Cu toate ca sunt constienta ca toate greselile de scriere sunt jenante, si mai jenante mi se par accesele didactice ale celor care, daca nu mai gasesc idei sa contraargumenteze un post ce le contrazice o convingere personala, incep sa atace cu sete gramatica defectuoasa a blogger-ului cu pricea. Dezaprob intransigenta neostenita a acestor “vanatori de greseli”, “exegeti justitiari”, “cautatori de nod in papura” uneori consacrati, alteori rasariti din cititori pasnici pana atunci. Daca blogul cuiva mi se pare atat de agramat scris, sar peste el… daca lucrurile scrise acolo au fost suficient de interesante si interesant spuse ca sa am rabdare sa le citesc, nu mai comentez erorile de gramatica, pentru ca implicit am considerat textul suficient de lizibil.
Toate greselile de orto imi par putin posibil de evitat, si mai urate sunt cele semantice sau legate de structura morfo-sintactica, dar daca apar pe blogul cuiva nu cred ca e cazul sa dam cu autorul respectiv de pamant… Nu prezenta lor ar trebui sa deranjeze ci gradul de incidenta. Totusi blogul este – din cate pricep eu– o scriitura rapida, neelaborata in detaliu, menita mai mult sa informeze, sa delecteze si sa ajute la socializare, la chemarea asemenilor, la confruntarea civilizata a ideilor… (Nu sunt de acord cu greselile intr-o scriere tiparita! Aceea trebuie verficata de 7 ori de 14 ochi! Dar pe blog, eu una cred ca e altceva…)
Pana la urma posturile cu comentarii si blogosfera in ansamblu ajung sa arate ca un stadion pe care partizanii varilor valori literare/ politice/ filosofice se huiduie reciproc pentru varii “fault”-uri gramaticale, uitand cu totul de continutul si de scopul jocului pentru care au venit in arena.
Cu mentiunea ca un scriitor nu ar trebui sa isi permita sa fie un agramat; la doua propozitii sa faca 3 greseli ca oricum i le corecteaza redactorul (sau i se iarta, ca e pe blog), ideea pe care o sustin este ca nu ar trebui nici sa ajunga terorizat de ortografie, sa nu faca vreun pleonasm, sa nu selecteze, Doamne fereste, vreun termen impropriu in vreo sintagma, sa ii scape vreun dezacord, sa comita vreun anacolut. Pentru asta exista corectori, tehno-redactori… daca vorbim de textul cu pretentie de literatura.
Ceea ce, insa, intr-adevar ar trebui sa il obsedeze pe un scriitor pana a nu-l lasa sa doarma de grija este sa dea scrierii sale substanta si expresivitate, lucru pe care nici un redactor sau corector nu il va face in locul lui… daca nu e, nu e! Si asta e cea mai grava greseala de scriere! Cea pe care nu i-o poate repara nimeni. Si pentru care singur poarta toata vina.
