Blogurile ca literatura defulatorie

De prin sfera adunate si-napoi la sfera date

 

Una din preocuparile de baza ale omului este sau ar trebui sa fie defularea.

Nu de alta dar insul care se tot abtine si refuleaza continuu angoase, frustrari, manii are toate sansele sa ajunga un rezident de nadejde al stabilimentului bucurestean cu numarul 9.

Din aceasta perspectiva medicii ne recomanda sa fim preocupati serios sa exteriorizam tot ceea ce ne suscita emotional negativ, asta pentru ca – de obicei – exteriorizarea bucuriei sau emotiilor pozitive nu ridica probleme.

Pe de alta parte, omul nu se poate exterioriza chiar asa oricum, fara sa ii menajeze pe cei din jur si sa nu devina la randul lui sursa de angoasare si refulare pentru semenii lui. Nu se poate iesi asa pur si simplu pe balcon si rage o juma de ora sa te racoresti. Cu ce au gresit vecinii tai ca nu ti-au adus aia de la service piesa nici in a treia saptamana de cand le-ai dus masina?! In schimb poti sa bagi capul in perna si sa plangi incetisor pana te apuca migrena… E insa mult mai benefic pentru tine, civilizat, implicit, plin de consideratie fata de semenii tai sa sublimezi frustrarea cat mai netraumatizant si pasnic: sa incepi sa zdrangani la chitara un cantec de revolta sau razbunare, sa pictezi, sa scrii o poezie, o poveste sau un roman chiar, desigur, in functie de intensitatea, specificul si complexitatea frustrarilor traite. Destul de multi oameni, in faza asta, vor considera ca au exteriorizat destul si isi vor vedea linistiti de viata inainte. 

 

Sunt insa la fel de multi care fie fiindca au avut parte de mai mule frustrari in viata, fie fiindca au trait mai intens sentimentul izolarii, alienarii, fie (se mai poate si al treilea “fie”?!) pur si simplu fiindca vor sa se rasfete, simt acut nevoia de spune cuiva, nu doar de a spune! In aproape toate cazurile mentionate nu e nimic ciudat, blamabil in asta.

Neavand cui din cercul de cunostinte apropiate, e mai despovarator si totodata elegant sa faca public una din aceste forme de defulare pe blog, lansand in eter pentru cei dorinici si apti sa capteze mesajul lor, sictirul lor existential sau indignarea maxima, uneori chiar ura generata de nesimtirea, reaua vointa or incompetenta aproapelui! Daca vreo doi, trei care au trecut si ei printr-o suferinta similara se deranjeaza sa le spuna ca au dreptate, se simt deja mult mai usurati decat daca ar fi urlat pe de un colt de stanca o noapte intreaga la luna.

Nu suntem lupi. Ne place noua sau nu sa facem pe sihastrii, flegmaticii, distantii, detasatii, patricienii, stoicii, tanjim cu turbare dupa compasiunea sau macar empatia semenilor nostri, dupa confirmarea lor ca ceva din existenta noastra, din intelectul nostru insemna ceva pentru ei. Basically, that’s all about, folks. In rezerva prudenta a distantei si deseori a anonimatului, simtim ca primim ceva esential  cand cineva ne apreciaza o opinie, o judecata de valoare sau isi exprima empatia fata de emotiile noastre, prezentate fie ca fapte de viata, fie ca fictiune, poezie, pictura, muzica… Din acest punct de vedere valoare artistica a produsului de pe blog nici nu mai conteaza, important este beneficiul terapeutic cautat prin dialog.

 

Pe de alta parte, uneori ne pricopsim si cu reactii adverse, pe care de regula nu stim cum sa le administram, la fel ca in viata nevirtuala. Dar, spre deosebire de aceea, in comunicarea pe net, optiunea de a ne sustrage frustrarii cauzate de o reactie nedorita este mult mai mult la discretia noastra. Sub acest aspect bloggingul ofera posibilitatea distantarii si temporizarii, extrem de necesare – impotriva aparentei lor regresive- pentru a dezvolta cu succes relatiile cu semenii, posibilitate de care viata nevirtuala, in genere, ne priveaza. Ne-o rapeste chiar cu cruzime, sub impulsul general de accelerare a ritmului vietii si egocentrizare a individului ce se intoarce spre sine, se baricadeaza in sine ori, in cel mai bun caz, devine din ce in ce mai putin preocupat sa iasa in intampinarea celuilalt. Este straniu ca pe blog suntem tot noi, aceiasi oameni, care, intorsi fiecare catre sine, catre framantarile si frustrarile proprii, tanjim cu disperare ca interfata aproapelui nostru sa se intoarca spre noi.