Cu mască şi fără mască

Ea imi  zice privind apatica pe geam ca zilele ploioase ii par interesante.

Eu zic: cum poti sa te tii de shotii pe o vreme ca asta? Nu e mai sanatos si firesc  un plins eliberator in locul unei  imbaţosari comice in anumite momente?!

 Acum nu putem defula toti la fel, nu? Fiecare cu felul lui…

De acord cu tine, ii zic, dar unele feluri sunt toxice. Cum iti imaginezi ca poti defula ceva cu masca pe figura?!

Esti inconsecventa, ma acuza. Adineauri ziceai ca e rau daca omul plinge prea mult, prea tare. Acum iarasi rau, daca isi ia in ris suferinta.

Uite, ma explic. E rau daca ride de suferinta lui fara sa se amuze sincer de asta. Asa e toxic, nu mai e nici mecanism de obiectivare, nici de detasare prin minimalizarea problemei. Nu. E curat masochism. O timpenie pe care am invatat-o de prin reviste si de la specialistii lui peste de la TV, sau chiar de la parinti: Sa tii coada sus, orice ar fi! Iar daca nu te prinde sau nu iti place scenariu asta ti se livreaza spre consum altul la fel de timpit, la extrema cealalta: e bine sa urli, sa exhibi toata durerea, sa iti cureti otrava acumulata, sa nu te inchizi in tine cu ea! Fals iar. Un soi de sado-maso.

Ce ti-e scris

In frunte nu iti este pus.

Presimt ca eterul imi va sopti curind ca trecutul este acea zona primejdioasa in care ne pierdem ades, inventindu-ne false puncte de reper si stergind altele adevarate ca sa ne facem viata mai suportabila sau ca sa ne gasim justificari ale unor comportamente nedrepte sau aiurite. Hai dom-le, mi-ai imprumutat mata mie 100 de euro? Ai chitanta?! Dovada?! Unde-i dovada?  Sau : Da ce ti-a casunat pe fata asta? Pai, ne-am intalnit de 100 de ori in tramvaiul 34! Dar nu lucrati la aceeasi fabrica? Da, dar precis ne-am intalnit cu un rost.

Teza predestinarii este insa straina crestinismului. Omul este liber sa faca alegerile lui. Pe de alta parte se vorbeste de prestiinta lui Dumnezeu si de cooperarea lui cu fiecare individ. De asta existenta unui model repetitiv, a unor coincidente tulburatoare poate fi vazuta nu ca o prescriere/ predestinare, ci ca o propunere, o sansa  pe care Dumnezeu i-o da omului pentru a invata din greselile trecutului. Daca accept aceasta teza ramine oricum greu de inteles pentru  mintea mea umana de ce ii da Dumnezeu sansa omului sa aleaga desi stie dinainte ce va alege, chiar pina la ultima clipa a vietii lui. Pare chiar sadic. Daca Dumnezeu stie ca eu voi alege gresit de ce nu alege El in locul meu? Si cum pot eu diferentia un model repetitiv cu rol pedagogic de coincidente banale, firesti, incit sa nu incep sa vad conspiratii cosmice peste tot si sa ajung in pas vioi la Balaceanca? Si cum sa nu ma tulbur intrebindu-ma ce libertate de alegere pot avea oamenii nascuti cu handicapuri grave? In privinta acestor probleme, vorba poetului, tu te intreaba si socoate.

De ce? Cum? Ce anume? – e un examen de constiinta care se da continuu – cred eu – pentru maturizarea, pentru cresterea noastra spirituala, pentru implinirea noastra. Cred de asemena ca abilitatea de baza antrenata este sinceritatea cu care privim in noi insine. Felul in care ne putem accepta propriile mizerii launtrice, vulnerabilitati, fricile, egoismele, vanitatile si lupta cu ele, necazind in depresie sau nepasare ca „asa sunt eu, n-am ce face”, nici repezindu-ne sa ne scoatem si inima din piept si creierii din cap ca sunt defecte si „ne smintesc”,  ci demontindu-ne si surmontindu-ne acei monstrii interiori cu rabdare si metoda, pas cu pas. Teritoriul launtric este cel pe care daca nu il ingrijesc ma destram si pe mine si pe cei din jur, de care altminteri pretind a avea grija si a fi profund atasat.

O foarte frumoasa rugaciune spune astfel: Doamne, da-mi puterea sa accept ceea ce nu pot schimba, curajul sa schimb ceea ce pot schimba si intelepciunea sa disting intre acestea doua. O adresez Cerului in fiecare zi. Si mai incerc, atit cit ma tin puterile, sa o pun si in practica.

La timp la intalnire (fictiune) —

Am re-venit in acest oras al tuturor  posbilitatilor  – acest big apple dimbovitean –  in urma cu 9 ani. Il parasisem in urma cu alti 7-9 – pe la jumatatea anilor 90  cu regretul ca nu reusisem sa profit de sansa pe care mi-o daduse anii primei mele studentii,  nepricepindu-ma de fel a-mi gasi un loc in acest viespar al tuturor posibiltatilor de dezvoltare si afirmare, cum ziceam.  Poate ca nepriceperea asta a mea avusese ceva de-a face si cu saracia morala si materiala a heimat-ului din care veneam, neajuns ce m-a marcat si urmarit in toti acei ani, in care nu prea stiam cum sa imi impart mai bine  timpul intre obligatia de a munci pentru a avea ceva bani sa imi continui studiile si necesitatea de a si studia pentru a intelege si eu ceva din ele. Ma sculam dis de dimineata lucram 3- 4 ore de munca (din fericire, de birou), mincam pe fuga  de prinz, apoi ma deconectam intr-o suita de mijloace de transport citeva ceasuri: autobuz, tren, metrou, calcindu-ma pe picioare cu alti navetisti, uneori imbrinciti dintr-un capat al altuia al vagoanelor cind de control, cind de supracontrol.. Din gara de Nord nu mai avem ce sistem de control sa fentez, luam legal metroul si astfel ajungeam la Universitate, de regula la 2 si un pic, cu capul in jos cerindu-mi scuze, stinjenita de exasperarea profesorilor, care erau totusi intelegatori cu provincialii.  Prima ora se intampla adesea sa sforai cu capul pe ultima banca, spre amuzamentul colegilor,  dar in pauza imi reveneam dupa ce ce trageam pe nara doua cafele strong la unul din cele doua baruri ale facultatii. Urmau vreo 6—7 ore de luat notite,  audiat si participat  cursuri & seminarii dupa care calatoria de citeva ceasuri inapoi spre casa.  Iarna cind asteptam si doua ore citeodata sa se formeze si puna in miscare trenul era cel mai distractiv. Cind ajungeam in orasul meu, in jurul miezului noptii, si auzeam doar glasurile zglobii ale aurolacilor si betivilor care asteptau ultimul autobuz ca si mine simteam ades nevoia sa spun cite o rugaciune  pina acasa, unde mai aveam circa 5-6 ore de somn pina a doua zi cind trebuia s-o iau de la capat. In schimb, viata mea sociala in capitala tarii  era in acea vreme asa de palpitanta, incit dupa vreo trei ani de studentie aveam sa constat cu o stupoare de vitzica ca nu stiam exact nici macar unde se afla „ Laptaria lui Enache” sau terasa „La motoare”.  Eram – vai de capu’ meu. Totusi vazusem The doors la Sala Palatului si prinsesem si citeva stagiuni la National… Purcarete era in voga pe atunci – desi pe mine chestia aia cu Danaidele ma lasase cam rece. Mi se paruse pur si  simplu o teribilosenie, dar ce pretentie sa aiba un regizor de talia lui de la o provinciala batuta in capshor ca mine?!  Eram, asadar, vai de capu’ meu. Miss Misfit. Totusi atunci cind am terminat prima facultate si, fortata de imprejurari, a trebui sa ramin citiva ani buni in provincie m-am jurat ca ma voi intoarce si voi razbuna onoarea mea de inadaptat. Trebuia sa vina si pentru mine timpuri mai bune, timpuri in care imi voi gasi locul si linstea. Si in plan personal si in cel profesional. Important era sa gindesc pozitiv si fiu proactiv.

Program muzical de sarbatori

Ar fi fost indicat celebrul  „Happy new year”- dar cum acela anunta sfarsitul unei decade si o importanta decada a vietii mele se va implini abia la anul, il voi lasa poate pentru programul de atunci… Imi place cintecul asta pentru latura lui umanista -  „may we all have a vision where every neighbour is a friend” e un ideal frumos, taaaaare frumos dupa mintea si inima mea – dar ma ravaseste si nostalgia lui. Iar la capatul acestei decade nu as vrea ca visele pe care le-am avut sa imi para „nothing more than confetti on the floor”, ci sa le aflu, in mare parte, eliberate din temnita planului speculativ –  unde sunt pazite cu strasnicie de fiorosi balauri cu sapte capete  – si implinite linistit si frumos in cel real.  Pe urma, la cite provocari si incertitudini au marcat anul acesta parca as evita sa mai aud: „Who can say  what we’ll find… in the end of.. ?” Acum, chiar daca e greu de spus ce vom gasi in viitorul mai apropiat sau mai indepartat, cel mai important ar fi sa cadem de acord asupra detaliilor esentiale, cum fac oamenii astia…

O paine fara alcool

Strada lu' Nea Manole

Undeva, pe o straduta din centrul capitalei, unde locurile de parcare sunt greu de dibuit in aproape orice zi a saptamanii, dar mai ales in cele lucratoare, un intreprinzator a tras in citeva dintre spatiile libere din fata magazinelor cite o ladita, doua de plastic. Am tot cautat un loc in toate parcarile amenajate de primarie si cum n-am gasit am ajuns pe strada cu pricea. Mare imi e bucuria cind zaresc un spatiu liber intre doua masini, dar mi se face gri inaintea ochilor cind vad laditele. I-as zice ceva de bine aluia de le-a pus, dar e cu rosu in calendar si pe deasupra tocmai vreau, dupa ce imi termin treaba la librarie, sa intru in biserica din apropiere, deci imi iau seama sa ma abtin de la injuraturi. O fac cu greu. Mai ales ca il vad pe om apropiindu-se tantos, cu textul pregatit. Omul are chiar si ecuson, chipurile ar pazi firma a carei poarta  este 4 m mai incolo de locul unde am parcat eu. Ma dau jos cu umeri latiti artistic si cu privire de Gigi Duru, imping calm, fara graba cu piciorul cutiile pe trotuar si vad cum omului ii piere siguranta. Ma ia pe un glas politicos, desi nu lipsit de o anume autoritate.

 - Stati mult?! Stiti, aici e firma… Aici e santierul… Aici…

Parchez masina in timp ce el se agita sa imi dea niste indicatii, cobor, o inchid, ma uit urit la el si trec pe trotuarul celalalt, sfidind orice tentativa a lui de ii pricepe aluziile. Vezi Doamne, e spatiul firmei la care lucreaza. Hai sic… Doamne iarta-ma! Dar cum sa ii mai rabd si pe astia?! Da, nu sunt astia cei mai rai, dar citeodata parca sunt paiu’ care rupe cocoasa camilei! Ma duc intru ale mele, stringind din dinti, urmarita de privirile dusmanoase ale omului, care e indignat de parca i-as fi luat painea de la gura. Din fericire indispozitia imi trece repede, in librarie gasesc ce imi trebuie, ba chiar am parte si de o surpriza placuta, iar la biserica, unde ajung aproape de sfarsitul slujbei, dupa ce lumea se asaza la miruit aud o batrinica povestind ceva consemnat intr-o scriere bisericeasca despre viata unei cuvioase . Relatarea ei imi pare fascinanta. Ii cer detalii si pina la urma reusesc sa localizez cit de cit sursa. Imi promit sa verific. Povestirea ei pare desprinsa din 1001 de nopti. Din partea lor etica, nu erotica, cu toate ca are si ea erotismul ei. Atit de mult m-a bine dispus povestea batrinei, ba chiar mi-a dat niste idei scriitoricesti, incit atunci cind ma intorc la masina si il zaresc iar pe escrocul cu laditele omul nu mai imi pare asa monstruos. Ma incearca parca si o anume empatie. Simt ca mizeria in care el se complace nu e departe de mizeria in care ne complacem toti.  Omul ramane acum la distanta prudent, priveste urit spre mine, in continuare, de parca i-as fi luat painea de la gura. Mi-aduc aminte chiar ca in anumite dati obisnuieste sa si ameninte ca va cheama politia sa ridice masinile din locurile care sunt in „grija” lui. Unii naivi intimidati ii dau bani ca nu stiu daca nu cumva vorbeste serios. Omul intr-adevar lucreaza pe acolo, pe la o firma. Dar asta nu il impiedica sa faca si mici minarii. Acum insa nu mai indrazneste sa se apropie de mine, ros de o banuiala: daca nu m-a intimidat cu ecusonul si poza lui e posibil sa fiu de la…

Ma sui in masina, pornesc si cind ajung in dreptul lui, desi as putea sa il ignor, cobor geamul, privindu-l intre neutru si binevoitor. Miroase ceva de bine fiindca acum incearca alt text:

- Suntem si noi amariti, doamna. Noi doar lucram aici…  ca niste slugi.

- Si eu ce sa va fac?

- Noi cunoastem legea, nu cersim.

- Bun. Si ce pot eu sa va fac?

- Noi suntem slugi aici! Slugi! Insista omul cu un glas plin de obida…

- Si eu ce trebuie sa fac?! ma incapatinez sa nu-l inteleg.

- Sa imi iau si eu doua paini, doua franzele fara alcool, articuleaza omul peltic si deja simt un abur etilic venind dinspre el.

Meschinariei lui ii raspund cu alta.

In loc sa il invat sa pescuiasca ii dau nenorocitul de ban pe care il vrea, desi nu-l cere. Recunoscator ca a fost rasplatit in urma stradaniilor sale, omul imi cere permisiunea sa imi sarute miinile. Aburul etilic se accentueaza odata cu avintul lui. I-l tai scurt, cu un “nu!’ rastit, dur. Omul se posomoraste si ma incearca subit un val de rusine. La limita tragicomediei pe care o jucam amindoi, adaug reflex ceva mai blind: data viitoare!  Data viitoare ! intareste si el inviorat si incintat parca, se si prezinta, sa stiu si eu cu cine am avut placerea. Nea Manole ma numesc! imi urla militareste in urechi. Nea Manole! ii confirm si eu cu un racnet voinicesc ca am retinut si demarez. Slava Domnului ca s-au pus in miscare vehiculele din fata. Pina acasa am timp berechet sa ma intreb de ce nu am incercat macar sa fac ce trebuia. Pentru ca nu il credeam apt sau voitor sa invete ori pentru ca asa mi-am cumparat linistea morala cel mai ieftin. Varianta a doua e cea mai probabila.

Nu rideti, doamnelor, nu rideti, domnilor. In fiecare din noi e un „nea Manole” care nu cere nimic, dar stie sa ii faca pe ceilalti sa se simta datori sa ii dea. Cu o amenintare. Cu o insinuare. Si, la nevoie, chiar cu un suspin parsiv, strivit artistic in cosul pieptului.

Tandrete mare

Un moment de tandrete.  E primul meu film cu Jacques, asa ca va rog sa fiti ingaduitori. Eram foarte emotionata. Cind clipea spre mine lesinat de placere abia mai puteam tine camera in singura mina care imi mai ramasese libera.  Jacques e un motan cititor si locuieste intr-o librarie. Citeste fluent in engleza. Si din cite puteti vedea e foarte dezinvolt in fata camerei.  Acum si eu  m-am straduit sa il fac sa se simta bine. Dar meritul principal e al lui. Definitely!

Abia la 4 zile dupa ce am scris postul si pus filmuletzul de mai sus, realizez ca dupa clipul cu Jacques Derrida, l-am postat pe cel cu Jacques Pi-si-ca. Phiiiiii! Potriveala potrivelilor!

Scrisul poate fi si o ocupatie inspaimintatoare

Iluzia binelui si binele iluziei

De sarbatori – Pasti, Craciun – oamenii sufera de un exces de bunavoire. Mesajele bisericii si cele venite din mass-media suna mai mobilzant decat oricand. Binele facut la ocazii speciale pare de 10 ori mai valoros decat cel facut in zilele ordinare. Exista si un folclor aferent temei: „sa-ti ajute sfanta zi de…” sau „dar nu uita cand e Craciun…”  care mie imi starneste revolta. De ce in aceste zile anume ar trebui sa nu ratezi sa iti manifesti bunatatea?! Adica in restul poti sa iti iei liber?! Sau cum altcumva sa interpretez?!  Ca preocupat cu propria buna petrecere risti sa uiti de cei care nu au nici de unele ca sa celebreze si ei cumva ziua speciala?! Cert este ca unii nevrand sa scape ocazia se pornesc sa binefaca si cui nu are nici o nevoie de binefacerea lor, iar altii nu se sfiesc sa vire binele in vietile oamenilor desi li se spune nu multumesc, nu am trebuinta de asta.

Acum sa nu se inteleaga de aici ca eu sugerez ca ar fi bine sa ne mai temperam sau inhibam preocuparea si impulsurile noastre de a face bine. Nu asa ceva vreau sa zic. Dar cred ca ar fi important totusi sa ne gandim putintel mai mult la ce credem noi ca ar fi bine pentru X sau Y.

In zilele oricaror sarbatori, oamenii se confrunta cu supliciul invitatiei la masa… „Va rog, serviti…” „Dar nu imi e foame , am mancat acum o ora…” nu indraznesc sa recunosc ca nu ma imbie de nici o culoare ce vad pe masa… „Nu ma  jigniti, va rog!”, insista gazda… De cativa ani am invatat opun o rezistenta eroica la orice mi se baga pe gat cu de-a sila. Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar nici sa mi se faca rau mancand lucruri care nu imi plac. Ori de cate ori invit la masa mea pe altii ii indemn sa manance doar daca le place. Le spun clar sa ia doar ce le place si ca nu imi fac nici un necaz daca nu le place nimic, eu oricum ma bucur ca ii vad si ca stam de vorba. Normal ca m-as necaji putin in sine-mi daca nu as reusi sa prepar nimic imbietor, dar mi-ar parea mult mai rau sa stiu pe careva plecat cu vreo indigestie.

O alta varianta de bine iluzoriu este cea a cadorisirii obligatorii. Una pe cale institutionala: Stiti fara-numarul de agende, calendare si pixuri, de la sfarsit de an pe care trebuie apoi sa le pasezi pe la rude, prieteni, cunoscuti?! Ma intreb la ce fel de promovare or folosi calendarele personalizate ca oricum nu poti sa iti pui 10 calendare in birou sau acasa. Alta: este cea a cadourilor de la rude, prieteni, cunoscuti care se simt cumva datori sa iti ia ceva, chit ca ai tot ce iti trebuie ori ce iti trebuie nu pot sa iti ia, totusi vor si ei sa fie atenti cumva. Si atunci nu stiu ce ma deprima mai rau: sa vad ca oameni care au bani cumpara ceva de de trei lei sau de o kitschoshenie fara seaman doar ca sa isi demonstreze lor insisi ca sunt niste domni si stiu sa fie atenti cu mine sau ca unii care abia au pentru ei isi rup din putinul pe care il au si imi cumpara o prostioara pe care oricum n-o pot folosi dar care pe ei ii ajuta sa se simta bine ca au fost si ei cumva utili sau atenti cu mine. De cele mai multe ori cadourile astea ajung la gunoi, inducandu-mi si un complex de vinovatie pe deasupra.

Dar unul din cele mai stanjenitoare feluri de bine iluzoriu este acela legat de religios. La ocazii mari dar nu numai, unii oameni se simt datori sa dea o mana de ajutor si altora sa se conecteze cu Dumnezeu. In timp ce ma duceam la slujba de prima zi de Pasti, la stopul de la intersectia Dristor un batranel care abia se tinea pe picioare flutura prin fata soferilor niste hartii. Saracul om – m-am gandit eu, animata de bunatatea obligatorie de Pasti – ia sa-l miluiesc. Deschid geamul sa ii dau un banutz si ma trezesc ca batranelul imi vira in masina o copie xerox pe care sunt scrise artistic cele 10 porunci si cateva alte citate din Biblie. „Luati-le vvaaa rrroooog!” se tanguie frumos batranelul. Nici nu am cum sa nu le iau ca se pune verde, ii dau si eu banuztul, desi nu pare sa fi asteptat asta, mosneagul il ia si se tirie printre masini spre trotuar. Nu cred ca omul brevetase o noua metoda de cersit, fiindca pana ajung la biserica trag concluzia ca e un material adventist. Pur si simplu omul voia sa imi faca un bine.

La biserica, spre finalul slujbei, in timp ce corul bisericii are un mic program de frumoase cantari pascale, o buna crestina ortodoxa trece lin printre randuri si imparte ceva.  Bunul simt imi spune sa iau ce mi se intinde, dar vazind ca e un acatist  dau sa ii spun d-nei ca nu am nevoie, insa d-na nu concepe refuz. Mi s-a intamplat, nu o data, ca spunandu-i cuiva de vreun necaz, ajutand pe cineva,  ori vorbind pur si simplu de un subiect religios sa vad cum, cuprinsa de un elan subit, persoana scoate din portofel sau de prin vreun sertar vreo iconita sau vreun acatist simtind nevoia sa mi le daruiasca ca imi vor fi sigur de folos.  Eu una cred ca tot ceea ce tine de religos trebuie exprimat cu multa bunacuviinta, virtuozitate artistica si imi displac reprezentarile kitschoase. Si nu de putin ori, trezindu-ma exact cu asa ceva, raman cu strangerea de inima ca am primit totusi o reprezentare a unui concept religios si, indiferent de lipsa de virtuozitate artistica, ramane un obiect de cult. Poate nu e potrivit pentru mine, dar e pentru altul. Insa eu ce sa fac cu el?! Apoi intervine redundanta. Luati acest acatist. Multumesc, dar nu e cazul, eu… nu mai apuc sa ii explic d-nei nimic. Nu conteaza, luati-l si ziceti bogdaproste. Si eu ce sa fac cu el?! Il dati altcuiva. Deci omul s-a scos de doua ori. Nu doar ca mi-a daruit, dar m-a inzestrat si cu posibilitatea sa dau mai departe, vorba ceea: dar din dar se face Raiul. Ingustutza cum sunt la minte si suflet eu vad aici o problema totusi, mie nu imi foloseste ce mi-a dat, fiindca am deja sau nu imi spune nimic si, in cazul in care mi-au mai dat si altii vreo 3-10  asemenea daruri de dat in dar, ma trezesc in strania ipostaza de dealer de obiecte de cult. Ma trezesc de fapt cu obligatia morala de a da mai departe ceea ce nu imi este de folos. Mai mult decat atat, sunt printre cei care stiu ca nu dai asa ceva oricui, fiindca risti sa il stanjenesti cu darul. Poate omului, ca si mie, ii place sa aiba o singura icoana in camera, nu sa isi transforme peretii casei in catapetesme. Asa incat pun frumos obiectele respective prin niste sertare sau cutii de prin casa si ma simt apasata de lipsa mea de consideratie fata de ele. Deci, ce bine mi s-a facut?!   

Dupa astfel de experiente ma intreb de cate ori, exaltati, evenimential au ba, de nevoia de a fi buni, ne lasam vrajiti de iluzia binelui pe care il facem aproapelui nostru, in timp ce binele acestei iluzii nu foloseste, din pacate, decat propriei noastre vanitati.

Ochii care nu se vad te vad

M-a amuzat mult cind am auzit vorba asta la un hipermarket de cartier. Mi-a zis-o un supraveghetor aratindu-mi cele 10 monitoare pe care putea fi urmarit comportamentul cumparatorilor in magazin.

La mai bine de trei ani de blogging trebuie sa spun ca am simtit pe pielea mea cum e cu ochii care nu se vad dar ma vad. Sau mai exact vad ce public.

Desi bucuria dialogului de calitate a fost  rara, desi cu amaraciune am constatat ca cei mai multi oameni nu dau iama pe bloguri pentru dialoguri de calitate, ci din cu totul alte motive: sa se bage in seama, sa isi atraga adulatori, sa dea lectii de sus pentru a-si satisface setea de autoritate, am avut totusi bucuria rara, dar nu mai putin pretioasa, a dialogarii cu cativa interlocutori foarte faini. Pe linga asta am avut si bucuria de a ma vedea citita in tacere de altii bloggeri sau non-bloggeri. Mai ales acestia ma intriga. M-am tot intrebat ce duh ii mina sa ma citeasca asa, in tacere. Nu ca as fi suparata pe ei ca nu comenteaza. Zau asa. E chiar bine sa stii ca sunt niste oameni care simt nevoia sa te asculte fara sa se faca ei insisi auziti. E chiar o minune as zice. Intr-o lume in care setea de afirmare si egocentrismul acapareaza tot mai mult fiecare individ. Intr-o lume in care tot mai multi oameni au, n-au ce zice simt nevoia sa deschida  gura si sa afirme si ei ceva, cumva. Intr-o asemenea lume  nu pot sa nu ma intrige frumos acesti oameni care pot citi un blog in tacere.

Dar ma indepartez de la ce voiam sa spun. Ei bine, chiar daca am deschis blogul asta cu speranta de a avea schimburi de idei si dialoguri mai dese si mai consistente decit cele avute iar lucru acesta nu s-a intamplat, chiar si asa am avut un mare beneficiu de pe urma bloggingului.

Am trait pe pielea mea senzatia publicarii, a iesiri la lumina daca nu a tiparului, la lumina acelor ochi care pot sa ma vada desi eu nu ii vad. Nici nu stiti cit de pretioasa poate sau ar trebui sa fie senzatia asta pentru cineva care vrea sa publice. A publica – a face public, inseamna a te zvirli in nasul unei multimi de oameni si pentru asta un simt elementar al pudorii imi spune ca nu te poti prezenta oricum. Tare mult as fi vrut sa existe un supervisor la fiecare post sa imi spuna: e bun de tipar sau nu-i. Dar de unde sa fi luat un asemenea supervisor? Unul care sa imi semnaleze erorile si ororile. Nu doar cele de orto si de grama, ci si de logica si stilistica.

Ei bine, blogul mi-a furnizat intr-un fel, intr-o anumita masura aceea pereche de ochi exigenti. Daca fiind doar in calculatorul meu un text imi pare bun sau cel putin rezonabil, suit pe blog, pur si simplu,  devine altul. Numai constiinta ca alti oameni il pot citi prin prisma propriilor exigente ma face sa sa imprumut din exigenta lor ochilor mei.

Nu stiu daca e un fenomen paranormal, dar, ca prin minune, mai descopar o virgula intre vreo subiectiva si predicativa, intre predicat si complement, vreun derapaj lexical. Ca prin minune, vreo zbenguiala stilistica initial vazuta – doar de mine – ca mare ghidusie de efect devine, la vreo 24-48 de ore de la publicare o timpenie, o porcarie. Stiti cum functioneaza sa te stii vazut?! Parca auzi cum fac ochii cititorilor tai din cind in cind: ntz, ntz, ntz…, blea…, oooof. Si inima ta se stringe de remuscari si dai fuga sa indrepti catastrofa.

Si uite asa, copacel, copacel, zic eu, inveti o multime de lucruri. Totusi uneori simt nevoia sa imi cer iertare acelor ochi pe care ii mai scrijelesc sau chiar invinetesc cu stingaciile si derapajele mele lexicale, gramaticale, stilistice, logice. Ard si eu de rusine cind le vad. Dar cine e incins de focul creatiei  nu are cum sa nu se mai si friga din cind in cind, deh. Riscurile meseriei.

Nu pot decit sa le multumesc celor care fac ntz, blea si oooff. Chiar daca nu ii vad, ii aud si, gratie lor, la 24- 48 de ore de la publicare, acelasi text arata  mult mai bine. Iar eu ma aflu ceva mai invatat in ale scrisului creativ.

Tacerile din piept