Suferintele tanarului scriitor

specie literară nedeterminată –  scris in 1996

1. Prima intelepciune

 

La 14 ani voiam să dau la IATC, la 17 voiam să fiu  profesor de matematică, la 18 ştiam că am să devin un scriitor de renume şi la 22 eram  impresar atestat, fără să fi impresariat vreodată pînă atunci sau în anii care au urmat pe cineva. Dintre toate tentativele de definire a viitorului meu statut profesional aceea care ar fi avut drept consecinţă cîştigarea unui nume printre literaţi mă fascina şi mă chinuia cel mai mult. Convingerea care mi se consolidase după primele trei poezii scrise nu m-a părăsit nici cînd am lăsat două romane neterminate dar s-a zdruncinat serios cînd am auzit o replică într-un film despre scriitorii de la Hollywood care produceau scenarii pe bandă rulantă: ăştia – spunea personajul – au început să scrie înainte de a se apuca de citit. Chiar aşa cine mă credeam eu – m-a străfulgerat dureros ideea -  să îndrăznesc să scriu înainte de a fi citit marile opere, de a fi studiat titanii literaturii? Drept urmare m-am afundat în lecturi cu o sete de cunoaştere ce ar fi trebuit să mă ţină  50 de ani dar care s-a stins în cîteva luni. Observasem un lucru care mă înspăimîntase: pe la a zecea carte nu mai ştiam ce se petrecuse în prima. Mi-aduceam aminte vag numele personajelor, conflictul… dar de povestit de la un capăt la altul cu un număr rezonabil de detalii nici nu putea fi vorba. Această incapacitate ruşinoasă mă dezamăgea profund faţă de mine însămi şi pentru prima oară nu mai iubeam cărţile. Erau o provocare umilitoare adresată intelectului meu. M-am lecuit de sentimentul ăsta jenant peste ani cînd am dat de o afirmaţie a scriitorului argentinian Borges: eu nu-mi ţin niciodată minte operele. Le uit îndată ce le-am terminat de scris. Brava Borges?! Dar ce gînd reconfortant îmi încolţea: bine domnule, dacă ăsta îşi uită propriile opere nu e chiar atît de grav că eu nu le ţin minte pe ale altora. Poate că la mine intreaga lor incarcatura emotionala si de idei  rămîne în subconştient şi germinează în solul fertil al circumvoluţiunilor spre a ieşi la lumină la momentul oportun edificata de amprenta de geniu a eu-lui meu creator.

Nici nu mă recuperasem bine după trauma descoperirii unei memorii atît de slabe, cînd am avut o altă revelaţie. Ce scriu ăştia, dom’le?… suprarealitate…fuziune cu secretele lumii…socialismul utopic…căutarea absolutului….hai că ăştia bat cîmpii! Alţii ! …reactia omului faţă de problemele contemporane…schimbările din conştiinţa socială şi individuală…analiza psihologică…universul interior…angajarea sau retragerea în pasivitate… ei, aşa mai vin acasă!…şi totuşi, ia stai puţin… unde e universul meu interior complex, unde-s conflictele mele existenţiale?!…neliniştea filozofică?!… confruntarea cu marile curente de idei?!… ce vastă experienţă de viaţă şi de cunoaştere am eu?! Si după numărul ăsta ameţitor de scriitori şi filozofi cred că n-o să-mi ajungă 150 de ani să mă iniţiez…

            După cîţiva ani mi se contura tot mai tragic o concluzie: cine vrea să scrie trebuie să fie un supraom capabil să ingere şi filtreze sute de romane, studii,… mă întrebam dacă toţi cei care dăduseră literaturii opere de marcă trecuseră obligatoriu prin aceste canoane ale lecturilor masive, interminabile…eu una nu eram în stare de aşa ceva…nu puteam face din lectură un studiu obligatoriu…nu puteam citi ceea ce nu înţelegeam…preferam să aştept maturitatea necesară unei lecturi decît să o fac de dragul palmaresului. Începusem să mă îndoiesc şi de utilitatea în sine a lecturilor. Ce tot spun toţi scritorii ăştia?! În fond nu sînt multe de spus, ci doar de reamintit, nimic nou de zis, ci doar de reactualizat… toţi oamenii de litere, toţi fiozofii au vrut să deschidă orizontul semenilor în spiritul veacului trăit sau al celui ce avea să vină, să semene virtuţii, să genereze (r)evoluţii. Utilitatea unei opere se reduce la un moment, o conjunctură socio-istorică. Mă îndoiesc că vreun cititor de azi îşi va simţi orizontul deschis de lectura unui scriitor paşoptist. Tot ce a rămas este izul de anacronism chiar dacă în epocă a avut o importanţă majoră

            Iar legat de scris, cînd m-am putut detaşa de emoţia ce mă încerca la vederea primelor lucrări terminate şi cînd am îndrăznit să trag o paralelă între ele si cele ale unor autori consacraţi, am văzut căt de tare mă bîlbîi, cît de puţină convingere a valorii mesajului şi valorii artistice a scrierilor mele am…şi pentru prima oară m-am gîndit că, decît să mă afund în mediocritate sau mai  rău, mai bine tac.

 

 2. Nostra culpa

 

În discuţiile înflăcărate ale unor tineri aspiranţi la titlul de literaţi mi-a fost dat deseori să aud ( debitînd şi eu cot la cot cu ei ) aserţiuni de genul: “Aş scrie un roman despre percepţia contemporană asupra…”,  “Aş scrie o dramă despre conflictul dintre…” cu toţii dădeam aprobativ din cap şi ne priveam cu admiraţie. Cîteodată totuşi revolta stîrnea vreun spirit critic a cărui remarcă tăioasă nu întîrzia să apară: “ Da scrie, omule, odată! Cine te împiedică?!”

“ Păi…uite… indiferenţa…, ostilitatea…, nimeni nu te publică, şi dacă te publică nu te promovează, nu te citeşte nimeni…”

            “ Ce spui, omule? N-ai scris nici trei capitole şi-ţi faci griji că nu te acceptă nici o editură, că media nu te promovează! Nici nu-ţi trece prin cap să scrii ca exerciţiu, ca să-ţi formezi mîna! ”

            “ Să muncesc 6-9 luni la o carte şi s-o dau spre analiză pe mîna unui universitar sau redactor să-mi fure ei ideile ca să le publice? Sau dacă mi-o acceptă vreo editură să primesc 200$ drepturi de autor? “, pufnea indignat  cel întrebat.

            “ Nu ai prea multă încredere în originalitatea şi valoarea ideilor tale? Ce-ar fi să accepţi să te dai pe mîna cuiva chiar presupunînd că poţi fi jecmănit. Şi la o  adică, nu sînt de găsit oameni de o probitate neîndoielnică?! Cît despre bani, nu cred ca vreun scriitor român să fi trăit vreodată numai din drepturi de autor. Dumneata vrei recunoaştere, popularitate şi bani de la primul rînd scris? Pretinzi că simţi acut nevoia să fi un purtător de cuvînt al  naţiei sau un mare reformator de idei şi te împiedici de o remuneraţie insignifiantă, de teama de a nu-ţi fura alţii ideile sau de ostilitatea profesioniştilor din domeniu. Am impresia că vrei să cîştigi o luptă pe care nu concepi să o duci. Crezi că lumea trebuie să te aştepte cu braţele deschise pentru a ţi se arunca la picioare?!”

            “ Nu, dar vreau măcar un climat prielnic… garanţia…vreau ca eforturile depuse…” şi şirul văicărerilor continua cu argumente palide…

            În mod cert a scrie ca exerciţiu inelectual  pentru a nu-ţi lăsa spiritul să se tocească, a scrie pentru formarea mîinii, acceptînd ideea că şansa de a fi recunoscut vreodată te-ar putea ocoli, în pofida desăvîrşirii atinse,  nu este o ocupaţie agreată de aspiranţi. Pentru ei a scrie trebuie să se confunde cu a publica, cu popularitatea, şi mai ales cu garanţia succesului.

            Nedepăşindu-ne statutul de diletanţi, ca nişte corifei patetici, bocim starea literaturii naţionale, acuzînd necontenit de mediocritate şi lipsă de strălucire pe cei care ies sau au rămas la rampă. Că din rîndul bocitorilor nu iese nimeni cu o operă marcantă, de  care să vuiască naţiunea şi pe care să fie dornică s-o exporte peste hotare, nu mă miră. Dar ascultînd lamentările noastre, gîndul că cineva capabil totuşi  să creeze o astfel de operă aruncă stiloul  cu un glas de domnişoară plîngăcioasă, ofuscat de “climatul neprielnic”, mă umple de ruşine… Ruşine nouă!    

 

 3. Opera din sertar

 

La o conferinţă ţinută la Universitatea din Chicago, Borges era întrebat de public dacă era adevărat că după ce publicase o carte în ‘25, încercase apoi să cumpere toate exemplarele şi să le dea foc. Da, confirma el, fusese o carte foarte proastă şi spera să dispară.  Perplexitate: de ce mai apăruse – mă întrebam eu. Ca să dai spre editare o operă înseamnă că  eşti convins că e foarte bună.  Cum ţi se poate modifica radical opinia după apariţie încît să-ţi doreşti anularea creaţiei?! “Dar prima dvs. carte de poezii?” l-a întrebat un confrate. “ Am distrus trei cărţi înainte de a o publica pe aceasta .     L-am rugat pe tatăl meu, un om cultivat, s-o citească, însă el a spus: “nu, trebuie să-ţi faci şi să-ţi desfaci propriile greşeli.”  E clar că,  orice ai produce, laşi o vreme în sertar, după care diseci cu ochi critici. Dar după asta tot trebuie să dai pe mana unor insi experimentati ce-ai scris, fiindcă oricît te-ai cenzura subiectivitatea tot te orbeşte. O carte pe care o apreciaza 6-7 oameni cu experienta inlumea literelor (scriitori, redactori, critici) n-ar trebuie să te mai arunce în iadul îndoielii după publicare, succesul sau insuccesul la public devenind o problemă de receptare. Una pe care n-o girează nimeni, sau abia 1-2 persoane cu experienta iti zic mai mult de jena ca „merge” si alte 6 se dau dupa deget, ca sa nu fie nevoite sa iti spuna ca e un mare fas,  n-ar trebui s-o publici, ci s-o laşi în sertar pînă te hotărăşti s-o rescrii or ori  s-o arunci în foc. Poate că n-ar fi rău să ne mai schimbăm părerea asupra nedreptăţitelor opere din sertar, locul multora dintre ele acolo şi este.