise bine… Timp de o jumatate de ora vorbisera in deplin acord asupra unor opere si de la egal la egal…completandu-se unul pe celalalt, amuzandu-se si minunandu-se de operele acelea mag-ni-fi-ce! …d-ra a incercat de cateva ori sa ii contrargumenteze teza cu care nu era catusi de putin de acord, dar domnul jovial se tranformase brusc intr-un profesor care nu suporta sa fie contrazis. Sesizand intr-un tarziu crisparea care se intiparise pe fata si in gestica d-rei, domnul, care pana atunci ma ignorase aprope cu desavarsire,  dupa ce a tacut cateva momente putin stanjenit, s-a intors spre mine si, surazand relaxat, m-a intrebat, cu aceeasi voce calma si calda cu care ma intrebase daca locul e liber, ce autori prefer. Am marturisit cu nerusinare ca nu prea am timp sa citesc carti dar nu ratez nici un numar din Formula As si revista Ioana! Domnul a avut o crispare abia perceptibila.  “Va inteleg a zis dansul, lipsa de timp e o problema majora azi. Ma scuzati, ma duc sa fumez o tigara”. I-am suras gales, aprobator si cat mai tamp posibil. Pe hol, domnul a deschis Observatorul din nou si nu a mai intrat in compartiment pana la Brasov, unde atat eu cat si domnisoara am coborat si am disparut din vastul sau univers cultural in ceata de la poalele Tampei.

 

 

Dar ce ar trebui sa fie mai inofensiv si frumos decat sa intalnesti un confrate consacrat sau in devenire ca si tine?! Sa va impartasiti bucuriile si dificultatile creative unul altuia?! Bine, uneori mai iese si naspa, cum va spuneam intr-un post trecut cu proza fostului meu coleg deprimat sau poeziile celea care mi-au dat dureri de splina. Dar altadata am primit si poezii bune. Remarcabile. Vorbesc serios. Scrise genial si cu multa sensibilitate.

 

Manata de extaz si recunostinta pentru starile frumoase spre care ma purtase inspiratia poetului, i-am scris eu insami o poezie encomiastica, apoteozandu-i ideile, prozodia, forta reala care ma contaminase citind si, n-am avut ce face – ptiu, cine m-o fi pus?! – i-am trimis si eu o poezie a mea de care pe cat eram de mandra, pe atat de nedumerita, intrucat imi tasnise din varful degetelor intr-o stare de transa si, desi avea sens, era si inspaimantatoare. Mi se paruse mie ca seamana mult cu alta poezie a lui. O rasucisem in minte de sute de ori, intrebandu-ma daca nu cumva in clipele acelea, cu totul altceva imi soptisera muzele si eu nu fusesem atenta sa le prind vorbele… Ei bine, in reply-ul de multumire la multumiri din partea poetului, incepea frumos ca poezia mea laudativa e f misto, fiindca cea mai frumoasa rasplata pentru un artist este sa vada cum creativitatea lui genereaza creativitate, ma luase ameteala de emotie cand, putin mai jos, nu mi-a venit sa cred ce zicea despre cealalta poezie a mea, ca e un silogism schiop! Dar ca daca am primit-o in stare de transa sa o las asa, fiindca el crede in chestiile astea care vin asa ca un dicteu, automat, mai are si el d-astea… Urma o analiza a ei in plan retoric unde schiopata de mama ma-sii din cauza raportului dintre subiectiva si predicativa intre care se intercalase si o conditionala cu tenta de temporala… Fuck!

…mie cuvantul ala “schiop” in apropierea termenului “silogism” imi infipsese un drug inrosit in inima! Adica tocmai la asta stateam eu prost?! Lacrimile mi s-au suit in gat instantaneu si mi-am infipt degetele in tastatura la fel! 

I-am explicat inca o data metafora poeziei din punctul meu de vedere, mailul lui a venit prompt si iritat ca tot eu, vacutza, nu intelesesem ce mi-a explicat el, isi sustinea punctul lui de vedere in continuare si ma avertiza ca nu cu chestii d-astea revolutionez eu prozodia. Am pleznit fumegand tastatura inca o data, spunandu-i ca ar fi trebuit sa aiba minima rabdare sa citeasca mai multe poezii de-ale mele inainte sa ma judece asa de aspru. Imediat mi-a explicat infuriat ca de multe ori (care mama lor multe, nu pricepeam -jur) il exasperasera reactiile mele sensibile din te miri ce si mi-a zis ca el e gata acum sa isi mai precupeteasca eforturile.

Am plans cu capul pe tastatura o juma de zi, dupa ce i-am expediat cu ochii injectati de indignare si umilinta un mail monosilabic “FINE!” “Fine” din engleza, adica “Bine”/ma doare undeva…

Ma durea al naibii de tare….

 

Peste doua saptamani abia, poetul a sunat si m-a intrebat senin, de parca nu s-ar fi intamplat nimic, ce mai fac si in treacat si-a cerut scuze, ca a fost cam deplasat, ca stia cand mi-a trimis mailu ca nu trebuia sa fi scris asta. Ii venea greu sa spuna toate astea si nu stiam cat de convins era sau daca o facea de complezenta, asa ca am dat inapoi la randu-mi si, mintind de mama focului, am pretins ca exagerasem si eu…ca poate uneori o iau razna, ca oricum e o nebunie sa ne certam din asa ceva.

Ne-am luat ramas bun despovarati si senini. Pana la urmatoarea cearta literara nu avea sa treaca chiar asa de mult.  

 

Tot de la vreo doi scriitori am aflat ca in lumea literara, unde ravnesc multi sa ajunga, e invidie si mancatorie ca in oricare alta comunitate profesionala… Ca e frumos la inceput in studentie, putin dupa… cand mizele nu sunt asa de mari… dar odata cu primele procente de popularitate mijite, cu primele functii si privilegii castigate incep sa apara discordia, intersanctionarea cu sete si nicidecum cu tachinarea calda de altadata, precum si o jegoasa lipsa de solidaritate – urmarirea acerba a interesului propriu fara nici o jena pentru prejudiciul adus colegului de breasla.

 

Deci ce sa fie oare de vina pentru aceasta vrajba ce se aprinde intre noi vorbind pasnic de Cartarescu, Kundera, Llosa or Pamuk sau incercand sa ne aflam si noi un loc printre ei?!  Sa fie patima cu care credem in justetea rationamentelor noastre?! Mandria  pentru realizarile artistice avute?! Siguranta pe care o avem din acumularile educatiei de specialitate si de cultura generala?! Ei, as! Literatura e de vina précis! Ea este marul discordiei! Pentru comuniune sa incercam fotbalul.